Apariția unor guverne care nu mai respectă valorile statului de drept în Europa Centrală este îngrijorătoare în cadrul celor douăzeci și șapte. Mai ales că unele dintre acestea mențin un discurs ambiguu privind sprijinul pentru Ucraina.

Deși integrarea economică a fostelor țări est-europene este o sursă de satisfacție pentru liderii Uniunii Europene, nu același lucru este valabil pe plan politic și diplomatic. Turnura „iliberală” revendicată de Ungaria lui Viktor Orban este cu atât mai îngrijorătoare, la Bruxelles și în capitalele europene, cu cât riscă să se răspândească în alte democrații din Europa Centrală și de Est care au aderat la Uniune în urmă cu douăzeci de ani.

Anul 2023 a fost ilustrativ pentru aceasta. În Polonia, alegătorii au pus capăt celor opt ani de guvernare a PiS, partidul naționalist ultra-conservator care a multiplicat subiectele de conflict cu cei douăzeci și șapte, ceea ce a adus ușurare la Bruxelles, Paris, Berlin. Dar, în același timp, slovacii l-au adus în fruntea guvernului pe Robert Fico, care în câțiva ani a alunecat de la social-democrație la un populism impregnat de naționalism și conservatorism.

Reforme ale justiției

La fel ca omologul său maghiar Viktor Orban, Robert Fico s-a remarcat prin poziții ostile față de ajutorul pentru Kiev. Reformele sale judiciare și dorința de a reduce independența mass-media publice ridică temeri că Bratislava va lua aceeași direcție ca și Budapesta.

„Există asemănări între cei doi prim-miniștri, dar Viktor Orban este într-o poziție mult mai puternică decât Robert Fico, cel puțin pentru moment”, explică Lukas Macek, de la Institutul Jacques-Delors. „Liderul maghiar domină Parlamentul, unde partidul său, Fidesz, se bucură de majoritatea absolută de aproape cincisprezece ani. În Slovacia, dimpotrivă, Fico guvernează o coaliție mult mai fragilă”.

Respectul pentru votul universal

Apariția acestor lideri ridică noi probleme în cadrul celor Douăzeci și șapte. În primul rând pentru că Uniunea Europeană a decis să-i sancționeze pentru încălcarea principiilor statului de drept. Bruxelles-ul poate chiar îngheța fondurile europene destinate acestor țări, așa cum a făcut și pentru Polonia și Ungaria. „Acest lucru pune problema dreptului Uniunii Europene de a dicta ceea ce este corect pentru țările suverane, care trebuie să respecte și suveranitatea țărilor membre și a guvernelor alese prin vot universal”, subliniază Tim Haughton, profesor de științe politice la Universitatea din Birmingham. Pe de altă parte, cei Douăzeci și șapte au cerințe foarte stricte în ceea ce privește statul de drept pentru țările candidate la Uniune, cum ar fi statele din Balcanii de Vest sau Ucraina. O poziție greu de menținut dacă statele care sunt ele însele membre ale UE nu (mai) respectă aceleași reguli.

Cehia, Croația, Bulgaria…

Războiul din Ucraina a agravat situația, deoarece atât Ungaria, cât și Slovacia au poziții ostile Kievului, dacă nu chiar favorabile Moscovei. Viktor Orban a votat cu greu pentru sancțiuni împotriva Kremlinului, măsurile de ajutor pentru Ucraina și chiar deschiderea negocierilor cu Kievul în vederea aderării la Uniunea Europeană. Va fi la fel dacă va fi susținut de alte state membre, ceea ce nu a fost cazul până acum?

După Slovacia, ochii se îndreaptă spre Cehia, unde anul viitor au loc alegeri legislative. Andrej Babis, un alt lider populist cu un discurs ambiguu în privința Ucrainei, își pregătește și revenirea la putere. În Croația, alegerile recente au arătat că o bună parte a populației l-a susținut pe fostul premier Zoran Milanovic, care nu dorește ca țara sa să fie „târâtă” în conflictul ucrainean. Partidele mai mult sau mai puțin pro-ruse sunt puternice și în Bulgaria, o țară afectată de instabilitate politică și alegeri repetate.

Sursa: Revista Presei Rador Radio România

Într-o analiză profundă a dilemelor cu care se confruntă Biserica Ortodoxă Română în contextul socio-politic actual, Mihail Neamțu, candidat AUR la europarlamentare, evidențiază tensiunile și fracturile interne ale acestei instituții religioase, care au fost intensificate de evenimente majore cum ar fi incendiul de la Colectiv, Sinodul de la Creta și divergențele ideologice post-victoria lui Donald Trump. Articolul subliniază cum pandemia și disputa legată de vaccinare au creat un climat de divizare, iar recent, invazia Ucrainei de către Rusia a adâncit starea de neliniște în rândul credincioșilor. Neamțu critică eforturile de modernizare forțată a calendarului bisericesc, sugerând că acestea ar putea distruge unitatea tradițională și identitatea religioasă. El argumentează că în ciuda presiunilor externe și interne, Paștile rămân un simbol puternic de rezistență împotriva secularizării și un punct de reuniune pentru comunitatea ortodoxă, scrie Neamțu pe site-ul său.

Mihai Neamțu ridică probleme legate de influența pe care platformele media precum Digi24 și G4Media o exercită asupra dezbaterilor religioase și culturale în România, acuzându-le de promovarea unei agende secularizate și de atacuri împotriva tradițiilor ortodoxe. Articolul critică modul în care aceste platforme de știri tratează controversa schimbării datei Paștelui, sugerând că acestea favorizează o perspectivă care ignoră importanța tradiției și identității religioase în favoarea unui progres perceput ca fiind inevitabil. Neamțu argumentează că aceasta este o formă de presiune inadecvată asupra comunității ortodoxe, care ar putea să ducă la o scindare mai profundă și la o alienare culturală și spirituală semnificativă.

Redăm articolul lui Mihail Neamțu:

”Lumina pascală și geniul Ortodoxiei: miracol, simbol, redută. Un an de la controversa pascală

După roadele lor îi veți cunoaște. (Matei 7, 16)

Devenită țintă pentru atacurile veninoase lansate din exterior, Biserica Ortodoxă Română a cunoscut, în ultimul deceniu, profunde frământări interioare. S-au consemnat tensiuni după incendiul de la Colectiv (2015), anumite rupturi după Sinodul de la Creta (2016), divergențe ideologice după victoria președintelui Donald Trump (2016), deziluzii după Referendumul pentru Familie (2018), pentru ca totul să culmineze-n disputele din perioada epidemiei virale (2020-2021).

O atmosferă grea și neprietenoasă s-a creat atunci când milioane de creștini au fost obligați să accepte închiderea temporară a bisericilor, interzicerea slujbelor în cimitire, retorica obligativității vaccinului, utilizarea măștilor în aer liber, impunerea stalinistă a pașaportului verde, dar și dosarele penale deschise unor preoți care utilizaseră o singură lingurița liturgică…

Starea de tulburare, confuzie și întristare din sânul poporului s-a agravat după declanșarea agresiunii criminale a Federației Ruse împotriva Ucrainei independente (2022). Ca și alte milioane de cetățeni europeni, unii români își doresc începerea unor negocieri de pace, în timp ce alții solicită imperativ alimentarea războiului, până la înfrângerea, umilirea sau eliminarea armatei lui Vladimir Putin.

Iată de ce, obosiți de atâtea controverse ideologice, agitații propagandistice și conflicte geopolitice majore, românii ortodocși s-au putut regăsi fericiți și împăcați în jurul Sfintelor Paști, celebrând în fața mormântului gol triumful Vieții împotriva morții. Credincioșii Bisericii majoritare au dreptate să privească spre Sfintele Paști ca spre o ultimă redută a Răsăritului creștin, atacat și subminat de fenomenul agresiv al secularizării. Pe lângă perspectiva psihologică asupra Paștilor privite drept refugiu metafizic, există o dimensiune cultural-identitară insuficient înțeleasă. Pentru milioane de ortodocși, Sfânta Lumină de la Ierusalim devenise un miracol larg acceptat. Dacă Nașterea Domnului e celebrată-n zile diferite, Învierea este serbată-n aceeași zi de întreaga suflare pravoslavnică, fiind socotită un simbol sacrosanct al unității pan-ortodoxe, celebrată dimpreună cu atâția bulgari, greci, georgieni, ucraineni, ruși, ciprioți, dar și alături de vest-europeni, nord-americani, africani sau australieni.

Slujbele Postului Mare săvârșite după un tipic bizantin, dar mai ales celebrarea exuberantă a Învierii Domnului, oferă Ortodoxiei, între toate confesiunile creștine, o culoare unică și o identitate remarcabilă. Dacă civilizația Occidentului materialist a ajuns să confunde Paștile Domnului cu țopăiala iepurașilor zglobii, Europa Christiana de rit ortodox se încăpățânează să-și asume teologic, să articuleze liturgic și să desfășoare calendaristic într-o notă specială sărbătoarea Sfintelor Paști, refuzând sincronismul și compromisul cu lumea apuseană, lovită de cinism moral și scepticism metafizic. Ar fi trebuit s-o știm chiar de la Mircea Eliade: simbolul instituie timpul sacru (străin de calculele astronomiei seculare) iar ritualul întărește conștiința apartenenței lui homo religiosus la tradiția arhaică a fondatorilor comunității (știuți drept Sfinții Părinți).

Pentru răsăriteni, sărbătoarea Învierii Domnului este centrul solar al întregului calendar liturgic (mai ales din perspectiva perioadei Triodului și a Penticostarului). Dezbaterea despre schimbarea datei pascale nu poate ignora nevoia de unicitate exprimată-n Răsăritul creștin din 1054 încoace. Din rațiuni istorice bine cunoscute, milioane de ortodocși refuză astăzi alinierea mimetică față de calendarul gregorian, specific Bisericilor apusene, chiar dacă, sub influența unui matematician genial precum Milutin Milanković, ierarhii Bisericilor autocefale au recunoscut, chiar și la începutul secolului XX, insuficiențele calendarului iulian.

Fără să nege datele științei, dar oferind gândirii teologice prioritate, orice cultură tradițională își protejează simbolistica religioasă și orice bimilenară civilizație își protejează ancorele identitare. O fac, în felul lor, chiar și chinezii, japonezii islamicii sau mozaicii. Doar complexul de inferioritate, slăbiciunea liderilor și ideologia formelor fără fond ne-au făcut pe noi, românii, să înlocuim horele lui Grigore Leșe cu manelele lui Guță, după ce-am adoptat blugii rupți în detrimentul portului popular din Maramureș, Muntenia sau Bucovina. Descompunerea identității naționale, pesemne, chiar n-ar fi fost completă fără cooptarea Ortodoxiei bizantine și post-bizantine în proiectul de occidentalizare mecanică (nu organică) a spațiului românesc.

Sfintele Paști, adică sărbătoarea capabilă să ducă laolaltă credincioșii ortodocși, dar și creștinii din mediul evanghelic, a ajuns dintr-un simbol al unității o pricină de poticneală. De ce? Pentru că niște intelectuali publici, după ce-au căutat să creeze fundații și să reformeze partide politice (fără succes), s-au gândit c-ar fi timpul să reformeze Biserica. Cum? Prin petiții online și somații ultimative. Doar câteva zile înaintea Învierii Domnului, ne-am trezit cu o veritabilă campanie de presă pentru înlocuirea datei pascale. În locul unui răgaz dedicat postului și pocăinței, ne-am văzut sufocați de avalanșa unor mesaje imperative. Ce ni s-a cerut, de fapt? Să abandonăm predania și să rupem comuniunea cu Bisericile autocefale surori. De ce atâta urgență? Cui prodest? Vai nouă, celor care credeam că respectul începe acolo unde oferi Celuilalt libertatea de a crede altfel decât tine. Disputa despre calendarul pascal a fost imediat amplificată de câteva platforme media cunoscute pentru disprețul la adresa creștinismului ortodox, privit ca factor de înapoiere civilizațională.

Așa cum ni se vorbește despre urgența măsurilor climatice, așa ni se predică și urgența calendaristică. Să înțelegem că metanoia se traduce nu prin înnoirea minții, ci prin schimbarea calendarului? Să fie ajustarea lucrurilor exterioare mai valoroasă decât primenirea omului lăuntric? În Pastorala de Paști, Patriarhul Daniel a replicat elegant, spunând că „Paștile nu sunt o dată, ci o persoană: Iisus Hristos.”

După ce românii au fost împărțiți între vaccinați și nevaccinați, între iluminați și conspiraționiști, între ignoranți și emancipați, ne-am trezit cu o nouă ruptură: urmașii Papei Grigore al XIII-lea și obscurantiștii încă fideli Muntelui Athos sau Patriarhiei de la Ierusalim. Mutarea datei Sfintelor Paști a devenit, chipurile, și un instrument de combatere a… naționalismului autohton, a neo-legionarismului rezidual, dar și a putinismului. Esența propagandei constă în asocierea a două lucruri lipsite de orice legătură cauzală: politica de tip criminal a Kremlinului și miracolul blând al Luminii de la Ierusalim.

Tehnica amalgamării prefațează minciuna. Pui realități diferite într-o frază aparent coerentă: iată esența sofismului seducător. Avocații schimbărilor pompieristice au aplicat rapid niște etichete clasiste denigratoare, afirmând că ei aparțin grupului emancipat, că ei vorbesc mandatați de propria lor conștiință și, chiar mai mult, că ei sunt chemați de Pronia cerească. Prudența personală (adică virtutea modestiei aclamată de Edmund Burke, Russell Kirk ori Roger Scruton) n-are nicio valoare în fața unei necesități de ordin istoric. Progres, update, aggiornamento: iată imperativul zilei care justifică nu doar o violentă campanie de presă, ci și tulburarea sufletelor credincioșilor, asaltul instituțional și împărțirea corpului bisericii, la nivel retoric, între partida modernistă și facțiunea conservatoare. În cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt, „minune este și felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viața cât mai plăcută unul altuia.” Mă întreb, atunci, dacă nu cumva însăși esența alterității mele e agresată atunci când îți pui poalele-n cap și mă somezi să ader tribal, deci să mă aliniez, altfel spus să mă alienez?

Discuția aparent neutră despre astronomie și calendar a fost imediat subsumată retoricii geopolitice care opune Occidentul catolic-protestant (bun) și Orientul ortodox (rău). Poziționarea față de calendarul nou sau vechi al Sfintelor Paști a devenit, așadar, un litmus test nu doar pentru câteva amiciții, fraternități și prietenii rapid destrămate, ci un criteriu de acceptare socială și departajare ideologică. În limbajul nu întotdeauna delicat al protestelor din Piața Victoriei, cine nu sare, nu vrea schimbare.

Dacă dorești să aparții cercurilor agreate de platforme precum Digi24 sau G4Media, atunci e bine să ceri reforma pascaliei. În numele obiectivității științifice, logica secularizării pătrunde-n spațiul Ortodoxiei.

În numele unității religioase a creștinilor din lumea întreagă, ne trezim rupți de comuniunea cu bisericile ortodoxe autocefale și pregătiți să sărbătorim Paștele creștin înaintea Paștelui mozaic (fapt permis de calendarul gregorian, dar interzis de Sinodul de la Niceea).

În numele conservatorismului, promovăm schimbarea. Sub zodia iubirii, declanșăm ura. Criticăm Facebook drept fabrica de narcisism, dar îi promovăm produsele. Apărăm demnitatea persoanei, dar facem oricând caricatura aproapelui. Aplaudăm pluralismul democratic, însă practicăm cenzura. Ne place să jignim adversarii, însă nu acceptăm ironia lui Caragiale.

Petițiile care seamănă dihonie și zarvă n-au origini duhovnicești. Dezbaterile sunt necesare și utile, dar nu atunci când pledează amatoricește pentru înmulțirea formelor fără fond. Va veni cândva și timpul unei îndreptări a calendarului iulian, dar numai prin respectarea poruncii iubirii și a principiului sobornicității după care Ortodoxia funcționează de aproape două mii de ani (iar nu prin exaltarea gândirii calculatoare despre care Martin Heidegger spunea că nu poate epuiza revelația Ființei).

Citându-l pe filozoful german, vom spune că numai un Dumnezeu (nur ein Gott) mai poate salva civilizația occidentală, nicidecum roboții, tehnologia sau inteligența artificială. Dacă ne dorim să n-avem biserici goale peste doar zece-douăzeci de ani, atunci trebuie să nu lăsăm puterea simbolurilor de-a întemeia o realitate metafizică să fie slăbită sub loviturile de ciocan ale neo-scolasticilor înstrăinați de mister, miracol sau mântuire. În ceea ce mă privește, ca și milioane de alți români, știu c-am ales adevărul și simplitatea. Știu că și-n 2099 Sfintele Paști vor pica primăvara, în 12 aprilie, iar nu într-o toamnă a patriarhilor lipsiți de blândețe, surâs și zâmbet iertător.”