​Federaţia Română de Gimnastică anunța în decembrie 2023 că nu are bani pentru pregătirea lotului înainte de participarea la Jocurile Olimpice de la Paris 2024 și făcea apel la donații, iar Europa Liberă anunță că a fost strânsă suma de 300.000 de euro, din care au fost cumpărate aparate noi.

Ana BărbosuFoto: CHRISTOF STACHE / AFP / Profimedia

>> SOS Gimnastica românească – Cât de grave sunt în realitate problemele sportului în care am dat-o lumii pe Nadia Comăneci

Federaţia Română de Gimnastică a primit donaţii în valoare de 300.000 de euro

La începutul lunii decembrie 2023, preşedinta Federaţiei Române de Gimnastică, Carmencita Constantin, trăgea un semnal de alarmă: în prag de an olimpic, cu revenirea echipei feminine la Jocurile Olimpice, după 12 ani de pauză, fondurile instituţiei erau epuizate.

FR de Gimnastică nu avea bani în conturi nici măcar pentru cantonamentele sportivelor în străinătate, în săli de gimnastică dotate cu aparate similare celor pe care vor concura fetele la Paris, în august.

Apelul a avut rezultate neaşteptate. Inclusiv companii care niciodată nu au făcut vreo donaţie au bătut la uşa Federaţiei pentru a întreba cum şi cu ce pot ajuta.

Astfel s-au strâns 300.000 de euro, povesteşte preşedinta Federaţiei de Gimnastică.

Carmencita Constantin spune că a decis ca, din donaţiile strânse, să cumpere aparate noi de gimnastică pentru principala sală de antrenament a gimnastelor din lotul olimpic, de la Complexul „Sydney 2000” din Izvorani.

Astfel, până la olimpiada din vară, Federaţia nu va mai fi obligată să trimită echipa în străinătate şi nu va mai fi nevoie de deplasări costisitoare.

La Olimpiada de la Paris, care începe pe 26 iulie şi durează până pe 11 august, echipa feminină de gimnastică va concura la toate aparatele.

Federaţia de Gimnastică şi-a propus calificarea echipei feminine în finală, adică în Top 8, dar şi calificarea măcar a unei gimnaste în finala la individual compus şi calificarea în finale la cel puţin două aparate a cât mai multor sportive.

Lotul olimpic extins de gimnastică feminină este compus din 15 atlete: Ana Bărbosu, Maria Ceplinschi, Lilia Cosman, Ioana Danciu, Amalia Ghigoarţă, Ella Oprea Creţu, Andreea Preda, Laura Jurca (antrenori Patrick Kienes, Corina Moroşan, Florin Cotuţiu, Daymon Jones), Sabrina Maneca Voinea, Amalia Puflea (antrenori Camelia Voinea, Cristian Moldovan şi Lăcrămioara Moldovan), Alexia Vânoagă, Miruna Botez, Alexandra Florea, Teodora Stoian şi Bianca Vişovan (antrenori Carmen Traicu, Ciprian Creţu).

Doar o parte dintre ele vor merge la JO 2024 – echipa finală va fi selecţionată în iunie, scrie News.ro.

>> Începe CE Gimnastică 2024 – Gimnastele care vor reprezenta România la Rimini

• Campionatul European feminin a debutat joi, la Rimini, cu calificările, iar echipele României, senioare şi junioare, se află între participante.

De știut:

• Conform siteului oficial al FRG, bugetul alocat la începutul anului pentru gimnastică în 2023 a fost unul de 6.200.150 lei. A patra în ierarhie după FR Canotaj, FR Natație și Pentatlon Modern și FR Lupte.

• Costurile totale de antrenament înainte de Jocurile Olimpice de la Paris sunt de aproximativ două milioane de euro.

• Echipa feminină de gimnastică a României (în componența Ana Maria Bărbosu, Sabrina Maneca Voinea, Andreea Preda, Amalia Ghigoarță, Lilia Cosman și Ella Oprea Crețu) s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Paris din 2024, după ce a terminat pe locul 10 în calificările de la Campionatul Mondial de la Anvers.

• Cu 12 medalii olimpice în palmares, din care trei de aur, echipa feminină a României a participat ultima dată la JO la ediţia din 2012, când a obţinut medalia de bronz, în componenţa Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Diana Chelaru.

• La masculin, România are un singur reprezentant: Andrei Muntean s-a clasat pe locul 30 în întrecerea individuală, cu 80.665 puncte, şi va participa pentru a doua oară la Jocurile Olimpice, după Rio 2016.

Rezultatele României în proba pe echipe de-a lungul participării la Jocurile Olimpice

2016 / 2020 nu a participat

2012 – medalie de bronz (Diana Bulimar, Diana Chelaru, Larisa Iordache, Sandra Izbașa, Cătălina Ponor)

2008 – medalie de bronz (Andreea Acatrinei, Gabriela Drăgoi, Andreea Grigore, Sandra Izbașa, Steliana Nistor, Anamaria Tămârjan)

2004 – medalie de aur (Oana Ban, Alexandra Eremia, Cătălina Ponor, Monica Roșu, Nicoleta Daniela Șofronie, Silvia Stroescu)

2000 – medalie de aur (Simona Amânar, Loredana Boboc, Andreea Isărescu, Maria Olaru, Claudia Presăcan, Andreea Răducan)

1996 – medalie de bronz (Simona Amânar, Gina Gogean, Ionela Loaieș, Alexandra Marinescu, Lavinia Miloșovici, Mirela Țugurlan)

1992 – medalie de argint (Cristina Bontaș, Gina Gogean, Vanda Hădărean, Lavinia Miloșovici, Maria Neculiță, Mirela Pașca)

1988 – medalie de argint (Aurelia Dobre, Eugenia Golea, Celestina Popa, Gabriela Potorac, Daniela Silivaș, Camelia Voinea)

1984 – medalie de aur (Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Elena Grigoraș, Simona Păucă, Mihaela Stănuleț, Ecaterina Szabo)

1980 – medalie de argint (Nadia Comăneci, Rodica Dunca, Emilia Eberle, Cristina Elena Grigoraș, Melita Ruhn, Dumitrița Turner)

1976 – medalie de argint (Nadia Comăneci, Mariana Constantin, Georgeta Gabor, Anca Grigoraș, Gabriela Trușcă, Teodora Ungureanu)

1972 – locul 6 (Elena Ceampelea, Alina Goreac, Anca Grigoraș, Paula Ioan, Marcela Păunescu, Elisabeta Turcu)

1968 – nu a participat

1964 – locul 6 (Elena Ceampelea, Cristina Doboșan, Atanasia Ionescu, Sonia Iovan, Elena Leușteanu, Emilia Vătășoiu)

1960 – medalie de bronz (Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Leușteanu, Elena Mărgărit, Elena Săcălici, Emilia Vătășoiu)

1956 – medalie de bronz (Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Leușteanu, Elena Mărgărit, Elena Săcălici, Emilia Vătășoiu)

1952 – locul 9 (Elisabeta Abrudeanu, Teofila Băiașu, Helga Bîrsan, Olga Göllner, Ileana Gyarfaș, Olga Munteanu, Stela Perin, Eveline Slavici)

1928 / 1936 / 1948 / 1952 nu a participat.

Ultima medalie de aur cucerită de România în proba pe echipe de la JO – Ediția din 2004, Atena

Tinerii prieteni Mihail Sebastian și Mircea Eliade descopereau aproape în același timp, la începutul anilor 1930 și „la distanță de două continente” (Eliade se afla în India, iar Sebastian în Franța), un jurnal care i-a cucerit pe dată și a rămas una dintre lecturile lor de căpătâi. Era scris de un naturalist englez care, la vârsta lor, fusese chinuit de o boală degenerativă gravă, dar își consemnase lupta cu moartea cu o forță și o luciditate ieșite din comun. Se intitula Jurnalul unui om dezamăgit și era semnat de un anume W.N.P. Barbellion.

Tatiana NiculescuFoto: Arhiva personala

Într-o recenzie, Sebastian recomanda cartea publicului din România drept „una dintre cele mai dureroase și mai adânci cărți din câte s-au scris”, povestind că o găsise întâmplător într-o librărie și o cumpărase „într-o doară, la noroc”. Avea să-i fie, mai spunea el, o lectură tulburătoare, de o „frumusețe tragică, sumbră, virilă, luminată de mari văpăi interioare”. Cu altă ocazie, entuziasmat de volumul Șantier al lui Eliade îl va aseamăna cu jurnalul lui Barbellion.

Sebastian se plângea însă că, probabil, cu laudele lui abia dacă îi câștigase lui Barbellion 1, 3, cel mult 5 cititori. Un mod de a spune că toată lumea ar trebui să-l citească pe Barbellion. Destui tineri intelectuali ai strălucitei generații interbelice din recenta Românie Mare a timpului s-ar fi regăsit în jurnalul-testament al englezului de vârsta lor, însetat de viață și de afirmare: „Simt dorința de a arde de toate pasiunile, de a pulsa plin de viață și de activitatea intensă a inimii și mușchilor – de a trăi magnific – cu o sete de nestins de a seca totul, de a sorbi până la fund fiecare bucurie și fiecare întristare, de a-mi vedea viața scânteind fierbinte“, scria Barbellion.

Deschizând prima oară cartea, Sebastian și Eliade vor fi aflat de îndată că Barbellion era un pseudonim al dezastrului și ratării, ales de Bruce Frederick Cummings, tânăr victorian îndrăgostit de splendoarea vieții și a naturii, care sperase să ajungă un mare om de știință și expert în istorie naturală. Chinuit de boli încă din adolescență, găsise că inițialele W.N.P. adăugate numelui Barbellion, adică Wilhelm Nero Pilat, îi exprimau cel mai bine destinul. Wilhelm era o aluzie la stânjenitoarea distrofie musculară a mâinii stângi a împăratului Germaniei – Barbellion va trăi el însuși dureroase dizabilități ale mâinilor și picioarelor -; Nero evoca un împărat roman deșănțat – așa cum se vedea uneori pe sine tânărul curios de toate ale vieții în oglinda autodemascărilor din jurnal -; iar Pilat îl condamnase pe Isus la moarte, – la fel și Barbellion, devenind agnostic.

Pe de altă parte, deși e plin de umor și autoironie, jurnalul pare, mai ales citit acum, în preajma Paștelui, cronica unei experiențe christice despre suferința nemeritată și învierea prin scris a unui nevinovat schingiuit nu de soldați romani într-o epocă barbară, ci de o boală necruțătoare într-o epocă și mai barbară, a Primului Război Mondial. Chinul și apoi triumful spiritului asupra macerării trupului se repetă la el periodic, ani de zile, trecându-l „de la nadirul dezamăgirii la zenitul speranței și invers”.

Autorul acestor rânduri disprețuiește profund ipocrizia și suficiența creștinului încredințat că, afișându-și fățarnic pietatea, și-l îndatorează pe Dumnezeu. Cu atât mai mult, lupta lui Barbellion cu precaritatea propriei existențe, cu durerea și cu pustiirea sufletului e o lecție despre curajul de a înfrunta moartea. Se prea poate ca pseudonimul Barbellion să fie un derivat de la barbell – bara care ține greutățile de haltere. Acest tânăr înalt, cu aer aristocratic, fragil, gata să se frângă la fiecare pas (se simte ca „un petic de broderie deșirată”), era, în sinea lui, un halterofil al spiritului.

Cercetându-se lăuntric, își folosește luciditatea ca pe microscopul de laborator cu care, scrutând eșantioane de viață, își scrutează gândurile, emoțiile și chinurile. Privindu-se din afară, de parcă ar fi fost altcineva, își autodramatizează experiențele, ca un regizor priceput, cu atenție de botanist la detalii și la cele mai subtile pliuri ale gândului. „Stau zi după zi în teatrul propriei vieți”, scrie el. Nu e de mirare că Mihail Sebastian vibrează la spiritul de observație și la descrierile lui. Va practica el însuși în propriul jurnal introspecția necruțătoare, autoironia demolatoare, umilitatea dezarmantă.

Barbellion notează, la un moment dat, că parc-ar fi stăpânit de o triplă personalitate alcătuită dintr-un tânăr respectabil, un comentator și critic slobod la gură și un adevărat, dar necunoscut Eu. Și încheie constatarea în cheie uimit-amuzată : „Ce ciudat că toți trei trăiesc în bună înțelegere în același adăpost! ” Sebastian își putea recunoaște în aceste rânduri propriile măști.

La 24 de ani, naturalistul dezamăgit comandase o inscripție pentru cutia în care își ținea jurnalul început cu aproape 10 ani în urmă. În câteva rânduri imprimate pe o plăcuță de metal promitea o recompensă celui care, în caz de pericol sau incendiu, i-ar fi salvat comoara de la distrugere. Ascundea în acest sicriu, cum își numise prețioasa cutie, sinele lui adevărat, spiritul și miracolul unei vieți mai puternice decât deteriorarea și prăbușirea fizică. Dacă realitatea se oprise la inscripție, arhitectura imaginară a punerilor în scenă mergea mai departe: Barbellion se gândea că nu era de ajuns inscripția și că trebuia să-i fie pictată pe perete și o mână care să arate cu degetul spre cutie și, pe urmă, că trebuia angajat și un pompier care să-i păzească zi și noapte casa de incendii… Era conștient că singura lui operă, jurnalul, era și unica încercare – și aceea nesigură – de a mai trăi totuși, după ieșirea din scena vieții. Marele succes ulterior al jurnalului avea să-l proiecteze, într-adevăr, într-o altă dimensiune a vieții de după moarte, în conștiința a generații de tineri din toată lumea. –Citeste restul articolului pe Contributors.ro