La ora la care vor apărea de sub tipar aceste rânduri, sper cu tărie că autoritățile sanitare din România vor fi dat publicității cauzele care au dus la îmbolnăvirea bebelușilor din Argeș. Sunt tată, am două fete, una de 15 ani, alta de doar șapte luni și am stat cu inima strânsă zile întregi așteptînd să aud din partea Ministerului Sănătății că a reușit să identifice virusul sau alimentul care a provocat drama prin care trec de atîta amar de timp familiile micuților. Dacă se va întâmpla să știm vom răsufla oarecum ușurați, dar nici nu vreau să-mi închipui ce-ar însemna să rămânem în continuare în bezna incertitudinilor sau, și mai grav, să stăm așa, fără un răspuns bazat pe identificarea cauzelor. Dincolo de cazul în sine, exemplul trist, dramatic din această speță arată o cruntă realitate a zilelor noastre: trăim cocoşaţi de spaime într-o ţară din care n-a mai rămas decât conturul desenat pe harta lumii, în vreme ce articulaţiile ei, care ar trebui s-o pună în mişcare în astfel de momente când e nevoie de reflexele rapide ale autorităţilor, sunt ruginite sau blocate de-a dreptul.

În fapt, la ce e bun statul dacă e incapabil să vegheze la soarta cetăţenilor lui? Cum se justifică stipendierea decidenţilor politici şi a administratorilor unei ţări dacă în momentele în care societatea cere răspunsuri şi măsuri de intervenţie rapide, reacţiile lor sunt abulice, confuze sau simple ridicări din umeri? Cum poate pretinde statul să vorbească de autoritatea formelor lui instituţionale de organizare câtă vreme acele instituţii sunt blocate sau inerte? Şi de ce nu există nici măcar în astfel de situaţii o stare de veghe, un comandament de urgenţă care să comunice opiniei publice măcar iluzia că statul şi corpul lui instituţional sunt în alertă?

Cazul bebeluşilor bolnavi din Argeş e mediatizat şi e emoţionant, dar România a ajuns în multe alte situaţii cu vârful bocancului pe marginea prăpastiei. E o ţară din care se pleacă pe rupte şi în care se stă cu sufletul la gură. Zilele acestea s-a văzut din nou ce dureros e să nu mai ai specialişti sau să produci generaţii la rând de absolvenţi de învăţământ superior cu patalama la purtător însă fără cunoştinţele şi experienţa necesare pentru a actiona în situaţii de criză. E la fel mai peste tot: n-avem medici, n-avem profesori, n-avem ingineri, n-avem jurnalişti. Rarele excepţii care confirmă o stare de fapt marcată de haos şi de spaime, nu fac altceva decât să întărească sentimentul că trăim abandonaţi în incertitudini şi îngrijoraţi peste măsură.
Aud că guvernul tehnocrat a pus la cale o strategie anti-sărăcie. N-aud de nicăieri, nici de la guvern, nici de la preşedinţie şi nici dinspre societatea civilă de vreo iniţiativă împotriva prostiei, un plan de măsuri pe termen lung prin care vreme de cîteva generaţii să ne propunem să ieşim din actuala stare de abandon intelectual în care ne ducem zilele. Degeaba insistăm să creăm instituţii şi legi după modelul unor democraţii avansate dacă vom continua să le populăm sau să le aplicăm cu indivizi lipsiţi de orizont intelectual, cu doctori copy-paste sau cu înalţi funcţionari făcuţi la apelul bocancilor în şcoli de ştiinţe politice şi administrative unde e mai importantă la final apartenenţa prin absolvire la un grup cu epoleţi decât ştiinţa de carte dobândită. Am creat forme, am abandonat fondul, ne-am îndepărtat de esenţa unui stat funcţional în care cea mai importantă resursă o reprezintă profesioniştii. Pe scurt spus, am devenit proşti, iar împotriva prostiei ar trebui luptat mai mult decât împotriva sărăciei.

Dacă au trecut zeci de ore fără să ştim cauza îmbolnăvirii bebeluşilor, asta se întâmplă pentru că nu mai avem pe cine să întrebăm ce şi de ce se întâmplă. Ne lovim ca orbii de o grămadă de probleme, strigăm de durere cu nervii întinşi la maximum, dar până nu vom admite că n-a mai rămas aproape nimeni în stare să ne lămurească şi că aici e, de fapt, marea durere vom continua să suferim amarnic. Şi, din păcate, durerile României de azi sunt abia la început.
Cu ruşine şi cu umilinţă va trebui să învăţăm să cerem din ce în ce mai des ajutor de la alţii, iar asta ne va costa, cu ruşine şi cu umilinţă va trebui să admitem că nu mai suntem ce-am fost, dar asta ne-ar putea salva.