Am observat un fenomen interesant, deși probabil că există o literatură sociologică pe această temă.

Csaba SzaboFoto: Arhiva personala

Una dintre particularitățile fenomenului Magyar Péter din Ungaria este că funcționează ca o cvasi-religie: în 3 luni a câștigat cel puțin 1-1,5 milioane de adepți, în grupul intern al partidului are proclamații mesianice, postări și se pronunță în favoarea unei statui a Mariei, salvatoarea Ungariei. Printre mulțimile care protestează, unii i-au întâmpinat cu proclamații ca pe Muad’dib și Lisan al Gaib. Văd aceeași credință mesianică și același cult al personalității în tabăra credincioșilor lui Viktor Orbán (și, într-o măsură mai mică, în nucleul dur al Coaliției Democratice față de Ferenc Gyurcsány).

Acasă, în România (Transilvania), nu am văzut niciodată acest nivel de așteptare mesianică. Starea de spirit de bază față de politicieni și politică este scepticismul. Rareori am văzut acest tip de manifestare a credinței politice în rândul românilor.

Poate că ultima dată când a existat o astfel de stare de spirit în unele cercuri a fost în 1990-1992, când Regele Mihai și-a vizitat pentru prima dată patria și aproape a restaurat regatul. Strigătul lui de trei ori (Hristos a înviat!) și răspunsul puternic al sutelor de mii din București în 1992 evoca perioada aniilor 30.

Nici măcar în cazul lui Vadim Tudor nu se poate vorbi de un asemenea nivel de așteptare de mare șef tribal, conducător și mesia politică. Ar fi interesant de analizat ce anume îi face pe maghiari atât de cvasi-religioși atunci când vine vorba de politică. După umila mea părere, unul dintre principalele motive constă în sistemul istoric, de tradiție culturală al societății maghiare, în „bagajul” transgenerațional, dacă vreți, moștenirea memetică primită din trecut. Personajul liderului dominant, carismatic, de tip mesia, care salvează de la ceva calamitos este o trăsătură comună în întreaga istorie maghiară: Ștefan, fondatorul țării și care a împiedicat dezintegrarea ei, Béla al IV-lea, refondatorul, Matia Corvinul, constructorul imperiului, Rákóczi, Kossuth, Horthy… toți aceștia au în comun o devoțiune cvasi-religioasă, aproape fanatică, față de persoana lor. Este, așadar, un „model” istoric. Nu este neapărat exclusiv maghiar, dar este interesant de analizat în detaliu pentru cei care studiază modelele transgeneraționale și conceptul de „psihologia popoarelor” sau psihic colectiv, contestat, deși folosit, în psihologie (vezi cartea mult discutată și contestată a lui Daniel David despre psihologia poporului român).

O altă particularitate a maghiarilor, spre deosebire de români, este lipsa totală de religie. După spusele lui Max Weber, societatea maghiară trăiește într-o societate fără magie (Entzauberung), forma abstractă, monoteistă a lui Dumnezeu și mitul lui Iisus nu le oferă suficiente resurse în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, este nevoie de o alternativă, deoarece religiozitatea este o nevoie memetică, universală a omului (oricât de mult s-ar răzvrăti mișcările ateiste împotriva acestui lucru, creând o tendință cvasi-religioasă). O formă bine cunoscută de mecanism de substituire a religiei este formarea mesianică politică. Volumul fantastic al lui Emilio Gentile (Politics, as religion, Princeton, 2011) – care este de fapt conceptul de religie politică al lui Eric Voegelin – a arătat că în politică există multe forme de fenomene care imită modul în care există oamenii religioși. Din acest punct de vedere, este așadar incitant să vedem o altă așteptare maghiară a unui mesia.

Problema acestei așteptări mesianice este că pune o povară prea mare pe politicieni, care sunt în general slabi, umani, fragili și care lucrează inevitabil cu interese și rețele. Niciun politician nu este lipsit de un fel de rețea: liderii țărilor mici gravitează în jurul marilor puteri. Aceasta este cea mai teribilă moștenire a globalismului, dar, din nefericire, am văzut urme ale acesteia încă din epoca imperiilor (antichitate). Așteptarea unui Mesia ca o caracteristică națională este, prin urmare, un subiect fascinant în sociologie și în studiile religioase și merită explorat, mai ales după tezele de bază ale lui Gentile.

Iar când ne uităm la România, putem observa că fragmentarea istorică, țara tânără, creată ca o entitate culturală improvizată, care nu a fost unificată cultural nici în 105 ani, funcționează după tradiții și construcții politice complet diferite. Pentru români, rolul lui Mesia este monopolizat de Iisus și teologia creștină (ortodoxă), care nu poate fi înlocuit de om. Ultima dată când a avut loc o simbioză puternică a fost în anii 1930 în persoana liderilor spirituali și militari ai mișcării Garda de Fier, interesant este că de atunci această linie nu a mai fost reluată cu forță națională. Să sperăm că nu o va face niciodată. Fenomenul era analizat magistral în cartea lui Roland Clark (Sfântă tinereţe legionară Activismul fascist în România interbelică (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, București, 2024). _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

În migrația lor spre Vest, ajungând în câmpia Șinar în căutarea unui trai mai bun – pe care l-au găsit în noua viață de agricultori și păstori în întinderile nesfârșite de pământuri fertile, irigate la timp de râuri și ploi abundente – triburile umanității primitive de care se pomenește în textul din Geneză 11 au început să sufere de o anumită nostalgie față de viața de dinainte de descălecatul lor în ținutul de șes.

Marius BențaFoto: Contributors.ro

Nostalgia muntelui

Hărțile arată că, la răsărit de Șinar e lanțul muntos ce se cheamă Zagros, în Iranul de azi. Nostalgia muntelui era nu doar nostalgia traiului de zi cu zi în acel „arhipelag vertical”, cum numea un antropolog viața în spațiul montan, [1] ci și nostalgia prezenței imense și covârșitoare a muntelui, care imprimă ordine spațiului, timpului și oamenilor și care le oferă acestora o metaforă a forței, maiestății și eternității transcendentului, precum și o metaforă a ascensiunii ca practică spirituală umană. Așa se face că, din teama de a nu fi dispersați și rătăciți în vastele întinderi ale acelor șesuri mlăștinoase, triburile au hotărât să-și construiască ei înșiși ceva care să înlocuiască experiența pierdută a muntelui: un turn, un zid de cetate, și un nume pentru ei înșiși. Motivația e, desigur, paradoxală, întrucât primul lucru pe care îl face un zid este să separe, să creeze diferență, nicidecum unitate.

La prima vedere, mica narațiune din Geneză 11 sună ca o fabulă sau o snoavă menită să le explice copiilor de unde se trage puzderia de limbi a umanității. La o privire mai atentă, textul are atributele unui mit în sensul antropologic al termenului [2], de istorie arhetipală care trimite la adevăruri și sensuri profunde legate de existența umană.

Hybris-ul spiritual al triburilor postdiluviene nu a fost (doar) turnul în sine, ci toate trei elementele laolaltă: zidul, zigguratul și numele. Hybris-ul a fost acela de a institui o ordine a lumii și o iconomie făcute de mâna omului, iar consecințele acestuia sunt la fel de prezente și azi.

Răul arhetipal

Sindromul Babel e sindromul diviziunii care, de milenii, afectează dureros umanitatea și nu se reduce la o problemă lingvistică (faptul că timpul și trecerea generațiilor face ca limbile vorbite de diferite comunități să se diversifice invariabil în manieră browniană), ci e, în primul rând, o problemă spirituală. Problema acestui sindrom sau complex colectiv nu e faptul că umanitatea a pierdut abilitatea de a vorbi o ipotetică limbă unică și originară, ci faptul că umanitatea a pierdut abilitatea de a se ruga împreună și de a oficia cultul religios împreună [3] (astăzi, am numi asta „concelebrare”).

Babel nu a fost un „eveniment” în sensul istoric al cuvântului (deși se știe că primele orașe au apărut, într-adevăr, în zona fertilă a Mesopotamiei [4] și tot acolo se găsesc și vestigiile construcțiilor de tip ziggurat), ci un eveniment mitic-arhetipal, ceea ce implică emergența unui model civilizațional care e încă aici, un model civilizațional care „formatează” inclusiv modernitatea.

Răul există, deci, în lume, inclusiv sub o formă arhetipală care se autopropagă. Dealtfel, fiecare „cădere” menționată în Pentateuh a adus umanității un rău care a rămas cu noi și pe care îl putem vedea și azi în noi și în jurul nostru, iar, din perspectivă creștină, planul de mântuire instituit de Dumnezeu pentru umanitate (noua iconomie) implică inversarea acestui impuls al căderii și regenerarea umanității în mod organic, pornind de la o sămânță care începe cu Avraam și crește până ajunge să umbrească întreg Pământul.

Babel și Cinzecimea

Spun Sfinții Părinți că evenimentul Rusaliilor a însemnat o inversiune a evenimentului Babel [5]: coborârea Duhului Sfânt la cincizeci de zile de la Înviere a declanșat începutul restaurării acestei maladii colective prin miracolul glossolaliei și al xenolaliei (Faptele Apostolilor 2:6), care nu a însemnat abolirea diferențelor dintre limbi și dispariția identității lingvistice și etnice, ci o inteligibilitate spontană a mesajului evanghelic care face posibil, din nou, ca oamenii să aducă slavă lui Dumnezeu împreună, adică la unison.

E un truism și, de regulă, un fapt trecut cu vederea, că a păstra două date pentru celebrarea Paștilor implică nu doar divizarea comunității în experiența Postului Mare și în celebrarea Paștilor, ci implică și celebrarea separată a Rusaliilor. Problema nu e nicidecum minoră, întrucât Rusaliile sunt considerate, din punct de vedere teologic, evenimentul fondator al Bisericii. Cu acea ocazie, ucenicii lui Hristos și Fecioara Maria erau toți în aceeași încăpere, în Camera de Sus, iar Duhul Sfânt S-a revărsat peste ei. Creștinii ratează deci nu doar șansa de a celebra Paștile împreună, ci și Cinzecimea (apropo: sensul originar al cuvântului grecesc pentru „păcat”, hamartía, este cel de „ratare a țintei”). A stărui, așadar, cu îndârjire în concepția că datele Paștilor trebuie păstrate separate înseamnă a submina deliberat fundamentul Bisericii și a privi cu indiferență la proiectul divin de restaurare a comunității umane în spirit și în adevăr. Înseamnă, deci, a privi cu indiferență la harul Duhului Sfânt pe care Dumnezeul îl dă omenirii în unitate, pentru că iată, unitatea celor care credeau în Hristos, faptul că ei se rugau cu toții împreună, a fost o condiție a coborârii Duhului.

Astăzi, dacă noi creștinii nu simțim dorința acută de a celebra Paștile împreună, ar trebui să ne ardă cel puțin dorința de a celebra și a invoca împreună coborârea Sfântului Duh. Ca să parafrazez iar cuvintele părintelui Teodor: ce e mai important — să cunoști cu claritate de unde purcede Duhul, sau să-L ai?

Identitățile separate

Chestiunea datei pascale e complicată datorită utilizării unor calendare diferite în diferite țări și a unor algoritmi diferiți, dar unul dintre detaliile mărunte care e izvor de diferență vine din dorința Bisericii de Răsărit ca Învierea să nu fie celebrată simultan cu Paștile evreilor. Probabil că e greu de știut în ce măsură această regulă are rațiuni tehnice-calendaristice sau istorico-teologice, dar e clar că e percepută și ca un semn al dorinței de „a nu ne identifica cu ei”.

Astăzi, după toate câte s-au întâmplat în istoria umanității din ultimii 2000 de ani, a venit, cred, timpul ca Biserica să fie în stare să se debaraseze de această rezervă și să renunțe la acest criteriu folosit în calculul datei Paștilor. Ar fi bine ca Biserica să facă asta nu de dragul evreilor în general, ci de dragul acelor evrei care ne sînt frați întru Hristos – și mă refer la comunitățile de evrei mesianici care, în ultimii 50 de ani, au devenit tot mai numeroase și mai importante. Să ne amintim că, la Rusalii, toți cei care erau adunați în Camera de Sus erau, de fapt, evrei; tot așa era și Biserica primară în marea ei majoritate.

O rană nu poate fi vindecată dacă nu începi cu vindecarea rănii profunde, chiar dacă aceasta din urmă nu e vizibilă. Schisma din Biserică nu a început în 1054. Schisma dintre Est și Vest are o rădăcină mai profundă în primele secole, iar aceasta e schisma dintre creștinii evrei și creștinii non-evrei (în mare parte, greci). Aceasta e „schisma cea dintâi” – și nu se referă la separarea dintre adepții creștinismului și adepții iudaismului, ci la un efect secundar al ostilității dintre cele două comunități. Această ostilitate a fost marcată de două evenimente dramatice din istoria evreilor: distrugerea Ierusalimului și a Templului în anii 69-70, respectiv conciliul rabinic care a avut loc 30 de ani mai târziu la Yarnia. În urma acestui conciliu, iudaismul și creștinismul s-au construit definitiv ca două entități opuse și ostile reciproc pe principiul „dreapta credință” vs. „erezie”, sensurile termenilor fiind inversate în oglindă în cele două religii (aceasta este ipoteza lui Daniel Boyarin [6]), concicliul pronunțând atunci faimosul Birkat haMinim., care a fost perceput ca o justificare a dorinței de separare clară a identităților religioase.

După momentul Yarnia, ostilitatea fățișă dintre cele două religii a avut un caracter contextual care a făcut foarte dificilă, probabil imposibilă, conviețuirea comunităților creștine de etnie evreiască cu a comunităților creștine de altă etnie. Ura față de adepții iudaismului a fost atât de acerbă, încât creștinii greci n-au mai fost în stare să distingă nuanțele, trimițându-i pe toți în amalgamul „și voi sînteți evrei”; această ruptură este cea dintâi schismă a Bisericii, precedentulșiprototipul schismelor viitoare care au făcut posibil faptul ca, secole la rând după aceea, creștinii să poată privi spre alți frați ai lor creștini ca spre niște dușmani. Comunități și națiuni de creștini botezați au fost în stare să ucidă alte comunități și națiuni de creștini botezați, cu sabia ori cu glonțul, fără să mai vadă în celălalt pe aproapele și pe fratele lor – cum s-a întâmplat, bunăoară, în cele două războaie mondiale.

Dacă schismele ulterioare pot fi localizate precis (1054, respectiv momentul declanșării Reformei etc.), „schisma cea dintâi” nu a avut o dată precisă. Ea a fost difuză și tacită, ca o ranchiună mocnită despre care nu vorbești, dar care se adâncește de la un an la altul și se extinde de la un oraș la altul. Germenii ei se găsesc chiar în scrierile Noului Testament, în tensiunile dintre creștinii iudaizanți și creștinii greci, un moment semnificativ fiind Conciliul de la Ierusalim (relatat în Faptele Apostolilor 15). Așa se face că, în răstimp de numai un secol sau două, în scrierile lui Iustin Martirul ori ale lui Ioan Hrisostom, această schismă este deja acolo, ca o prăpastie mare, evidentă și de netrecut.

Plecarea capetelor

Situația complicată de acum din Orientul Mijlociu – cu dublul război în care e implicat statul Israel – ne face să înțelegem poate mai bine ca oricând cât de greu e să fii în stare să distingi nuanțele în vremuri tulburi, în care imaginile tind să migreze spre alb-negru și spre contraste puternice. Acumulările mari de revoltă și dispreț fac imposibilă distingerea nuanțelor.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro