Urmăresc cu îngrijorare, dar și cu mare atenție (!) ce se întâmplă cu Klaus Iohannis la aproape un an și jumătate de la instalarea sa ca președinte al României. Dacă am fi trăit alte vremuri, poate unele ceva mai calme, poate unele ceva mai prospere, atenția și îngrijorarea n-ar fi atins cote alarmante. Dar în lumea de azi, complicată și confuză, cu articulații puse la grea încercare de povara atâtor probleme, e o nevoie aproape dureroasă de repere, de leadership și de lideri. Iar președintele României ar trebui să fie azi, mai mult ca oricând, un lider, un reper, un creator de agendă. Klaus Iohannis nu e nimic din toate astea și de aici se naște îngrijorarea, timp în care atenția opiniei publice devine distributivă în căutarea unor formule improvizate care să astâmpere nevoia firească de ”părinte al națiunii”. România nu vrea un ”tătuc”, am depășit de ceva ani, cam din 1996, după prima plecare a lui Ion Iliescu de la Cotroceni, această fază, dar resimte acut lipsa unui președinte care să asculte și să acționeze. Iliescu era ”tătuc”, el asculta și-și lua notițe pentru atât de multele deja volume de memorii cu care a inundat librăriile după ieșirea din mandate, n-a acționat, doar a reacționat așa cum a făcut-o la mineriade când i s-a părut prea aproape spectrul pierderii puterii. Emil Constantinescu a acționat în câteva rânduri, dar s-a speriat prea repede, după care Traian Basescu a acționat, a reacționat și a făcut agenda vreme de zece ani de zile punându-i la grea încercare până și pe cei mai antrenați urmăritori ai jocului politic. A fost ”președinte-jucător”, prea puțin ”ascultător” sau, oricum, mult mai puțin ascultător decât și l-ar fi dorit unii sau alții. Din această perspectivă, venirea lui Klaus Iohannis la Cotroceni- alt stil, altă abordare- părea genul de respiro așteptat după o cursă cu obstacole. După un an și jumătate însă, Iohannis bate în continuare pasul pe loc, face joc de glezne și a început să fie ștampilat în fel și chip, una dintre cele mai blânde etichetări fiind aceea că s-a născut talent și deja a murit speranță.

Într-un astfel de context, nimeni n-ar putea spune cine conduce astăzi România. Sună aproape straniu să conchidem că din acest punct de vedere stăm mai prost ca pe vremea ”tătucului” Iliescu. Sigur, Iohannis n-are școala politică făcută la Moscova și n-ar fi în stare să cheme minerii în Piața Universității, ceea ce e răcoritor să constatăm că se întâmplă la 26 de ani după acea Duminică a Orbului din mai 1990, dar chiar și-n vremea lui Ion Iliescu, ba chiar și-n cel de-al doilea mandat al lui, altminteri cenușiu și mult mai tăcut decât precedentele, președintele României era un personaj public și nu un semn de întrebare. Klaus Iohannis e astăzi o enigmă, din când în când un musafir al vieții publice și de cele mai multe ori un absent nemotivat din viața națiunii pe care ar trebui să o conducă de la Cotroceni. În mod fatal pe termen mediu (pentru că deja e bizar să ne facem planuri legate de Klaus Iohannis pe termen lung!), președintele României a ajuns după numai un an și jumătate de mandat subiect de bancuri, e caricaturizat la propriu și la figurat, calcă în străchini și pare în permanență defazat sau decuplat de la realitățile cotidiene. S-au scris însă destule rânduri până acum despre straniile prezențe sau bizarele absențe ale președintelui Iohannis în și din spațiul public. N-aș vrea să plusez aici, dar aș vrea să atrag atenția asupra unui fenomen cu care România nu s-a mai întâlnit până astăzi: în lipsa unui adevărat președinte, românii trăiesc într-o țară cu mai mulți președinți!

Pentru mulți, Traian Băsescu e încă ”adevăratul președinte al României”, ies deja la iveală, mai vocali și mai repede decât s-ar fi așteptat cineva, votanții lui Victor Ponta, se aud glasuri care oftează după Crin Antonescu și, desigur, momentul emoționant legat de starea de sănătate a Regelui Mihai repune pe tapet tema monarhului de care, spun unii, ”România ar avea atât de mare nevoie”. E o cacofonie teribilă generată de insatisfacția poporului de a vedea la Cotroceni un personaj fără charismă și lipsit de autoritate. Nu asta și-au dorit cei care l-au votat pe Iohannis (mă număr printre ei, chiar dacă am făcut-o doar în cel de-al doilea tur de scrutin), dar încep să cred că nu asta și-au dorit nici măcar cei care au pus umărul din greu la aducerea lui la Cotroceni. Și cred că nu mai sunt în țară decât foarte puțini naivi care să creadă că un astfel de personaj ar fi putut ajunge președinte fără un puternic sprijin logistic, material și strategic, menit să compenseze din greu lipsurile unui candidat care nu putea fi foarte bun în campanie și, iată, catastrofal în exercitarea mandatului.
Avem un președinte de iure și mai mulți președinți de facto. Iar asta nu are cum să dureze încă trei ani și jumătate dacă urmărim cu atenție și cu îngrijorare la semnele timpurilor ce vin.