„Crăciunul poate fi dilatat și chiar este dilatat enorm. Paștele nu poate fi dilatat”, spune etnologul Șerban Anghelescu într-un dialog pentru publicul HotNews.ro. Specialistul explică de ce, în tradiția țărănească a românilor, „acceptarea răstignirii creează lumea de fapt”.

La bisericăFoto: Fotokon | Dreamstime.com

Șerban Anghelescu este din neamul rar al etnologilor. Într-o definiție iritat-jurnalistică, etnologul este cel care explică credințele omului tradițional și-l pune pe omul din ziua de astăzi să se tot gândească ce-a pierdut cu viața lui nesăbuită.

Șerban Anghelescu ne povestește Paștele ca o Sărbătoare a primenirii noastre pentru zilele ce vor veni. Ca ziarist, vorbind cu Șerban Anghelescu îmi permit să fiu iritat pentru că, ascultându-l, îmi dau seama cât de mult pierdem câștigând totul.

Sărbătoarea te încredințează unei puteri superioare

– Unii ne bucurăm de zile libere, alții ne bucurăm de sărbătoare, domnule Șerban Anghelescu.

– Sărbătoarea este generală și unanimă, îi cuprinde pe absolut toți, fie că vor, fie că nu vor. În privința zilelor libere, sigur că sunt și ele numite sărbători. Dar nu au o semnificație profundă, sunt mult mai puțin importante, din punctul meu de vedere, decât zilele libere religioase.Ce sens au zilele religioase pentru om?

Întrebarea adevărată este ce înseamnă Sărbătoarea? Este o abținere de la existența cotidiană, o renunțare, evident temporară, la actele cotidiene și o îndreptare către o lume de cele mai multe ori invizibilă. Este o lume în care crezi, dar pe care nu o vezi bine.

Și aici există o corectură pe care trebuie să mi-o fac mie însumi. Orice act sărbătoresc

înseamnă ritual, este o purificare. Și ritualul înseamnă o mulțime de gesturi pe care ești obligat să le faci pentru includerea ta în comunitate, într-un spațiu bine rânduit și într-un spațiu care tinde către o perfecțiune a rânduielii.

Toate lucrurile astea sunt de bine, pentru că te fortifică interior, îți dau sentimentul că exiști, că ai un sens, că exiști cu un scop, pe care îl și împărtășești cu apropiații tăi, cu semenii tăi.

– Cei care merg în Dubai sau în Azore nu se umplu cu sens? Păi, e plictisitor să stai cu Isus la masă.

-Merg la distracție! Aud cuvântul ăsta până la sațietate la orice interviu de doi lei de televiziune: distracția. Am venit să ne distrăm, ne distrăm, totul e cool, „vaibul” este excelent. Distracția e cu mult mai săracă în semnificație decât o Sărbătoare. Sunt aceleași gesturi. Băutura, sexul, urletele fericite. Și o legătură socială puternică. Dar distracția mi se pare un fel de reducție a persoanei, nu de înălțare a ei sau de potențare ei. Asta e opinia mea. Și, slavă Domnului, când am putut, m-am distrat și eu la fel.

– Ce e Sărbătoarea?

– Sărbătoarea te încredințează unei puteri superioare. Nu e vorba doar de o comuniune umană. Este intrarea într-o sferă considerată superioară, la care participi.

„Paștele are o ordine riguroasă, aparte”

– Este Paștele un răgaz înaintea imprevizibilului de fiecare zi?

– E o pregătire, dar o pregătire pentru un lucru pe care îl știi, care este previzibil, care este promis. Pentru că Paștele este și o promisiune. Paștele, în mod special, diferit de Crăciun. Ce le apropie este Lumina de Crăciun și de Paște, sărbătorile fundamentale ale creștinului. Luminația de Crăciun, agățarea becurilor de Crăciun poate dura cu mult mai mult decât Crăciunul. Crăciunul poate fi dilatat și chiar este dilatat enorm. Paștele nu poate fi dilatat, sunt zilele stricte ale postului, e Săptămâna mare, e săptămâna luminată. Paștele are o ordine riguroasă, aparte.

– Paștele este și o sărbătoare sângeroasă.

– Paștele era de la bun început o sărbătoare sângeroasă, de la instituirea ei de către Dumnezeu, ne spune Vechiul Testament. Evreii oprimați de egipteni își ungeau cu sânge ușorii ușilor pentru ca Îngerul să-i cruțe. Pe câtă vreme în casele egiptenilor care nu sunt vopsite cu sânge, e ucis tot primul născut. Dar trebuie vorbit acum de Noul legământ. Isus vine cu abolirea sacrificiului care se petrecea până atunci.

„Lumea zice, lasă-mă, domnule, cu astea: nu e adevărat că se aprinde lumina, că Isus Învie”

– Exclude prezența sângelui din actul sacrificiului?

– Da. Există una din cele mai frumoase povești în acest sens, aflate din creația țărănească. Într-o poezie țărănească, răstignirea este creație. Isus este răstignit, spun versurile, și este îmbrăcat cu cămașă de urzică și suferința lui este fluidă. Din el apar sângele, sudoarea și lacrimile. Sângele va fi vinul bătrânilor, sudoarea va fi mirul preoților și lacrimile care cad sunt viitoarele boabe de grâu.

Isus este întrebat de mama lui, de Sfânta Fecioară, de ce s-a lăsat răstignit de câinii de păgâni, când avea puterea să-i învingă? Isus a spus: dacă nu mă răstigneam, limbile nu erau despărțite, hotarele nu erau hotărâte, câmpul nu rodea, și nu se auzeau lătratul de câine, nici cântatul feciorilor.

Deci există o creație prin răstignire. Răstignirea face să dispară vidul, separă lucrurile, dă lucrurilor o voce. Mie mi se pare uluitor. Mi se pare minunat felul în care Isus, cel din poezie, își justifică răstignirea. Acceptarea răstignirii creează lumea de fapt.

De Paște avem o inițiere într-un timp de a fi, dar și într-o lume a poveștii. Paștele impune parabola, nu argumentația. Lumea zice, lasă-mă, domnule, cu astea: nu e adevărat că se aprinde lumina, că Isus Învie. E lașitate să te lași răstignit. Asta spun nepoții nepoftiți, ori unchii afumați pe la petrecerile de Paște.

„Este clar că a crede înseamnă o inițiere în Sărbătoare”

– Sunteți critic cu Biserica?

– Eu cred, evident nu sunt singurul, că Biserica a creat, prin extindere, acest tip de argumentație. Da, acest cult organizat trebuia să existe, fără de biserică credința s-ar fi stins sau abia ar fi pâlpâit. Dar, repet, biserica a dus la această argumentație. Repet, sunt gesturi ale credinței, gesturi considerate sacre și care trebuie să fie făcute. E o ceremonie sau un ritm bine reglat, lucrurile trebuie să se desfășoare într-o ordine bine stabilită și care să nu dea greș.

Nu sunt pentru o critică a ritualismului exagerat al preoților, dar este clar că a crede înseamnă o inițiere în Sărbătoare, prin poveste, prin parabolă. Și Isus le-a povestit ucenicilor lui. Ucenicii nu înțeleg nici ei fără explicațiile lui Isus parabola. Isus le spune voi înțelegeți, voi înțelegeți? Dar sensul acestor parabole merg dincolo de înțelegerea lor.

Calea către mântuire și spre împărăția cealaltă nu poate fi obținută, demonstrată prin niciun fel de argumentație din lume. Cei care trăiesc Paștele trăiesc în interiorul acestor povești despre ceea ce nu poate fi văzut și argumentat. Dar povestea este și una captivantă. Te conține și nu ai nevoie de demonstrații logice.

„Intrați în parabolă, suntem apărați de credința în ea!”

– De Paște înțelegem că a intra în Parabolă înseamnă a suspenda logica rațiunii. A te lăsa dus de poveste. Povestea este singura care are grijă de tine.

– Da. Este o inițiere. Religiile nu sunt un fapt inteligibil. Trebuie să trăiești, nu prin irațional, dar trebuie să trăiești printr-o acceptare a paradoxului. Dar ca să te lași duși dus, trebuie să te inițiezi și trebuie să te lași Dus.

Se împart oamenii, nu? În două categorii mari și distincte – credinciosul și necredinciosul. Eu nu știu cum se poate obține credința. Unii oameni cred fără niciun efort. Alți oameni trebuie să facă un efort foarte mare ca să poată crede. Și chiar și așa pot greși. Sunt povești de mirare cu oameni iluminați, cu oameni convertiți, cu oameni care din necredincioși devin credincioși, dar și invers. Oameni care își pierd credința. Nu știu să spun mare lucru despre credință decât că există. Este vorba de un lucru inefabil, de un lucru invizibil, dar care acționează puternic.

– Paștele înseamnă viață și moarte. E groaznic pentru om să înțeleagă moartea.

– Moartea e un lucru determinant în apariția unei unei religii. Participantii la mister, inițiații în parabolă au o mult mai bună înțelegere a lumii celeilalte, decât omul neinițiat, omul de rând. Intrați în parabolă, suntem apărați de credința în ea!

– Mielul? Ce semnificație are când îmbucăm din el?

– Noi nu ne gândim că ne hrănim cu Isus, asta-i sigur. E un gest simbolic și ritual. Mielul este făptura nevinovată și creată a fi condusă. Mielul trebuie să aibă un păstor și mielul trebuie să fie într-o turmă. Păstorul este Isus.

Dar nu cred că mâncarea mielului în genere are o semnificație directă. Este iată una simbolică. E interesant că religia creștină este cea care în primă instanță îl face pe om să iasă din Paradis, să fie izgonit din rațiuni alimentare, pentru că mănâncă fructul interzis. În treacăt spus, nici până în ziua de azi nu se știe ce anume era. Noi spunem măr, dar nu era măr. Iată, că prin mâncare se pierde paradisul și prin mâncare se recâștigă, mâncând carnea și sângele mielului.

Elevul care a întrebat-o pe profesoară în anii ’50 dacă „Dumnezeu există?”

– De ce ”Crăciunul e sătul, paștele este fudul”, cum vine vorba asta?

– Asta cred că ține de consistența hranei de Crăciun și o mai mică consistență a Paștelui. Și Paștele este fudul pentru că are mult mai puține lucruri, dar foarte colorate, față de Crăciun. Crăciunul are porcul, Paștele mielul. Porcul e cu mult mai consistent decât mielul.

– Cum ați intrat în acest joc sacru? Care este povestea dumneavoastră personală?

– Am intrat de copil în acest joc sacru. În poveste. Școala mea era lipită de biserică și nu-mi închipui o altă ordine. Mi-aduc aminte că am pus o singură întrebare la vârsta aia. „Dumnezeu există?”, am întrebat-o pe învățătoarea mea. Am întrebat ceva ce nu era recomandabil în vremurile de atunci. Erau anii 1950 și învățătoarea mea minunată a spus că trebuie să mai treacă mult timp să ne gândim la asta, să aflăm dacă există sau nu Dumnezeu. Aveam și am în casă Biblia și o rugăciune a bunicului. Rugăciunea o descifrez în fiece zi.

„Cine povestește ține răul departe de casa lui”

– Ați rămas în această Parabolă.

– Da, pentru că povestea e lucrul la care țin cel mai mult în viață. Mă fascinează. Și o lume fără povești nu pot închipui. Lumea poveștii este o lume însă pe care tot mai mulți n-o înțeleg. Și tot mai mulți nu acceptă povestea. Nu accepți povestea, după părerea mea, înseamnă că nu accepți nici sensul, pentru că o minte ultra-riguroasă care refuză povestea și demontează povestea, rămâne cu mâinile goale până la sfârșit. Cred că nu câștigă nimic prin asta, sau câștigă absența, absența poveștii.

Un scut împotriva anxietății. Aparținem, ca oameni, unui demon invizibil, cel al anxietății. Povestea ne salvează, ne apără. Este o anumită credința că poveștile spuse într-o noapte se prind în horă și dansează, fac o horă invizibilă în jurul locului unde se povestește și îl apără pe om de rău. Cine povestește ține răul departe de casa lui.(FOTO: Dreamstime.com)

Nordul Fâşiei Gaza este afectat de o “veritabilă foamete”, care progresează către sudul teritoriului palestinian, a avertizat directoarea Programului Alimentar Mondial (PAM), Cindy McCain, transmite sâmbătă AFP, potrivit Agerpres.

“Foametea veritabilă este prezentă” în Gaza, în nordul teritoriului, şi se deplasează către sud, a declarat responsabila agenţiei ONU într-un interviu acordat canalului american NBC care va fi difuzat integral duminică.
“Cerem în permanenţă o încetare a focului şi posibilitatea de a dispune de acces fără oprelişti” în Gaza pentru a livra ajutor umanitar, a subliniat în interviu McCain.

PAM – care a primit în 2020 Premiul Nobel pentru Pace – este una dintre numeroasele agenţii şi organizaţii umanitare care încearcă să faciliteze accesul ajutorului alimentar în Gaza.

Vineri, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a apreciat că situaţia alimentară din teritoriul palestinian s-a îmbunătăţit uşor, dar se menţine riscul de foamete.

Ajutorul internaţional, strict controlat de Israel, soseşte în cantităţi relativ infime, în principal pe la punctul de trecere de la Rafah, la graniţa cu Egiptul, şi rămâne insuficient raportat la necesităţile uriaşe ale celor 2,4 milioane de locuitori.