​Cea mai veche capitală a Ţării Româneşti a fost la Argeş (Curtea de Argeş, cum i s-a zis mai târziu); acolo era centrul unui mic voievodat, ce nu cuprindea decât judeţele Argeş şi Muscel şi care a devenit mai târziu capitala întregii ţări. Când regele ungur Carol Robert a ars Argeşul la 1330, vechea capitală nu s-a mai putut ridica şi Basarab a mutat scaunul domniei la Câmpulung, lângă pasul Branului, pe drumul negustorilor saşi din Braşov, scrie istoricul Petre Panaitescu în lucrarea ”Interpretări românești”. Apoi, Capitala a fost mutată la Târgoviște, iar în 1659, Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti, sub domnia lui Gheorghe Ghica. ajungând apoi capitala Principatelor Unite, în urma Micii Unirii înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza în 1859.

După 1859, Bucureștii au pierdut o singură data rolul de capitală. S-a întâmplat în anul 1917, în timpul ocupației germane, când Guvernul României s-a retras în Moldova, la Iași, oraș care a devenit Capitală.

Capitalele, de obicei, sunt alese din motive economice în primul rând, sau strategice, acolo unde se încrucişează drumurile de negoţ

Bucureştii, fosta capitală a principatului Ţării Româneşti, care a devenit, prin unirea de la 1859, apoi prin unirea cea mare, capitala întregii Românii, este centrul cel mai populat al ţării , scrie istoricul Petre Panaitescu, şi aceasta nu numai ca o creaţie artificială a centralizării politice, ci şi din motive economice. Dacă acest oraş nu este centrul geografic al ţării, rămâne, însă, în centrul economic, aproape de Valea Prahovei, cu izvoarele de petrol, şi de Câmpia Dunării, cu cerealele, nu departe de acest fluviu, arteră comercială de transport, esenţială pentru noi. De aceea, oraşul acesta este cel mai populat şi, pe lângă aceasta, cel mai românesc dintre marile oraşe ale ţării. O capitală nu se mută, nu trebuie mutată, printr-o hotărâre administrativă, înainte de a se ţine seama de complexul de influenţe economice şi demografice, care fac să se adune într-un anume loc populaţia mai numeroasă, atrăgând după dânsa şi autoritatea centrală.

Capitalele, mai spune istoricul citat, de obicei, sunt alese din motive economice în primul rând, sau strategice, acolo unde se încrucişează drumurile de negoţ, unde e centrul regiunilor de producţie şi se adună în chip natural populaţia, sau în centre bine apărate, de unde se poate supraveghea ţara. Astfel, Parisul este un nod de comunicaţii fluviale, aşezat spre centrul bogăţiilor naturale ale Galliei (agricultură şi vii); Belgradul este un punct strategic, pe o înălţime ce domină vărsarea Savei în Dunăre, dar, în acelaşi timp, un centru al comunicaţiilor fluviale, aşezat în apropiere de regiunea minieră de la Avala, exploatată încă din Evul Mediu. În sfârşit, se ştie că Petersburgul a fost clădit de Petru cel Mare pe Neva, pentru că era „o fereastră spre Occident”, cu ieşirea spre Marea Baltică.

Capitala noastră a fost, aşadar, moştenită de la statul mai mic Ţara Românească, care a intrat în compunerea României de azi.

De ce au ajuns Bucureştii capitala Ţării Româneşti, într-o vreme în care bogăţiile petrolifere nu erau încă exploatate şi Dunărea nu avea aceeaşi importanţă pentru comerţul internaţional?

Întrebarea este legitimă, şi istoria, care nu este o simplă însirare de anecdote, ci poate lămuri, prin trecut, cauzele care au adus la stările de azi, poate răspunde. Schimbarea capitalelor Ţării Româneşti: Curtea de Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, arată oscilări importante şi trebuie să aflăm care a fost, în cele din urmă, necesitatea organjcă a statului nostru pentru ca aici, şi nu în altă parte, să străjuiască peste ţară scaunul domniei.

Vechile capitale ale Ţării Româneşti. Trebuie să spunem mai întâi că erau în Evul Mediu, în Europa, regiuni fără capitale. Stăpânitorul se muta de la un loc la altul cu dregătorii săi, după nevoi, împărţind dreptatea şi luând măsuri într-un loc, plecând apoi mai departe, într-o călătorie continuă. Existenţa unei capitale înseamnă maturitate politică: o organizaţie administrativă centrală bine alcătuită, cu organe locale, în legătură cu centrul, şi de asemenea, organizaţii judecătoreşti de încredere, cu o instanţă supremă, care nu se mută de la un loc la altul.

Am avut noi, românii, această maturitate, această organizaţie înaintată în scara societăţilor omeneşti, sau au fost vechile noastre principate stătuleţe patriarhale, în care domnii trebuiau să-şi vadă mereu oblăduiţii, cutreierând prin toată ţara, ca să-i ţie în supunere?

Din cercetarea hrisoavelor, acte de proprietate date de domnii noştri, se vede că, din când în când, ei se deplasau cu dregătorii în anume oraşe, unde erau „curţi domneşti”: în Moldova, de la Suceava şi Iaşi, la Piatra, Vaslui, Bârlad; în Ţara Românească, de la Târgovişte şi Bucureşti, la Gherghiţa şi Râmnicul Vâlcea. Aceste deplasări au făcut pe unii istorici să conchidă că noi n-am avut capitale stabile, că domnii noştri, întocmai ca regii patriarhali, se mutau din loc în loc. Nu s-a observat, însă, că dintre curţile domneşti, una singură era adevăratul „scaun” al domniei, că deplasările domnului erau fireşti, dar de scurtă durată, de obicei la anume perioade ale anului. Noi am avut concepţia unei capitale din cele mai vechi timpuri.

În adevăr, la sfârşitul hrisoavelor domneşti, atunci când aceste hrisoave erau date în capitală, încă din veacul al XlV-lea găsim menţiunea „cetatea de scaun”, termen însoţit câteodată şi de adjective: „în minunata şi strălucita cetate de scaun”.

Aceste menţiuni lipseau totdeauna când domnul dădea un act din Piteşti, Gherghiţa sau Râmnic. Era, deci, o capitală a ţării, care rămânea centrul statului, fără legătură cu deplasările personale ale domnului, ceea ce indică, încă de la începuturile noastre, o viaţă de stat aşezată şi bine orânduită, o treaptă mai înaltă a organizaţiei politice.

Cea mai veche capitală a Ţării Româneşti a fost la Argeş (Curtea de Argeş, cum i s-a zis mai târziu); care era, la început, centrul unui mic voievodat, ce nu cuprindea decât o parte a ţării, sub munţi (judeţele Argeş şi Muscel) şi care a devenit mai târziu capitala întregii ţări, de Ia Severin la Brăila, de la munte la Dunăre. Când regele ungur Carol Robert a ars Argeşul la 1330, deşi a fost apoi cumplit bătut de ostile româneşti, vechea capitală nu s-a mai putut ridica şi Basarab, învingătorul mândrului rege, a mutat scaunul domniei la Câmpulung, lângă pasul Branului, pe drumul negustorilor saşi din Braşov.

Abia al treilea domn al Ţării Româneşti, Vladislav, se mută din nou la Argeş, în vechea capitală reclădită. Tot la Argeş au stat şi urmaşii lui, până la Mircea cel Bătrân. Cele mai multe din actele marelui Mircea sunt date din Argeş, reşedinţa lui.

Argeşul era, însă, excentric, un drum cotit şi greu ducea de acolo, prin Ţara Loviştei, spre Olt şi apoi spre Sibiu. Dar acest drum nu era o cale de comerţ principală pentru ţară; comerţul cu Braşovul şi la Dunăre erau mai importante ca cel cu Sibiul.

De aceea, Argeşul a fost părăsit de domnie şi zidurile vechi ale bisericilor şi ale curţilor bolovănite au rămas pustii şi pline de amintiri.

Noua capitală a fost aşezată la Târgovişte, lângă Ialomiţa, târg mare şi bogat, cu mulţi negustori, pe drumul de negoţ ce ducea pe calea acestui râu, de la pasul Branului la bălţile Dunării, bogate în peşte. Istoriografia noastră nu cunoştea până acum împrejurările acestei schimbări de capitală.

Cel dintâi act dat de un domn muntean în scaunul de la Târgovişte este din 22 iunie 1418, de la Mihai vodă, fiul şi urmaşul lui Mircea cel Bătrân, care rezida în acest oraş şi în vremea când era coregent pe lângă tatăl său. Târgovişte înseamnă „loc de târg”, precum selişte înseamnă „loc de sat”. Acest nume îl mai poartă şi alte două oraşe ale slavilor de sud: Târgovişte, în Bulgaria, lângă Şumla, şi Târgovişte, în Iugoslavia, vechiul nume al lui Novi-Pazar, capitala sangiacatului cu acelaşi nume (pazar, bazar este traducerea turcească a cuvântului „târg”).

Mutarea capitalei la Bucureşti

La Târgovişte a rămas capitala o jumătate de veac şi apoi s-a mutat la Bucureşti. Nici mutarea capitalei la Bucureşti, chiar din punct de vedere cronologic, nu este un fapt lămurit în istoriografia noastră.

De obicei, istoricii socotesc că domnul care a mutat capitala ţării pe malurile fericite ale Dâmboviţei a fost Radu cel Frumos, supus al turcilor şi luptător împotriva Moldovei lui Ştefan cel Mare. Cercetând vechile hrisoave slavone ale domnilor munteni din aceste vremi, am aflat, însă, că pe nedrept i se atribuie frumosului Radu titlul de părinte al capitalei noastre, ci adevăratul părinte nu este altul decât cruntul făcător de dreptate, Vlad Ţepeş.

Cel dintâi act domnesc cunoscut în istorie datat din scaunul ţării Bucureşti, este de la Vlad Ţepeş, din 20 septembrie 1459, după care urmează altul, din 10 februarie 1461, dat din acelaşi oraş.

Dar abia în veacul al XVII-lea, Bucureştii devin capitala statornică a ţării. La 1626, Alexandru vodă Coconul, vorbind într-un hrisov despre întoarcerea sa de la Târgovişte la Bucureşti, spune: „Când am venit domnia mea de la

Târgovişte aici, în scaunul domniei mele la Bucureşti, unde au stat şi alţi domni răposaţi, străbunul domniei mele, Alexandru voievod şi răposatul bunic al domniei mele, Mihnea voievod şi răposatul părinte al domniei mele, Io Radul voievod.”. Bucureştii erau acum scaunul consfinţit de tradiţie, Târgoviştea era socotită mai mult ca un fel de loc de exil.

Cauzele ridicării Bucureştilor. Nu vom urmări aici istoria de glorie, poezie şi durere a urbei noastre, ci ne vom întoarce la întrebarea pe care am pus-o la început: de ce au fost aleşi tocmai Bucureştii drept capitală, sau, mai bine zis, de ce s-au adunat îi acest loc, pe malurile Dâmboviţei, lume multă, negustori, oşteni, ţărani, încât acest centru a atras atenţia domniei ca reşedinţă?

Unii istorici, amintindu-şi de vechea poveste a descălecării de peste munţi, au spus că poporul cel des s-a coborât pe încetul de la munte spre Dunăre şi acest mers al populaţiei e însemnat cu mutarea treptată a capitalelor spre sud: Argeş, Târgovişte, Bucureşti. Geograful german Traugot Tamm a emis această părere, văzând în ea o dovadă a continuităţii românilor în Dacia, refugiaţi în vremea năvălirilor barbare în părţile muntoase. Dar azi nu mai admitem această coborâre a poporului întreg de la munţi; noi, românii, n-am fugit din calea barbarilor, n-am lăsat duşmanilor pământul, am fost aici şi am rămas. Acesta este punctul de vedere solid al istoriografiei noastre de azi.

S-au căutat şi alte explicaţii ale mutării capitalei. Alţi istorici au spus că suzeranitatea turcească a impus domnilor noştri să-şi aleagă o reşedinţă mai aproape de ţara padişahului şi, în locul Argeşului şi al Târgoviştei, aşezate mai aproape de Ţara Ungurească, au fost siliţi să se aşeze la Bucureşti, lângă Dunăre, sub ochii turcilor. În această părere este o parte de dreptate, dar, în realitate, nu poate fi vorba de o cauză politică; turcii nu s-au amestecat în trebile interne ale domniei.

Dacă am admite pe Radu cel Frumos, domn adus de turci şi supus al lor, ca autor al acestui act, am fi înclinaţi să primim această părere drept bună. Dar am văzut mai sus că nu este aşa; tocmai Vlad Ţepeş, cel mai înverşunat duşman al turcului, a mutat capitala ţării, către sfârşitul domniei lui, adică atunci când încetase relaţiile cu păgânii.
Locul unde sunt aşezaţi Bucureştii este o veche aşezare omenească; s-a dovedit că în aceste părţi, pe malurile lacurilor din jurul oraşului nostru, au fost numeroase localităţi preistorice. Erau locuri prielnice pentru viaţa omenească şi ferite de năvălirile prădalnice ale duşmanilor.

Pe ce drum de comerţ era aşezat târgul Bucureştilor? Era, mai întâi, un drum bătătorit, care purta în documente numele de „drumul Slatinei”, pentru popasul de la Olt, drum ce trecea de-a curmezişul ţării, din Oltenia, spre balta Dunării. Era mai mult, cum am spus, un drum al carelor cu peşte şi în genere al mărfurilor mănăstirilor. Un târg domnesc, aşezat pe acest drum, trebuie să fi atras negustori mulţi şi să fi făcut afaceri mănoase.

Ceea ce a produs căderea Târgoviştei şi înlocuirea ei cu Bucureştii a fost decăderea comerţului săsesc şi suzeranitatea turcească

Dar aceasta nu era de ajuns ca să se ridice Bucureştii deasupra Târgoviştei, oraşul bogat pe drumul mare al negoţului extern, pe lângă care Bucureştii apăreau, până în secolul al XVI-lea, ca un centru secundar, pe o linie laterală. Târgoviştenii aveau, încă din vremea lui Dan II (1413-1431), privilegii domneşti speciale pentru negoţul lor, cu obligaţia negustorilor străini de a se opri în târgul lor.

Ei întreţineau legături strânse cu saşii din Braşov, aveau case de negustori raguzani de la Adriatica şi alţi occidentali, grupaţi în jurul vechii biserici catolice.

Ceea ce a produs căderea Târgoviştei şi înlocuirea ei cu Bucureştii a fost, însă, decăderea comerţului săsesc în principate şi suzeranitatea turcească. Oraşele săseşti din Ardeal au fost bogate cât timp puteau face schimb între produsele Apusului, în special cele ale oraşelor hanseatice din Germania, şi cele din Orient, aduse de veneţieni şi genovezi pe mare. Când acest comerţ a încetat, când au decăzut, în veacul al XV-lea, şi oraşele hanseatice, cât şi vestitele republici din Italia, când marile descoperiri geografice, călătoriile în jurul Africii şi în America au atras spre alte meleaguri pe negustori şi capitalişti, şi aceste colonii înaintate ale germanilor din Ardeal au decăzut.

De altă parte, suzeranitatea turcească lega strâns, nu numai politiceşte, ci şi economiceşte, Ţara Românească de Imperiul Otoman. Principalele produse de atunci ale ţării, vitele, peştele, grânele şi lemnele încep să fie cumpărate în mare parte de turci, pentru aprovizionarea oastei, capitalei şi provinciilor întinsului lor imperiu. Prin aceste cumpărături, care fac din ţările noastre grânarul imperiului padişahului, se aduce, desigur, bănet în ţară, nu aşa de mult ca prin marele comerţ italian şi săsesc din Evul Mediu, căci turcii plătesc prost, dar totuşi acest negoţ devine principalul izvor de bogăţie adusă din afară, un stâlp al vieţii economice a ţării, într-o perioadă când această viaţă era, ce e drept, în decădere. Negustorii care se ocupau cu acest negoţ erau, în veacul al XVIlea, în special greci, care luaseră în mână întreaga viaţă comercială a Imperiului Otoman. Astfel se explică, nu prin fuga lor la căderea Constantinopolului, influenţa grecească şi mulţimea de greci care vin de atunci şi se aşază în ţara noastră.

Drumul Giurgiului devine principalul drum al comerţului nostru, în locul drumurilor spre Ardeal, treptat rămase pe planul al doilea.

Bucureştii erau popasul principal, târgul cel mai mare pe acest drum al Giurgiului. Întemeiat mai de mult, în legătură cu drumul peştelui şi cu mănăstirile de la marginea pădurii, el capătă, după luarea Giurgiului de către turci şi după concentrarea comerţului în această direcţie, o importanţă de prim ordin. Câtă vreme drumul Ialomiţei şi comerţul cu Ardealul a fost mai însemnat, Târgoviştea a rămas capitală şi, multă vreme, impor’anţa celor două oraşe a stat în cumpănă, ceea ce se vede prin schimbările de reşedinţă. Când negoţul nostru se îndreaptă hotărât spre Dunăre şi cel săsesc decade, creşte importanţa Bucureştilor, care atrage pe toţi negustorii şi pe cei doritori de a se îmbogăţi, întrece ca populaţie Târgoviştea şi dorinul îşi aşază aici scaunul.

Este, aşadar, adevărat că suzeranitatea turcească a făcut să se mute scaunul ţării, dar pricina schimbării a fost economică şi nu politică, mai scrie Petre P. Panaitescu.