La o evaluare superficială, am putea fi tentați să-i încadrăm pe exploratori mai degrabă în categoria aventurierilor decât în cea a oamenilor de știință. Ar fi o regretabilă eroare și o mare nedreptate. Ce-ar fi știința fără exploratori? Cam același lucru ca Istoria fără arheologi. S-ar părea că a existat unu’, Tutankamon, s-ar putea ca Pământul să fie rotund, iar unde n-am ajuns încă sigur sunt lei.

David LivingstoneFoto: PHOTOSTOCK-ISRAEL / Sciencephoto / Profimedia

Povestea de mai jos a rămas în istorie și a intrat în folclor grație unei replici de numai patru cuvinte. Este atât de des parafrazată, mai ales în filmele americane, încât nu te poți abține să te-ntrebi ce procent din public știe care era originalul și în ce context a fost rostit. Îmi place să cred că măcar dialoghiștii respectiv știu… „Dr. Livingstone, I presume”, așa suna originalul din 10 noiembrie 1871. În 1866, scoțianul David Livingstone, medic, misionar protestant şi explorator (asta ca dovadă a ceea ce scriam săptămâna trecută, cât de incompatibile și supărate una pe alta suntcredința și știința), pleacă pentru a treia oară în Africa. Și dispare. Din 1869, nu se mai primeşte niciun semn de la el.

Pe urmele lui e trimis Henry Morton Stanley, jurnalist american născut în Ţara Galilor (sub numele John Rowlands, rebotezat după traversarea Atlanticului), fost reporter în Războiul Civil, ulterior reporter special în Imperiul Otoman, unde fusese luat prizonier, dar reuşise să scape (asta ca să ne lămurim cu ce se ocupa pe-atunci un jurnalist, dar, na!, nu se inventaseră calculatoarele, nici Internetul, să stai frumos la birou, să dai o căutare pe Google, câteva telefoane, eventual să-ți dea careva un pont și gata articolul de senzație).

În Africa, Stanley organizează o operaţiune de căutare cu 200 de cărăuşi (!), cu care parcurge o mie de kilometri în condițiile alea simpatice ale junglei, drept care expediţia se transformă într-un coşmar: oamenii mor pe capete din cauza bolilor tropicale, inclusiv cea provocată de musca țețe. Într-un final apoteotic, Stanley află că într-un trib ar trăi un om alb. În Africa, mă-nțelegi. Cin’ să fie, cin’ să fie?

Pleacă într-acolo şi găseşte albul înconjurat de băştinaşi. Vă imaginați tabloul, da? Doi albi în Africa secolului 19. Probabilitatea de a se întâlni era aproape zero, dar posibilitatea ca unul să-l recunoască pe celălalt era de 100%. Totuși, Stanley, politicos, prudent și – aș zice eu – nu fără umor, formulează doar o ipoteză: „Doctor Livingstone, I presume?”.

De-ar fi fost doar această întâlnire istorică și această replică delicioasă, rămânea doar o poantă haioasă. Dar găsirea lui Livingstone de către Stanley n-a fost decât începutul colaborării dintre doi oameni extraordinari: au explorat împreună marginea nordică a lacului Tanganyika, demonstrând că nu are nicio legătură cu Nilul, așa cum se credea până atunci.

Din păcate, Livingstone moare în 1873, la 60 de ani, în Ilala Hill, din provincia de nord a Zambiei. Conform ritualurilor locale și recunoștinței pe care i-o purtau africanii, inima sa a fost îngropată aproape de locul morţii, sub un arbore mvula, în vreme ce trupul şi jurnalele de călătorie au fost transportate, în brațe, cale de mii de kilometri, până pe țărm și apoi în Anglia, de câţiva dintre oamenii săi credincioşi. Este îngropat la Westminster Abbey, iar documentele fac parte, pe bună dreptate, din patrimoniul naţional.

Viața unui mare om, I presume

Născut într-o familie săracă, David Livingstone a fost nevoit să lucreze de la zece ani într-o țesătorie, urmând și școala la seral, deși ziua de lucru era de 14 ore. A făcut studii de medicină și teologie la Glasgow, după care și drept care Societatea de misionari din Londra l-a trimis ca medic și ca misionar în Africa de Sud. A învățat limba băștinașilor și s-a căsătorit cu fiica altui misionar, Robert Moffat.

Traversând deșertul Kalahari, a descoperit Lacul Ngami, iar doi ani mai târziu, în 1851, a înaintat spre nord-est, a traversat fluviul Zambezi, după care și-a amenajat,în așezarea Seshéké, baza pentru următoarea călătorie, care a început în 1853: a urcat pe Zambezi, apătruns pe un afluent vestic și a ajuns în bazinul hidrografic al fluviului Congo (singurul din lume care taie de două ori ecuatorul, știați?), continuându-și drumul până pe țărmul Oceanului Atlantic, la Luanda.

Apoi a navigat în amonte pe Congo până la izvoare, a trecut în bazinul lui Zambezi și, coborând pe acest fluviu, a descoperit cascada Victoria (cea mai lată din lume, 1.700 de metri!), atingând pe urmă țărmul Oceanului Indian la Quelimane, în Mozambic, și încheind astfel, în 20 mai 1856, traversarea vest-est a continentului african.

Dacă v-ați pus întrebarea, cel mai scurt drum de azi între Luanda, capitala Angolei, și Quelimane are 3.728 km. După aşa realizare, se-ntoarce cu familia sa în patrie, dar n-apucă să-și tragă sufletul decât doi ani, căci este numit consul la Quelimane și revine Africa împreună cu soția, fiul și fratele său în 1858.

Adică să fie diplomat și să stea la birou? Neee! Începe a doua mare călătorie, în care explorează cursul inferior al lui Zambezi, plus afluentul său nordic Shire, descoperind cascada Murchison. Cartografiază pentru prima oară lacul Shirwa și cercetează marele lac Nyassa, căruia îi întocmește prima hartă exactă. Își continuă expediția și după moartea soției sale, apoi pleacă un pic la Londra, dar revine în 1866 unde-l trăgea ața. Urcă pe râul Ruwuma până la izvoare, traversează munții care acum îi poartă numele, în Tanzania, și mă opresc aici, că am obosit povestind.

Bântuind pe urmă cu Stanley, cum ziceam, moare pe țărmul Lacului Bangweulu. Era bolnav de ceva vreme, dar asta nu-l oprise din explorări. Și nu doar din explorări. A fost un important militant împotriva sclaviei negrilor – de aici recunoștința despre care am pomenit. Campaniile desfășurate de el, combinate cu ineditul funeraliilor sale, au contribuit decisiv la abolirea sclaviei în Africa de Est, ceea ce s-a întâmplt în 1873.

Bula Matari și după moarte

După moartea lui Livingstone, Stanley, consacrat printre congolezi drept Bula Matari („Spărgătorul de roci” sau, am zice noi, Sfarmă-Piatră! – pentru că a inițiat și condus lucrările construcţiei primului drum modern din regiune, lucrare pentru care, fireşte, s-au aruncat în aer multe stânci), a continuat explorările de unul singur, a parcurs vreme de trei ani traseul sinuos al fluviului Congo, a întemeiat Statul Liber Congo (pe bune, nu vă mint!), sub autoritatea Regelul Leopold al II-lea al Belgiei – care sponsorizase expediţia – şi, pentru că așa se întâmplă, a intrat în numeroase încurcături, inclusiv diplomatice, fiind acuzat ulterior de te miri ce, inclusiv de răspândirea bolii somnului de-a latul Africii!

S-a stabilit ulterior la Londra, unde s-a căsătorit, a fost numit Cavaler al Marii Cruci (nicio legătură între cele două, nu fiți răutăcioși) și a ajuns în Parlament ca membru unionist liberal. A murit în 1904, iar pe neşlefuita, sălbatica lui piatră de mormânt scrie, așa cum ceruse: „Henry Morton Stanley, Bula Matari, 1841–1904, Africa”!

Provenit și el dintr-o familie săracă, muncise de mic, fiind crescut de bunicul său Moses Parry, un măcelar cândva prosper, acum nu. După moartea acestuia, Stanley a locuit o vreme cu alte rude, după care a fost trimis la unitatea de muncă pentru săraci St Asaph. Supraaglomerarea și lipsa de supraveghere au dus la abuzarea sa de către băieții mai mari, dar și de către directorul casei de muncă, care, conform unui istoric, l-a și violat…

La 15 ani era băiat de cabină pe o linie de pacheboturi, iar la 17 ani ajungea la New Orleans ca elev de marină. A fost adoptat de Henry Hope Stanley, un comerciant bogat,care i-a oferit un loc de muncă. Recunoscător, tânărul a luat numele acestuia. A luptat în Războiul Civil, consecutiv, de ambele părți! Vremuri complicate… S-a alăturat Marinei americane în 1864 și a performat la bordul navei USS Minnesota. După război, a devenit jurnalist. În 1867, împăratul Etiopiei, Tewodros al II-lea (personaj central în romanul „Theodoros” al lui Mircea Cărtărescu, care pornește de la legenda că acesta era… român) a luat ostatici mai mulți britanici.

A fost trimisă o echipă pentru eliberarea lor, Stanley însoţind-o drept corespondent special al New York Herald. Ulterior, a fost reporter al Revoluției spaniole din 1868. În 1890, la aniversarea a 25 de ani de domnie a lui Leopold, Stanley a fost prezentat drept erou (ceea ce și era), iar regele i-a acordat Ordinul lui Leopold.

Nu e nevoie să mai atribui celor doi exploratori vreun atribut. Presupun…

Preşedintele francez Emmanuel Macron a declarat sâmbătă că “speră” că Franţa nu va trebui să meargă la război, referindu-se la invazia rusă din Ucraina, într-un videoclip publicat aparent pentru a susţine dificila campanie pentru alegerile europene a lui Valérie Hayer, cea care se află în fruntea listei partidului prezidenţial, relatează Le Figaro, potrivit news.ro.

În videoclip, Emmanuel Macron răspunde unor întrebări pe care le-ar fi primit pe reţelele sociale.  “Vom merge la război?” – suna una dintre aceste întrebări. “Sper că nu va trebui să mergem la război”, răspunde preşedintele Macron.

“Ucraina a fost atacată de Rusia, iar la un moment dat trebuie să reuşim să descurajăm Rusia să continue să avanseze. Suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei sunt în joc. Dar statul de drept şi regulile noastre comune sunt, de asemenea, în joc. Iar dacă lăsăm lucrurile aşa cum sunt în Ucraina, legea celui mai puternic va prevala. Şi nu putem fi în siguranţă, se întâmplă la 1.500 de kilometri de locul în care trăim”, a avertizat el. “Trebuie să fim uneori disuasivi şi credibili pentru adversarii noştri, spunându-le:’dacă mergeţi prea departe şi dacă ameninţaţi interesele noastre, propria mea securitate, atunci nu exclud să intervin'”, a explicat sâmbătă şeful statului francez.

Războinicul Macron

Lui Emmanuel Macron îi place cu siguranţă să se arate ca un războinic, comentează Le Figaro. Mai întâi, la sfârşitul lunii februarie, el a spus că trimiterea de trupe franceze “în mod dinamic” în Ucraina nu ar trebui “exclusă”, pentru a redobândi “ambiguitatea strategică”. Ambiguitatea a fost oarecum lămurită într-un interviu acordat publicaţiei The Economist în data de 2 mai, când şeful statului a precizat condiţiile de intrare în război: “dacă ruşii ar străpunge liniile de front, dacă ar exista o cerere ucraineană – ceea ce nu este cazul astăzi – ar trebui să ne punem în mod legitim întrebarea”, a susţinut Macron.

“Aşadar, şi viitorul nostru şi securitatea noastră sunt foarte mult în joc în Ucraina. (…) Aşa că trebuie să le livrăm mai multe echipamente ucrainenilor, dar trebuie să spunem şi noi, europenii, la un moment dat, dacă ruşii merg prea departe. Trebuie să fim gata să acţionăm pentru a-i descuraja”, a continuat sâmbătă Emmanuel Macron, în linia declaraţiilor sale din ultimele luni.

“Deci nu, sper din toată inima că nu va trebui să mergem la război. Nu, Franţa nu este o putere de război, ci o putere de pace. Dar da, dacă vrem pace, trebuie să o protejăm. De aceea trebuie să ne înarmăm şi de aceea trebuie să fim uneori disuasivi şi credibili pentru adversarii noştri, spunându-le: “dacă mergeţi prea departe şi ameninţaţi interesele noastre, propria mea securitate, atunci nu exclud să intervin””, a conchis el.

Cu toate acestea, notează Le Figaro, Emmanuel Macron nu a comentat recenta ofensivă rusă la periferia oraşului Harkov.

Je réponds à vos questions sur l’Europe. pic.twitter.com/fT7AnXed6w

— Emmanuel Macron (@EmmanuelMacron) May 11, 2024