În 1974, când Nichita Stănescu avea 41 de ani, UM 0800 Bucureşti, adică structura teritorială București a Securității, consemna începerea urmăririi informative a poetului. Întrucât acesta era membru al PCR, a fost nevoie de acord politic pentru demararea urmăririi. Acesta a fost obținut de pe baza unor argumente ce țineau de ”manifestări şi nemulţumiri” ale lui Nichita Stănescu faţă de politica partidului în domeniul literaturii, fiind invocată totodată suspiciunea că poetul încerca să intre în contact cu cetăţeni străini, pentru a-şi facilita publicarea şi afirmarea în Vest.

Nichita Stănescu a primit numele conspirativ Socrate. Dosarul său, microfilmat la 29 mai 1976, se află în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) și demonstrează că regimul a desfășurat, în cazul său, mult mai mult decât supravegherea politică a unui ”obiectiv”. Paginile dosarului, pe de o parte, cuprind o poveste despre putere, prestigiu, frică, bani, alcool şi compromisuri, din care nu lipsesc observațiile de ordin psihologic, iar pe de alta arată ”tentaculele” unui aparat de monitorizare dus aproape de perfecțiune, întinse nu doar după ”Socrate”, ci și după multe alte nume importante ale literaturii autohtone din perioada respectivă.

Dosarul de urmărire începe, practic, cu un poet suspectat că îşi caută singur drumul spre recunoaşterea internaţională şi se încheie cu concluzia că tocmai această recunoaştere europeană îi îmbunătăţise starea morală şi făcuse ca urmărirea să nu mai fie justificată, remarcă news.ro.

Nichita Stănescu îşi căuta singur afirmarea în Vest

La 22 noiembrie 1974, UM 0800 Bucureşti întocmea nota privind începerea urmăririi informative a lui Nichita Stănescu.

Actul îl identifica pe poet prin domiciliul din Bulevardul Dimitrie Cantemir nr. 11 şi prin calitatea de membru al PCR. Câteva zile mai târziu, la 28 noiembrie 1974, Nichita Stănescu era oficial „luat în lucru” în cadrul unei direcţii de urmărire informativă, cu acordul partidului – nota invoca aceleaşi „semnalări privind manifestări şi nemulţumiri ale acestuia privind politica partidului în domeniul literaturii”.

Era prima dintre cele două direcţii care aveau să structureze urmărirea. A doua ţinea de străinătate.

Securitatea vorbea despre „preocuparea sa de a intra în relaţie cu diferiţi cetăţeni străini pentru a-i facilita apariţia unor volume peste hotare”.

Ofiţerii căutau şi o explicaţie pentru această dorinţă de afirmare în exterior: în perioada 1973-1974, notează documentul, „unii critici literari l-au apreciat, contestându-i valoarea de cele mai multe ori, pe motive subiective”.

Potrivit Securităţii, tocmai această situaţie îl determinase pe poet să reacţioneze: „L-a determinat să aibă anumite reacţii violente şi să caute singur posibilitatea de afirmare în exterior”, consemnează documentele.

Formularea contează pentru înţelegerea dosarului: în interpretarea ofiţerilor, Nichita nu era doar nemulţumit de criticile literare, ci încerca să găsească în afara României validarea pe care considera că nu o primeşte suficient în ţară.

Securitatea construieşte imediat şi un profil psihologic al poetului. „Se mai adaugă faptul că este o fire extrem de orgolioasă care nu acceptă critici, considerându-se cel mai mare poet contemporan.”

Portretul se completează cu o observaţie despre alcool şi anturaj: „Nemulţumirile sale erau puse în evidenţă mai ales când era în stare de ebrietate şi incitat de prietenii Fănuş Neagu, Tomozei, ş.a.”.

Poetul apare astfel ca o personalitate puternică, dar instabilă, orgolioasă şi influenţabilă de către cercul de prieteni – iar pentru Securitate, exact combinaţia dintre prestigiul literar şi caracterul imprevizibil justifica supravegherea.

Autorităţile erau însă la fel de atente la cercul literar din jurul poetului.

Fănuş Neagu, Gheorghe Tomozei, Nicolae Breban şi alţi scriitori apar în mod repetat în materialele informative, fie ca prieteni, fie ca persoane cu care poetul se întâlnea, fie ca parte a unei lumi literare pe care Securitatea încerca să o cartografieze.

În acest sens, dosarul „Socrate” poate fi considerat şi un dosar despre un grup.

O parte dintre informaţii provin de la surse şi informatori şi trebuie citite ca atare: sunt relatări transmise Securităţii, nu automat fapte verificate independent. Felul în care sunt consemnate arată însă ce interesa aparatul represiv şi cum încerca acesta să înţeleagă mediul în care se mişca poetul.

Începerea urmăririi, doar cu acordul PCR

Faptul că Nichita Stănescu era membru al PCR apare încă din documentele iniţiale. UM 0800 Bucureşti a solicitat Comitetului de partid al Sectorului 1 acordul pentru începerea urmăririi.

Motivul invocat îl reprezenta existenţa unor fapte încă neverificate care arătau că poetul „a avut manifestări ostile la adresa orânduirii noastre socialiste faţă de unele persoane din anturajul său”.

La 28 noiembrie 1974, procedura era încheiată: Nichita era oficial „luat în lucru”.

Câți bani făcea pe lună poetul

Una dintre cele mai spectaculoase componente ale dosarului nu priveşte direct activitatea politică a lui Nichita Stănescu, ci banii.

Într-o notă din 23 octombrie 1975, Securitatea consemnează o discuţie purtată de un informator cu prozatoarea Sânziana Pop, prezentată în document drept membră a comitetului de fonduri al Uniunii Scriitorilor. Poziţia îi oferea acces la informaţii despre modul în care erau analizate cererile de împrumut şi despre felul în care erau distribuite resursele Fondului Literar.

Potrivit notei, Sânziana Pop se declara „foarte tulburată” şi „mâhnită” de modul în care erau gestionate fondurile şi de felul în care erau soluţionate cererile scriitorilor.

„Nu ştiu când am să izbucnesc. La conferinţa pe ţară n-am să tac. Tu ştii că Nichita ia câte 5.000 de la Fulga (vicepreş. U. Scriitorilor) în fiecare lună, dintre care jumătate ajutor de boală, deşi mai are 4.500 de lei leafă de red. şef adj. la România literară? Nici nu trece pe la comitet.”

Afirmaţia este consemnată de Securitate în cadrul discuţiei. Din materialul pus la dispoziţie nu rezultă că această situaţie financiară ar fi fost verificată ulterior prin documente contabile.

Pentru anchetatorii Securităţii, însă, informaţia era suficient de importantă pentru a fi păstrată în dosar. În aceeaşi discuţie apare şi Fănuş Neagu.

„I s-a creat un adevărat fief personal din această Asociaţie de Bucureşti a scriitorilor unde ia leafă 6.000 fără să facă nimic şi o duce de râpă.”

În continuarea discuţiei apare şi Nicolae Breban.

Este adusă în discuţie datoria pe care acesta ar fi avut-o la fond.

„Nu, are peste 250.000, oricum, el este campionul. Apoi Nichita, Ştefan Bănulescu şi alţii.”

În centrul nemulţumirii se află însă diferenţa dintre tratamentul aplicat scriitorilor.

„Îmi exprim mirarea pentru faptul că, de şase luni, ceilalţi membri ai uniunii află că nu mai există bani la fondul de 2% – pentru ăştia există.”

În aceeaşi discuţie este oferit şi un exemplu despre modul în care erau acordate împrumuturile. Sânziana Pop spune că informaţia ar fi ajuns la ea prin Victor Bârlădeanu.

„Acum două săptămâni, ducându-se la fond unde i se aprobase 500 de lei, l-a văzut pe Marin Sorescu intrând la Fulga cu o cerere în mână şi ridicând 5.000 de lei de la ghişeul fondului.”

Într-o singură notă apar astfel Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Marin Sorescu şi Victor Bârlădeanu. Conflictul financiar devine o hartă a lumii literare.

Securitatea notează şi că Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu „sunt luaţi prin DUI (dosar de urmărire informativă – n.r.)” şi propune ca informaţiile să fie exploatate „în copie la materialele ce-i privesc”.

La final, instrucţiunea adresată informatorului este clară: „Informatorul este instruit să îi urmărească în continuare”.

Episodul arată cum se alimentau dosarele: un conflict de breaslă devenea informaţie pentru Securitate, o plângere privind un împrumut putea fi folosită pentru a urmări relaţiile dintre scriitori, iar rivalităţile financiare furnizau aparatului de supraveghere informaţii despre taberele şi alianţele din lumea literară.

Citește și EXCLUSIV PUTERILE STATULUI. Subcomisarul Robert Iacob face topul greşelilor comise de şoferi în trafic: „90% dintre accidentele rutiere pot fi evitate”

În spatele acestor relatări se conturează o Uniune a Scriitorilor care nu era doar o instituţie profesională. Pentru scriitorii vremii, accesul la Fondul Literar, la împrumuturi, la funcţii în reviste, la deplasări externe sau la sprijinul conducerii putea avea o importanţă majoră.

De aici şi intensitatea conflictelor. În cazul lui Nichita, privilegiile despre care vorbeşte Sânziana Pop se suprapun cu statutul său de mare poet. El era simultan beneficiar al prestigiului şi ţinta resentimentelor.

Securitatea avea astfel informaţii despre el din mai multe direcţii: atât din zona urmăririi sale pentru posibile manifestări politice, cât şi din interiorul lumii literare, unde era criticat pentru bani, funcţii sau relaţii.

Aceste două planuri se intersectau în dosarul „Socrate”.

Incidentul ”Suedia”

Toamna anului 1975 aduce unul dintre cele mai vii episoade din dosar: La 23 octombrie, în redacţia Luceafărul, are loc o discuţie în care Sânziana Pop apare „foarte tulburată”.

Subiectul este iminenta plecare în Suedia a unui grup de scriitori: Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu şi Marin Preda.

„Nu ştiu ce să mai înţeleg şi cine i-a lăsat să plece. Nouă ni se recomandă la şedinţele de partid să nu facem prea mare prietenie cu Breban, iar acum ne sfidează cu paşaportul în buzunar.”

În aceeaşi relatare apar şi suspiciuni privind contactele scriitorilor cu străinii.

„Se ştia că orice contact cu străinii nu este văzut cu ochii cei mai buni, în vreme ce ei stau cu Kogelberg la Gabriela Melinescu acasă şi pun la cale tot felul de lucruri.”

Sânziana Pop se întreabă şi de ce Breban ar fi iniţiat „săptămâni româneşti” în Suedia, în condiţiile în care făcuse, potrivit celor consemnate în document, declaraţii critice despre România.

„Mă miră că a iniţiat săptămâni româneşti în Suedia, fiindcă a declarat că noi suntem un popor cu mentalitate şi stil de viaţă tribale. Care este explicaţia acestor contradicţii, dacă li se dă voie să păstreze legături cu astfel de oameni?”.

Resentimentul faţă de cei care pleacă

În aceeaşi seară, Sânziana Pop discută cu Paul Anghel despre plecare. Răspunsul lui este consemnat în document şi arată o altă sursă a resentimentului: diferenţa dintre scriitorii care munciseră în condiţii dificile şi cei care aveau acum acces la deplasări externe.

„Eu am făcut foame cu Cupşa în Bulgaria pentru a scrie despre războiul de independenţă”, spune Paul Anghel.

Apoi îl atacă pe Alexandru Ivasiuc: „Dl Ivasiuc care face în România literară apologia imperiilor ce «taie rădăcinile» specificului naţional şi creează astfel de cultură merge pe banii Uniunii să se distreze în Suedia.”

Despre Breban spune: „Dl Breban a fost şi a arătat ce poate face în străinătate. A-i da drumul încă o dată înseamnă că nu ne-am săturat de nebunia lui.”

Şi încheie: „Dar în sfârşit, îi priveşte pe cei din Uniune.”

Cuvintele sunt importante nu doar pentru ceea ce spun despre Ivasiuc sau Breban, ci pentru imaginea unei bresle în care plecarea în străinătate era un privilegiu şi putea deveni motiv de conflict.

Marin Preda n-a vrut în „ciorbă”

Pe 24 octombrie, Sânziana Pop merge la Uniunea Scriitorilor şi vorbeşte cu Radu Cârneci, secretarul Uniunii. Îl întreabă despre plecarea în Suedia. Cârneci încearcă să delimiteze instituţia de deplasare: „Tot ce ştiu e că Uniunea nu are niciun amestec aici. Nu Uniunea i-a propus, nu ea le-a făcut formele. Se pare că au nu ştiu ce aprobări.”

Apoi apare Marin Preda. „Preda, auzind cu cine pleacă, şi-a amânat plecarea cu cinci zile”. Motivul este redat printr-o replică memorabilă: „Monşer, nu vreau să fiu în ciorba asta.” Replica spune, în doar câteva cuvinte, cât de prost era percepută asocierea cu restul grupului.

În discuţie este adus şi Nichita. „L-am întrebat de Nichita.”

Răspunsul lui Radu Cârneci: „Nichita nu mai pleacă, s-a îmbătat şi şi-a rupt mâna.”

Este unul dintre momentele în care problema alcoolului apare în legătură directă cu activitatea publică a poetului şi se leagă de profilul conturat în alte documente din dosar: un scriitor cu nemulţumiri accentuate de consumul de alcool şi cu o viaţă descrisă drept dezorganizată.

La 26 octombrie, informaţiile ajung şi la Contemporanul. Georg Radu Chirovici îi spune interlocutoarei: „Lui Breban i s-a retras paşaportul sâmbătă seara.”

Apoi adaugă: „Înseamnă că există totuşi o raţiune.”

Grigore Arbore are o reacţie similară: „Domnule, eu înţeleg rostul să nu mai plece. N-am înţeles de ce li s-a dat întâi.”

Documentul consemnează că măsura a produs „o satisfacţie clară”.

În cazul lui Ivasiuc, Chirovici spune că acum a fost primit „cu entuziasm” la Contemporanul, după ce amânase „mereu, pe diferite motive, toate invitaţiile făcute”.

Episodul Suedia devine astfel o miniatură a lumii culturale româneşti din acel moment: scriitori care se suspectează reciproc, deplasări care provoacă resentimente, paşapoarte retrase, relaţii cu străinii privite cu suspiciune şi o instituţie care încearcă să explice cine a aprobat şi cine nu a aprobat plecarea.

Iar în mijlocul tuturor se află Nichita, care, potrivit documentului, nici măcar nu mai poate pleca.

Portretul degradării: „Nu mai poate scrie nici două rânduri cu legătură între ele”

În aceeaşi perioadă, documentele Securităţii încep să construiască un portret tot mai sumbru al poetului.

La 4 iulie 1975, legătura oficială „SM”, director la Editura Albatros, relatează despre întâlnirile sale cu Nichita Stănescu.

„În ultima perioadă, l-a întâlnit de mai multe ori constatând la susnumitul o stare de degradare fizică şi morală accentuată. Principala cauză e că consumă băuturi alcoolice.”

Nichita ar fi afirmat, potrivit sursei, că nu poate renunţa la alcool.

„În dimineţile menţionate, Nichita Stănescu a afirmat că nu poate renunţa la băutură şi, deşi consumă cantităţi mici, se ameţeşte repede.” Poetul „se plânge că nu mai poate scrie nici două rânduri cu legătură între ele. Îi tremură mâinile şi nu ştie cum să procedeze pentru a-şi ameliora starea sănătăţii.”

Imaginea contrastează puternic cu portretul din documentele oficiale, unde poetul rămâne încă una dintre marile valori ale literaturii române.

„Viaţa dezorganizată”

În propunerea de închidere a dosarului, întocmită în ianuarie 1976, Securitatea avea să lege explicit problemele de sănătate de „viaţa dezorganizată”.

„Prin viaţa dezorganizată, s-a îmbolnăvit grav şi a făcut un atac de cord şi a fost internat mai mult timp în spital.”

Această formulare arată că, în evaluarea finală a Securităţii, viaţa personală a poetului nu mai era doar un element de profil, ci devenea o explicaţie pentru schimbarea comportamentului său.

După boală, potrivit documentelor, Nichita ar fi devenit mai cumpătat.

„Din materialele obţinute, rezultă că are o stare sufletească mult îmbunătăţită, iar nemulţumirile din trecut nu au mai reapărut. Datorită stării sănătăţii a început să aibă o viaţă personală mai cumpătată.”

Aceasta era, în ochii Securităţii, una dintre explicaţiile pentru care urmărirea îşi pierdea utilitatea.

Poetul care aştepta în stradă

Documentul din 4 iulie 1975 coboară apoi într-o zonă şi mai intimă.

„SM cunoaşte că NS trăieşte în concubinaj cu o pictoriţă care are locuinţa în jurul străzii Hristo Botev”. Potrivit notei, pictoriţa era proprietara locuinţei.

„De la un timp i-a luat cheia de la locuinţă (cea în cauză este proprietara), fiind nevoit să o aştepte la intrarea în bloc ore întregi.”

Documentul nu oferă aici alte probe, ci consemnează ceea ce directorul Editurii Albatros spune că ştie.

Imaginea rămâne puternică: un poet celebru, urmărit de Securitate şi prezentat în presa literară drept o mare valoare, aşteptând ore întregi în faţa blocului pentru ca partenera sa să-i deschidă. Detaliul spune ceva şi despre felul în care funcţiona supravegherea – Securitatea nu se limita la întâlniri politice sau la contacte externe. Intimitatea, pur şi simplu, nu exista.

„Socrate” şi reţeaua externă, inclusiv contactele din RFG

Una dintre principalele suspiciuni care justificaseră deschiderea dosarului fusese preocuparea lui Nichita pentru relaţiile cu cetăţenii străini. În dosar există o secţiune consistentă despre scriitorii români care aveau contacte în Occident.

„Sunt o serie de scriitori care au relaţii cu străinătatea făcute fie în urma contactelor oficiale cu diverşi reprezentanţi străini, fie din proprie iniţiativă. NS, Petre Stoica, Ion Drăgănoiu au relaţii cu cetăţeni ai RFG (şi cetăţeni din RFG sau austrieci de origine românească, Oskar Pastior, Peyfuss).”

În aceeaşi notă este descrisă relaţia lui Petre Stoica cu Manfred Steinkuhler, ataşat cultural al RFG la Bucureşti.

„Petre Stoica îl cunoaşte îndeaproape pe Manfred Steinkuhler, ataşat cultural al RFG în Bucureşti cu care se întâlneşte la Athene Palace sau la locuinţa lui MS din bd. Dacia.”

Securitatea precizează că Petre Stoica avea „oarecare acoperire pentru că este redactor la Secolul XX” (colecţia de carte Secolul XX).

În cazul lui Nichita, interesul se concentrează asupra revistei Akzente, editată la München, condusă de Hans Bender.

„Menţionăm că legătura oficială se face prin Oskar Pastior, care locuieşte în 1 Berlin West 31, Zähringer Strasse 14, plecat din România după ce a luat premiul U. Scriitorilor.”

Pentru Securitate, acest traseu era suficient de important pentru a fi documentat cu adresă şi detalii despre plecarea lui Pastior din România.

În continuare este menţionat editorul austriac Peyfuss.

„Peyfuss, editor austriac, frecventează cu ocazia venirii sale în România şi pe Nina Cassian, A.E. Baconsky, M. Popa, St. Augustin Doinaş, Virgil Tănase, Paul Goma, N. Breban.”

Numele sunt importante pentru că arată dimensiunea reţelei urmărite de Securitate.

În aceeaşi hartă apăreau poeţi, prozatori, editori şi intelectuali cu poziţii diferite, unii dintre ei aflaţi deja în atenţia autorităţilor.

Citește și Melisa, studenta la Medicină care visa să salveze vieți, a murit la doar 19 ani

Pentru un scriitor, publicarea într-o revistă occidentală era în primul rând o chestiune literară. Pentru Securitate, însă, ea putea avea o semnificaţie politică. Contactul cu un editor străin, întâlnirea cu un ataşat cultural, publicarea într-o revistă din RFG sau relaţia cu un scriitor plecat din România puteau fi introduse în aceeaşi categorie: „relaţii cu străinătatea”.

În cazul lui Nichita, acest lucru era cu atât mai important cu cât încă din 1974 Securitatea suspectase că îşi căuta „posibilitatea de afirmare în exterior”.

Documentele arată însă că această afirmare nu era imaginară: numele lui Nichita circula efectiv în mediile literare occidentale. Volumele sale urmau să fie publicate în Suedia, Anglia şi Franţa. Iar în cele din urmă avea să apară şi discuţia despre Nobel.

Paradoxul avea să devină evident: exact ceea ce Securitatea urmărea cu suspiciune – relaţiile externe – avea să contribuie la transformarea lui Nichita într-unul dintre cele mai importante simboluri culturale pe care România le putea prezenta în exterior.

„Scriitorii sunt astăzi lipsiţi de nerv”

Dosarul nu urmăreşte doar ceea ce făcea Nichita. Într-o altă notă, informatorul „George” transmite o opinie atribuită poetului despre situaţia scriitorilor şi despre succesiunea la conducerea Uniunii Scriitorilor. Nichita considera că „scriitorii sunt astăzi lipsiţi de nerv”, nu se oprea însă la constatare.

„Măsurile represive luate împotriva scriitorilor îi timorează şi le impun o poziţie de blazare”.

Documentul precizează că această poziţie era „remarcată şi la recentele adunări de partid de alegeri”.

E una dintre cele mai directe observaţii atribuite lui Nichita despre efectele represiunii asupra breslei: poetul descria o lume în care scriitorii nu mai aveau „nerv”, nu pentru că ar fi devenit convinşi de ideologia oficială, ci pentru că presiunea îi făcea să se retragă, să se protejeze şi să evite confruntarea.

Această afirmaţie explică într-o anumită măsură şi ceea ce apare în alte părţi ale dosarului: conflicte exprimate prin intermediul informatorilor, nemulţumiri spuse în grupuri restrânse, frustrări legate de privilegii şi deplasări, dar şi atenţia permanentă la ceea ce poate fi spus şi în faţa cui.

Securitatea urmărea astfel nu doar declaraţiile publice ale scriitorilor, ci şi conversaţiile private în care aceştia încercau să explice de ce lumea literară devenise mai prudentă.

„Îşi pierde personalitatea”

O altă notă din dosar, provenită de la sursa Pascu Iuliu şi datată 9 noiembrie 1974, oferă o imagine a poetului chiar în perioada în care urmărirea informativă era pe cale să fie deschisă. Sursa spune că pe 21 octombrie 1974, la ora 13.00, l-a întâlnit pe Nichita Stănescu în faţa Uniunii Scriitorilor. Cei doi se cunoşteau din 1956, din redacţia revistei Tânărul Scriitor.

Nichita îşi prezenta „în mod dramatic situaţia”. Potrivit sursei, spunea că este „împiedicat să publice”. „În noile condiţii politice şi sociale, îşi pierde personalitatea.”

În aceeaşi discuţie, Nichita regreta că nu rămăsese în străinătate, asemenea lui Ilie Constantin sau Matei Călinescu – o relatare care oferă o posibilă explicaţie pentru ceea ce Securitatea descria drept „preocuparea” sa de a-şi facilita apariţia peste hotare. Poetul nu vorbea doar despre succes, dar pentru Securitate asemenea afirmaţii puteau deveni semnale ale unei atitudini ostile.

Pe parcursul anului 1975, dosarul începe să consemneze o schimbare. Dacă în 1974 Securitatea îl descria pe Nichita ca pe un om nemulţumit şi preocupat să-şi caute singur afirmarea în exterior, ulterior documentele încep să recunoască succesul său internaţional.

Apar articole semnate de Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi D. Muşatescu, care îl „situează în fruntea valorilor literare contemporane”.

„Volumele au fost publicate în Suedia, Anglia, Franţa, iar numele lui a intrat în discuţie printre posibilii candidaţi ai premiului Nobel pentru literatură.”

E o schimbare majoră: la deschiderea dosarului, Securitatea considera problematică preocuparea lui Nichita de a-şi construi relaţii în străinătate; acum, aceleaşi relaţii produc recunoaştere, iar prestigiul poetului nu mai poate fi ignorat.

Dacă înainte era un scriitor care voia să obţină în exterior ceea ce considera că nu primeşte în ţară, acum devine un scriitor pe care statul îl poate prezenta drept dovadă a valorii culturale româneşti.

Momentul decisiv al Premiului Herder

Momentul decisiv este premiul Herder. Securitatea îl consemnează chiar în raportul de închidere a dosarului, din 15 ianuarie 1976 – acelaşi document citat mai devreme, la capitolul „Viaţa dezorganizată”:

„Recent a primit marele premiu Herder din partea academiei din Viena, starea sa morală fiind îmbunătăţită prin recunoaşterea europeană.”

Recunoaşterea europeană nu apare aici doar ca un fapt cultural, ci ca argumentul care explică, pentru ofiţeri, îmbunătăţirea „stării morale” deja consemnată în raport: „Din materialele obţinute, rezultă că are o stare sufletească mult îmbunătăţită, iar nemulţumirile din trecut nu au mai reapărut”.

„Nu mai justifică urmărirea”

La 15 ianuarie 1976, Securitatea propune închiderea DUI (dosar de urmărire informativă – n.r.) „Socrate”. Este finalul unei operaţiuni care începuse cu suspiciuni privind „manifestări şi nemulţumiri” faţă de politica partidului în domeniul literaturii.

Nu era vorba despre o achitare. Nu era vorba nici despre recunoaşterea faptului că suspiciunile fuseseră greşite. Era o decizie administrativă, luată în funcţie de utilitate.

Pentru Securitate, Nichita Stănescu încetase să mai fie o problemă care trebuia urmărită şi devenise o valoare care trebuia gestionată.

În spatele acestei transformări rămâne însă imaginea unui poet prins între două lumi: cea a privilegiilor şi rivalităţilor din interiorul breslei literare şi cea a unui stat care îşi supraveghea intelectualii, dar care, atunci când aceştia deveneau suficient de valoroşi pentru imaginea externă a României, putea prefera să-i protejeze şi să-i folosească.