Zona „Zăvoi” din orașul Ștefănești este supusă unei ample acțiuni de curățare și igienizare, demarată la data de 19 august, după ce cantitățile uriașe de deșeuri depozitate ilegal au transformat terenul într-un adevărat focar de infecție, punând în pericol sănătatea publică și mediul înconjurător.

Igienizarea vine ca urmare a unei serii de măsuri ferme luate de autoritățile județene în ultimele săptămâni. În urma numeroaselor sesizări venite din partea cetățenilor și a verificărilor din teren, Prefectul Județului Argeș a emis Ordinul nr. 189 din 23 iulie 2026, prin care s-a constituit o comisie mixtă de control. Aceasta a identificat persoanele responsabile și a dispus aplicarea măsurilor legale. Ulterior, pe 11 august, Inspectoratul de Poliție Județean Argeș a intervenit în zonă cu efective mărite pentru restabilirea ordinii și aplicarea de sancțiuni drastice.

Muncitorii și utilajele grele acționează intensiv pe teren pentru ridicarea mormanelor de gunoaie. Amploarea deosebită a poluării din zona „Zăvoi” necesită un efort logistic masiv din partea autorităților.

Prefectul județului Argeș a transmis un avertisment ferm către cei care încalcă normele de conviețuire socială și de protecție a mediului:

„Nu este posibil ca, în 2026, unii să creadă că pot trăi în afara legii. Cei care nu își respectă vecinii, comunitatea și mediul nu vor mai fi iertați. Instituțiile statului vor acționa ferm și consecvent, iar zona «Zăvoi» va fi monitorizată permanent pentru a preveni reapariția depozitărilor ilegale.”

Pentru a preveni abandonarea ulterioară a altor deșeuri, perimetrul igienizat va rămâne sub supravegherea continuă a organelor de ordine și a instituțiilor de mediu.

Roboţii umanoizi din China demonstrează că pot alerga mai repede decât cei mai rapizi oameni din lume, însă competiţia organizată la Beijing încearcă să răspundă unei întrebări mult mai importante pentru viitorul industriei: pot aceste maşini să execute autonom şi sarcini de precizie din lumea reală?

Roboții din China au depășit recordul lui Usain Bolt

World Humanoid Robot Games, competiţie desfăşurată timp de cinci zile la Beijing, include 51 de probe. Dintre acestea, 30 sunt inspirate din sport, iar 21 simulează activităţi din fabrici, depozite, restaurante, birouri sau situaţii de urgenţă. Peste 40% dintre probe presupun funcţionarea complet autonomă a roboţilor, potrivit Huawei, partener tehnologic al evenimentului, informează News.ro.

Prima zi a adus deja rezultate spectaculoase, arată Reuters. Doi roboţi au parcurs 100 de metri în mai puţin de 9,58 secunde, recordul mondial stabilit de Usain Bolt. Un alt robot a terminat cursa de 400 de metri în 39,7 secunde, faţă de recordul mondial uman de 43,03 secunde

Performanţele au scos însă la iveală şi limitele tehnologiei. Roboţii au avut dificultăţi la frânare după sprint, fiind opriţi de o saltea groasă amplasată la câţiva metri după linia de sosire.

Roboții vor înlocui oamenii la diverse tipuri de munci

Dincolo de spectacolul curselor, organizatorii şi companiile din domeniu consideră că probele aparent banale vor spune mai multe despre nivelul real al tehnologiei. Roboţii trebuie să conecteze cabluri, să manipuleze şi să încarce materiale, să execute operaţiuni în depozite, să încarce vehicule electrice şi să îndeplinească sarcini în restaurante.

Conectarea unui simplu cablu, de exemplu, presupune ca robotul să recunoască obiectele, să-şi poziţioneze cu precizie mâna, să alinieze conectorul, să controleze forţa aplicată şi să se corecteze singur dacă operaţiunea eşuează.

„Doar atunci când poate lucra în aceste scenarii finale are o valoare reală. Simplul fapt că aleargă şi sare nu îmbunătăţeşte eficienţa”, a declarat Yu Chao, directorul general al Lumos Robotics.

Competiţia include şi probe de tras frânghia, haltere, Tai Chi şi jocuri tradiţionale chinezeşti. Startup-ul Galbot intenţionează să organizeze inclusiv un meci autonom de tenis între roboţi, care vor trebui să urmărească mingea, să servească şi să returneze loviturile.

Pentru industria roboticii, miza depăşeşte însă recordurile sportive. Progresul decisiv va veni atunci când roboţii umanoizi vor putea gestiona fără intervenţie umană micile variaţii şi erori inevitabile din lumea reală.

„Competiţia va fi câştigată de cei ale căror produse, odată vândute, pot rezolva cu adevărat problemele utilizatorilor”, a declarat Hua Rong, director de marketing al companiei Zeroth.

În ultimele decenii, „Augustul Negru” sau „blestemul lui August” a devenit un fel de prescurtare jurnalistică în Rusia pentru crizele dramatice care par să se producă în ultimele săptămâni de vară, informează Mediafax.

”Blestemul lui August” a lovit Rusia

În anumite privințe, Augustul Negru este echivalentul aproximativ al Rusiei cu „sezonul prostesc” din jurnalismul britanic, pauza de sfârșit de vară când titlurile frivole par să domine în timp ce parlamentul este în afara sesiunii, iar membrii familiei regale sunt în vacanță – sau anunță întoarceri surpriză acasă. Dar înțelepciunea populară rusă este mai pesimistă: o analiză a istoriei recente a Rusiei pare să susțină convingerea că evenimentele dramatice, de tip Lebădă Neagră, tind să aibă loc în august, potrivit CNN.

Acum treizeci și cinci de ani, un grup de comuniști intransigenți a condus o lovitură de stat eșuată împotriva liderului sovietic Mihail Gorbaciov, dezlănțuind forțele centrifuge care au dus în cele din urmă la prăbușirea Uniunii Sovietice. În august 1998, o criză financiară a lovit Rusia, provocând o incapacitate de plată a datoriei interne și o prăbușire a rublei. Și un an mai târziu, un grup de militanți a condus o incursiune în republica Daghestan din sudul Rusiei, declanșând cel de-al doilea război cecen, un conflict care a lansat un necunoscut politic, un fost ofițer KGB pe nume Vladimir Putin, în eșalonul superior al puterii.

Putin a devenit lider rus în ajunul Anului Nou din 1999, după o predare surpriză a președintelui Boris Elțin. Dar noul lider dur nu a fost imun nici la Blestemul din august. Unul dintre primele sale teste majore în funcție a fost scufundarea Kurskului, un submarin nuclear care s-a scufundat cu 118 marinari la bord. Iar în august 2008, Rusia a intrat în război cu Georgia vecină, arătând noua față beligerantă a politicii externe a lui Putin.

Vara trecută în Rusia s-a conturat, de asemenea, ca un sezon sumbru pentru Rusia lui Putin. Progresele trupelor rusești pe frontul contestat din Ucraina au fost slabe; cerul de deasupra orașelor rusești a fost înnegrit de atacurile ucrainene asupra rafinăriilor de petrol și a centrelor de distribuție de tip Amazon; iar cozile lungi de la pompele de combustibil și zvonurile despre un nou val de mobilizare îi fac pe ruși să bombăne.

Este acesta un alt august negru?

Comentatorul rus exilat Ilya Varlamov și-a publicat gândurile despre această întrebare săptămâna aceasta, spunând că dezastrele istorice recurente din august au fost „o coincidență, desigur”.

Însă, a continuat Varlamov, „mulți ruși așteaptă luna august cu neliniște. Mai ales acum, când țara este cu adevărat în criză… Criza combustibililor a revenit, prețurile cresc și nu au nicio intenție să se oprească, rubla scade, vin alegerile și Dumnezeu știe ce mai e.”

Varlamov a menționat, de asemenea, remarcile recent mediatizate făcute de un important economist rus, care a avertizat că Moscova se confruntă cu o „criză socială” și „pierde atât competiția tehnologică, cât și cea economică la nivel global” și nu va câștiga un război de uzură împotriva unei Ucraine susținute de Occident.

Chiar și tabloidul loial, pro-Kremlin, Moskovsky Komsomolets a remarcat anxietățile tradiționale din august din Rusia, deși a apelat la astrologie pentru îndrumare. „O eclipsă de Lună este programată să aibă loc în această lună; deși nu este cea mai masivă, va avea loc în fața lui Pluto – o planetă asociată cu catastrofele”, se arată în articol.

„Acest lucru ar putea declanșa schimbări sociale, schimbări politice în relațiile cu vecinii și tulburări interne. Incidentele, anxietatea sporită și căderile nervoase – inclusiv tulburările nervoase – ar putea crește”.

Însă, în mijlocul speculațiilor neliniștitoare, Putin și-a proiectat aura obișnuită de încredere.

În declarațiile de miercuri despre proiectele de infrastructură și dezvoltare, liderul de la Kremlin a recunoscut daunele economice provocate de Ucraina prin atacurile asupra depozitelor gigantului de comerț electronic Wildberries, fără a numi compania – dar a minimalizat impactul lor pe termen lung.

„Este evident că aceste atacuri nu vor avea, nu provoacă și nu pot aduce consecințe critice”, a spus el. „Este adevărat, ele provoacă daune – acest lucru este evident și înțelegem acest lucru, vedem acest lucru și suntem conștienți de acest lucru”.

Președintele rus a declarat că aceste facilități logistice vor fi reconstruite cu sprijin guvernamental. Dar războiul din Ucraina se apropie din ce în ce mai mult de casă pentru mulți ruși, lovindu-i direct în buzunar.

Ucraina se confruntă, de asemenea, cu crize interne în timp de război. La începutul acestei săptămâni, recent demisul ministru al Apărării, Mihailo Fedorov, a cerut alegeri în timp de război, reprezentând o nouă provocare politică pentru președintele ucrainean Volodimir Zelenski.

Indiferent de meritele argumentelor lui Fedorov, această mișcare prezintă potențial un nou subiect de discuție pentru Putin, care a pus la îndoială public și în mod repetat legitimitatea lui Zelenski ca președinte.

Aici rezidă contrastul.

Mandatul de cinci ani al lui Zelenski ar fi trebuit să se încheie în 2024, dar alegerile din Ucraina au fost amânate în baza legii marțiale impuse în urma invaziei la scară largă a Rusiei din 2022. Iar remanierile guvernamentale de la Kiev, precum și protestele antiguvernamentale majore, arată că societatea civilă și procesele democratice sunt încă vii și sănătoase în Ucraina.

Cu greu se poate spune același lucru despre Rusia. Luni, o instanță din această țară l-a condamnat pe politicianul de opoziție Lev Șlosberg la 11 ani de închisoare pentru că s-a opus războiului din Ucraina. Curtea Supremă a Rusiei a interzis, de asemenea, partidului lui Șlosberg, Iabloko, să se înscrie pe buletinul de vot la viitoarele alegeri parlamentare.

Prin urmare, opoziția politică internă a Rusiei a fost practic sufocată de când Putin și-a lansat războiul împotriva Ucrainei. După cum ar recunoaște, fără îndoială, autorul american Ernest Hemingway, sufocarea societății civile părea să se întâmple încet, apoi brusc, odată cu moartea liderului opoziției, Alexey Navalnyîi, aflat în închisoare, în februarie 2024. Călătoria fatală a lui Navalnîi către o colonie penitenciară arctică a început tot într-o zi de august a anului 2020, când s-a îmbolnăvit din cauza otrăvirii cu agenți neurotoxici în timpul unui zbor de întoarcere la Moscova din Siberia.

Coincidență sau nu, luna august a fost una dificilă pentru Rusia.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

În viața de zi cu zi, orice cetățean se poate confrunta cu situații în care consideră că un drept i-a fost încălcat, că o decizie a unei autorități este nedreaptă sau că regulile după care funcționează societatea sunt greu de înțeles. Ce înseamnă, în realitate, statul de drept? Cine controlează puterea? Și ce poate face concret un cetățean atunci când se consideră nedreptățit? Sunt câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă acest dialog dedicat relației dintre lege, libertate și protecția drepturilor fundamentale.

Pentru a înțelege mai bine aceste aspecte, am stat de vorbă cu domnul Victor Marcusohn, conferențiar universitar doctor și magistrat, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic și preocupări constante privind raportul dintre lege, statul de drept și protecția drepturilor fundamentale.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule profesor, vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a participa la acest dialog.

Pentru început, vă propun să ne întoarcem la originile dreptului: de ce au simțit oamenii nevoia să transforme regulile de conviețuire în norme juridice?

Dr. Victor Marcusohn: În primul rând, aş dori să profit de această ocazie şi să vă mulţumesc pentru oportunitatea de a vă oferi acest interviu.

Cred că nevoia de a transforma regulile de conviețuire în norme juridice a apărut, în primul rând, din nevoia de ordine și de predictibilitate. Oamenii au înțeles, destul de devreme, că nu este suficient să existe reguli, ci trebuie să fie clar care sunt acestea și, mai ales, trebuie să existe un reper valoric care să fie aplicabil tuturor.

Pentru a vă răspunde la întrebare, aş spune că trecerea de la cutumă la lege scrisă nu a fost, în esență, o simplă evoluție tehnică, ci una civilizaţională. Cât timp regulile de conviețuire au rămas nescrise, ele au depins de memoria colectivă, de autoritatea celui care le rostea și, implicit, de arbitrariul interpretării. Codul lui Hammurabi, ca și, mai târziu, Legea celor XII Table sau marile compilații de texte din dreptul roman, de la Instituțiile lui Gaius la Corpus Iuris Civilis al lui Iustinian, au răspuns unei nevoi fundamentale: aceea de a extrage norma din sfera aleatoriului și de a o așeza într-un spațiu vizibil, stabil, opozabil deopotrivă atât celui puternic, cât și celui slab.

A scrie legea înseamnă a o sustrage capriciului, arbitrariului, indiferent că este cel al conducătorului, al acuzatorului, al apărătorului sau al celui care judecă. Jurisconsulții romani exprimau această idee prin chiar definiția dreptului: ars boni et aequi, arta binelui și a echității, dar și, deopotrivă, certum ius — dreptul cert, cognoscibil, care poate fi invocat. Din acest gest aparent simplu s-a născut, în timp, ideea de predictibilitate a dreptului, fără de care nu poate exista nici securitate juridică, nici încrederea cetățeanului în autoritate.

Filosoful american Lon Fuller avea să numească, secole mai târziu, aceste exigențe „moralitatea internă a dreptului”: claritate, publicitate, coerență. În lipsa acestora, o normă, oricât de bine intenționată, nu poate funcționa cu adevărat ca lege. Marile coduri antice nu au creat doar reguli, ci au pus temelia unei idei încă actuale: aceea că autoritatea însăși trebuie să răspundă în fața unei norme care o precede și care îi este superioară.

Și aici apare o idee care mi se pare foarte actuală: legea trebuie să fie nu doar obligatorie, ci și previzibilă. Fiecare membru al societǎţii trebuie să poată înțelege ce îi este permis, ce îi este interzis și care sunt consecințele încălcării unei reguli.

Adrian Leonard Mociulschi: Ați explicat de ce societățile au simțit nevoia să transforme regulile de conviețuire în norme juridice. Aș dori să mergem acum un pas mai departe și să discutăm despre raportul dintre existența legii și existența statului de drept.

Legea și statul de drept nu sunt sinonime. Cum ați explica, pe înțelesul tuturor, ce este statul de drept și de ce reprezintă o garanție esențială pentru drepturile și libertățile cetățenești?

Dr. Victor Marcusohn: Aș începe cu o distincție foarte simplă: existenţa legii, a unui corpus legislativ nu înseamnă că automat există şi stat de drept.

Legea, luată singură, este un instrument neutru: poate servi la fel de bine libertății sau opresiunii, în funcție de cine o scrie și cum este aplicată. Statul de drept este, în schimb, principiul care așază legea însăși sub control. Nicio autoritate, oricât de legitimă, nu se poate situa deasupra normei pe care o aplică celorlalți. Distincția aceasta a fost surprinsă încă din secolul al XIX-lea de A. V. Dicey, care opunea guvernarea prin lege (rule by law) guvernării sub imperiul legii (rule of law). Mai precis este vorba despre diferența dintre a fi condus prin intermediul legii și a fi condus de o lege căreia toți, inclusiv guvernanții, i se supun deopotrivă.

Statul de drept înseamnă, în primul rând, că nimeni nu este deasupra legii. Pe înțelesul tuturor, statul de drept înseamnă că și factorii de decizie sunt guvernați de aceleași reguli pe care le impun cetățenilor. Pe de altă parte însă, actul de justiție trebuie să fie complet independent de voința politică a momentului iar drepturile fundamentale nu pot fi suprimate prin simpla decizie a unei majorități de conjunctură. Filosoful dreptului Joseph Raz a arătat că această exigență presupune, la rândul ei, condiții precise: legile trebuie să fie clare, accesibile, relativ stabile în timp și aplicate de instanțe independente, prin proceduri echitabile.

Cred că aici este una dintre cele mai importante garanții pentru cetățean: să știe că, atunci când consideră că i-a fost încălcat un drept, are la dispoziție o instituție independentă în fața căreia poate contesta acel abuz.

Din experiența mea profesională, am ajuns să văd predictibilitatea dreptului ca pe unul dintre elementele sale esențiale. Nu putem cere oamenilor să respecte legea dacă regulile sunt neclare, se schimbă permanent sau sunt aplicate diferit în situații similare.

În fond, statul de drept înseamnă că legea nu este doar instrumentul prin care statul îi cere ceva cetățeanului. Este și limita în interiorul căreia statul însuși trebuie să acționeze.

Adrian Leonard Mociulschi: Ați arătat că statul de drept nu poate exista fără mecanisme capabile să limiteze exercițiul puterii și să prevină abuzul de autoritate. În acest context, aș dori să ne oprim asupra unuia dintre fundamentele democrației moderne.

Principiul separării puterilor în stat este considerat una dintre marile garanții ale libertății moderne. Care sunt, în opinia dumneavoastră, mecanismele esențiale prin care statul de drept protejează drepturile și libertățile cetățenilor?

Dr. Victor Marcusohn: Separația puterilor în stat nu este o formulă doctrinară desprinsă de realitate, ci un mecanism de temperare reciprocă, gândit tocmai pentru a preveni concentrarea puterii într-un singur centru de decizie. Montesquieu formula, în Spiritul legilor, principiul devenit clasic: „pentru ca puterea să nu poată fi abuzată, trebuie ca, prin rânduiala lucrurilor, puterea să oprească puterea”.

Trei sunt, în opinia mea, palierele esențiale prin care acest echilibru devine garanție efectivă a libertății: independența puterii judecătorești, singura în măsură să cenzureze excesul, indiferent de sursa lui; controlul de constituționalitate, care asigură supremația legii fundamentale asupra oricărei legi ordinare și existența unor drepturi și libertăți fundamentale consacrate constituțional, opozabile chiar și legiuitorului.

După aproape două decenii în avocatură și apoi din perspectiva magistraturii, cred că unul dintre lucrurile cele mai importante este ca cetățeanul să știe că există întotdeauna posibilitatea de a apela la un organism independent, atunci când consideră că drepturile i-au fost încălcate. Or, cel mai important mecanism din acest punct de vedere este justiţia, mai exact justiţia ca putere în stat, deplin independentă. Cetățeanul trebuie să aibă în fața cui să conteste o măsură pe care o consideră nelegală, indiferent de autoritatea publică care a emis-o.

De aceea devine important controlul de constituționalitate, pentru că și legiuitorul trebuie să acționeze în limitele Constituției.

Aș mai adăuga două lucruri care par poate mai puțin spectaculoase, dar sunt foarte importante în practică: principiul legalității și obligația autorităților de a-și motiva deciziile. Dacă o autoritate este obligată să explice de ce a luat o anumită măsură, acea măsură poate fi verificată și, dacă este cazul, contestată.

În cele din urmă, aceasta este miza separării puterilor în stat: ca nicio autoritate publică să nu aibă ultimul cuvânt fără posibilitatea unui control independent, real.

Adrian Leonard Mociulschi: Ajunși la finalul acestui dialog despre lege, stat de drept și libertate, aș dori să încheiem cu o întrebare cât se poate de concretă, care îi privește pe toți cetățenii.

Dacă legea are rolul de a proteja cetățeanul nu doar de arbitrariul altora, ci și de eventualele excese ale puterii, care sunt, pe înțelesul tuturor, principalele instrumente juridice prin care un cetățean își poate apăra drepturile și libertățile?

Dr. Victor Marcusohn: Din fericire, cetățeanul nu este lipsit de instrumente atunci când consideră că un drept al său a fost încălcat.

Sunt mai multe asemenea instrumente și cred că este util să le privim foarte simplu: cetățeanul trebuie să aibă posibilitatea reală de a contesta atât comportamentul unei alte persoane, cât și, atunci când este cazul, o măsură luată de o autoritate publică.

În relațiile dintre particulari, dreptul civil, dreptul penal și dreptul contravențional oferă mecanisme diferite de protecție. Atunci când problema vine din partea unei autorități publice, unul dintre instrumentele importante de apărare este contenciosul administrativ, prin care poate fi verificată legalitatea unui act administrativ sau, în anumite situații, chiar şi o conduită pasivă din partea unei autorităţi publice.

Există apoi căile de atac, care permit verificarea unei hotărâri de către o instanță superioară, precum și mecanismele de control constituțional. În anumite situații, cetățeanul poate apela și la instituții precum Avocatul Poporului.

La nivel european există, de asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac.

Dar, dincolo de denumirea acestor instrumente, cred că ideea cea mai importantă este următoarea: dreptul de a contesta o decizie a autorității este o componentă esențială a statului de drept. Dacă un cetățean nu are o cale reală și efectivă prin care să își apere drepturile, atunci avem doar aparența legalității, nu o protecție juridică autentică.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule profesor, vă mulțumim pentru disponibilitatea de a participa la acest dialog și pentru reflecțiile valoroase împărtășite cititorilor ȘTIRIPESURSE.RO. A fost o onoare să vă avem ca invitat. Vă dorim mult succes în activitatea academică și în toate proiectele viitoare.

În loc de concluzii

Statul de drept înseamnă mai mult decât existența unor legi. El presupune instituții independente, reguli previzibile și mecanisme capabile să protejeze libertățile cetățenești și să limiteze excesele de putere.

În ultimă instanță, forța unei democrații se măsoară prin posibilitatea reală a fiecărui cetățean de a-și apăra drepturile.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

În ultimii ani, mai multe studii au sugerat că creierul uman își pierde din dimensiuni, iar nivelul de inteligență este în scădere. Totuși, oamenii de știință atrag atenția că lucrurile nu sunt atât de simple și că realitatea este mult mai nuanțată.

Timp de aproape o sută de ani, s-a observat că scorurile la testele de coeficient de inteligență cresceau constant de la o generație la alta. Acest fenomen a fost denumit „efectul Flynn” în 1984, după cercetătorul James Flynn, și arăta o creștere de aproximativ trei puncte de IQ în fiecare deceniu.

Printre motivele principale ale acestei evoluții s-au numărat o hrană mai bună, accesul mai rapid la educație, familiile cu mai puțini copii și un mediu de viață din ce în ce mai complex.

Trecerea la „efectul Flynn invers”: ce au descoperit cercetătorii americani

Însă cercetările recente sugerează că această tendință s-ar fi inversat. Într-un studiu publicat de jurnalul Intelligence, o echipă condusă de Elizabeth Dworak, de la Northwestern University (SUA), a analizat rezultatele a aproape 400.000 de adulți americani testați între anii 2006 și 2018 și a descoperit indicii ale unui posibil „efect Flynn invers”.

Datele au provenit din proiectul SAPA, o platformă online de cercetare, iar participanții au completat testul International Cognitive Ability Resource (ICAR). În loc să analizeze doar scorul total, cercetătorii au evaluat separat mai multe tipuri de abilități cognitive, printre care raționarea abstractă, gândirea logică, raționarea verbală și capacitatea de a manipula mintal obiecte tridimensionale.

Abilitățile cognitive afectate: cine înregistrează cele mai mari scăderi

Rezultatele au arătat o scădere a scorurilor cognitive generale pe parcursul celor 13 ani analizați, indiferent de vârstă, sex sau nivel de educație. Cele mai accentuate scăderi au fost observate în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 22 de ani și al persoanelor cu un nivel mai redus de educație.

Totuși, declinul nu a fost uniform, scrie Science Alert. Performanțele la testele de raționare abstractă și logică au scăzut, în timp ce rezultatele la probele de raționare verbală au rămas aproape neschimbate. În schimb, capacitatea de rotație mintală în spațiu (abilitatea de a vizualiza și manipula obiecte tridimensionale) s-a îmbunătățit.

Cercetătorii sugerează că popularitatea jocurilor video ar putea contribui la această evoluție, deși ipoteza nu a fost testată în studiu.

O evoluție complexă a minții umane în era tehnologiei

Tendințe similare au fost observate și la alte examene standardizate din SUA, precum ACT și SAT, ale căror scoruri medii au scăzut în ultimul deceniu. Declinul a început însă înainte de apariția Inteligenței Artificiale (AI) generative și înainte de pandemia de COVID-19, ceea ce înseamnă că niciuna dintre acestea nu poate explica fenomenul.

Concluzia cercetătorilor este că evoluția inteligenței umane pare mai complexă decât o simplă creștere sau scădere a IQ-ului. Unele abilități cognitive par să se deterioreze, în timp ce altele continuă să se dezvolte, posibil ca răspuns la schimbările tehnologice și culturale ale societății moderne.

Procesul lui Lindsay Clancy, o mamă din Massachusetts acuzată că și-a sugrumat cei trei copii (de 5 ani, 3 ani și 8 luni) după ce și-a trimis soțul la cumpărături, provoacă dezbateri aprinse și proteste în Statele Unite.

Femeia a încercat apoi să își ia viața sărind de la fereastră, însă a supraviețuit și a rămas paralizată.

Pentru că nu neagă faptele, miza principală a procesului este stabilirea discernământului: dacă a acționat cu premeditare sau dacă nu își putea controla acțiunile din cauza unei boli psihice severe.

Un caz tulburător: crimă premeditată sau psihoză postpartum?

Apărarea susține că femeia suferea de o boală psihică severă, inclusiv tulburare bipolară și psihoză postpartum şi chiar urma un tratament, și că nu înțelegea natura acțiunilor sale și nu își putea controla comportamentul.

Un psiholog audiat în proces a susținut, la rândul său, că Lindsay Clancy se afla într-o stare psihotică atunci când și-a ucis copiii.

Procurorii au, însă, o cu totul altă părere. Ei susțin că uciderea copiilor a fost premeditată și că acțiunile lui Lindsay Clancy din acea zi arată că femeia știa exact ce face.

Printre elementele prezentate de acuzare se află și căutări pe internet despre sinucidere, psihoză și medicamente, acuzarea încercând astfel să demonstreze că problemele ei psihice nu au făcut-o incapabilă să înțeleagă sau să își controleze acțiunile.

Dacă juriul o va găsi vinovată pentru crimă de gradul întâi, Lindsay Clancy riscă închisoare pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate. Dacă va fi declarată nevinovată din cauza bolii psihice, ea ar urma să fie internată într-o unitate de psihiatrie.

Mame în stradă și acuzații grave: societatea americană este divizată

În timpul procesului, sute de femei au mers îmbrăcate în roz pentru a protesta în fața tribunalului şi şi-au manifestat susţinerea pentru Lindsay Clancy.

Unele au trecut ele însele prin depresie postpartum severă și spuneau că recunosc în povestea ei probleme pe care le-au trăit personal după naștere.

Pentru aceste femei, Lindsay Clancy nu este o criminală odioasă, ci o victimă, şi spun că, dacă semnale de alarmă cu privire la starea ei mintală chiar ar fi fost luate în serios, nu s-ar fi ajuns la această tragedie, potrivit New York Times.

Lindsay Clancy lucrase ca asistentă medicală în obstetrică și apelase în repetate rânduri la ajutor psihiatric după nașterea celui de-al treilea copil.

Soțul ei, Patrick Clancy, de care a divorțat între timp, a apărat-o și a intentat un proces împotriva specialiștilor care au tratat-o. Cu toate acestea, sunt voci care îl acuză că ar fi principalul vinovat pentru uciderea celor trei copii.

Pentru alți americani, însă, există un adevăr sigur: o mamă şi-a sugrumat copiii.

Jonathan Hatami, procuror specializat în cazuri de abuz asupra copiilor în comitatul Los Angeles, afirmă chiar că îl deranjează faptul că unii oameni par mai preocupați de Lindsay Clancy decât de copiii de 5 ani, 3 ani și 8 luni pe care aceasta a recunoscut că i-a ucis.

„Există probleme importante care trebuie discutate. Nu putem să omorâm copii și apoi să spunem: «Oh, sunt fericit acum că se discută despre sănătatea mintală»”, a comentat el sarcastic.

Michelle Oberman, o specialistă în drept care a studiat cazurile mamelor care își ucid copiii, consideră că este dificil ca societatea să ignore un asemenea proces:

„Nu putem să nu ne uităm. Este pur și simplu uluitor și enorm, prin amploarea pierderii și caracterul de neconceput al crimei”.

Paralela cu trecutul: tragicul precedent Andrea Yates

În acest context, în discuţii a fost readus un caz similar mai vechi. În urmă cu 25 de ani, Andrea Yates, care era și ea tot asistentă medicală, și-a înecat cei cinci copii în cadă.

Apărarea a susținut atunci că femeia suferea de o psihoză profundă, avocatul ei, George Parnham, declarând că femeia chiar îşi dorea să fie executată, deoarece era convinsă că este posedată de diavol.

Primul juriu a condamnat-o, dar cazul a fost rejudecat, iar al doilea juriu a achitat-o pe motiv de nebunie, iar Andrea Yates, care are acum 62 de ani, se află în continuare într-un centru de boli psihice, la Kerrville State Hospital.

Cu mai bine de zece ani în urmă, când a început să lucreze în secția de maternitate a Massachusetts General Hospital, Lindsay Clancy nu auzise de cazul Andrea Yates.

O colegă, Margaret Hamp, și-a amintit că subiectul a apărut atunci în discuţie după ce o pacientă însărcinată și-a exprimat intenția de a-și face rău, iar Lindsay Clancy nu știa despre ce vorbește colega ei.

„Am întrebat-o dacă auzise vreodată de cazul Andrea Yates și nu auzise, așa că i-am explicat despre ce era vorba, iar ea a început să plângă”, și-a amintit colega, Margaret Hamp. „Și a spus: «Cum ar putea o mamă să-și rănească propriii copii?»”, a povestit o colegă.

Percepția asupra sănătății mintale: cum s-a schimbat abordarea în ultimii ani

Michelle Oberman spune că, în cei 25 de ani care au trecut de la cazul Andrea Yates, atitudinea societăţii, dar şi a autorităţilor față de bolile mintale s-a schimbat.

„Nu ne mai gândim la oamenii care se confruntă cu probleme mintale ca fiind automat persoane care nu sunt suficient de puternice, care simulează sau care pur și simplu se prefac, așa cum am fi putut-o face acum 20 sau 30 de ani”, a spus ea.

În cazul Lindsay Clancy, oameni din zone foarte diferite consideră, chiar şi politicieni, că starea ei psihică trebuie luată în calcul de juriu.

Mulţi atrag însă atenția că psihoza postpartum este o afecțiune rară și severă și că nu trebuie confundată cu depresia sau anxietatea postpartum, mult mai frecvente.

În ciuda opiniilor favorabile femeii, procurorul districtual Timothy Cruz susține că în continuare acțiunile ei au fost „egoiste” și „calculate”.

„Spre deosebire de imaginile pe care le veți vedea cu mama iubitoare, asistenta medicală dedicată, veți vedea și o altă latură a lui Lindsay Clancy”, a declarat şi Shanan Buckingham, procurorul adjunct care a prezentat pledoaria de deschidere, continuând caracterizarea: „O persoană extrem de controlatoare, meticuloasă și manipulatoare”.

Tensiuni, speculații online și dilema juridică finală

Procesul lui Lindsay Clancy generează discuții complexe despre felul în care Statele Unite au grijă de femei, după naștere, despre modul în care este înţeleasă depresia postpartum şi cât de în serios este luată această afecţiune de cei din jur, dar mai ales de autorităţi.

Sute de femei au povestit pe rețelele sociale despre propriile experiențe, inclusiv despre momente în care au avut gânduri sau impulsuri de a-și face rău ori de a-și răni copiii.

În acest context, Allie Beth Stuckey, comentatoare conservatoare creștină și susținătoare a secretarului pentru sănătate Robert F. Kennedy Jr., afirmă că pur şi simplu a avut două păreri cumva contrare când a aflat despre cazul Clancy. A simțit „dezgust și furie imediate”, dar a înțeles și „cât de întunecată și cât de scăpată de sub control poate devenir perioada de după naștere pentru unele femei”.

Ea a enumerat apoi cele 13 medicamente prescrise lui Clancy în lunile dinaintea crimelor și efectele acestora, adăugând: „Asta se întâmplă când asculți doar de medicul tău”.

Pe de altă parte, Megyn Kelly, fosta prezentatoare Fox News, a respins această perspectivă și i-a criticat dur pe cei care îi iau apărarea lui Lindsay Clancy.

„Cine sunt oamenii ăștia atât de sensibili?”, a întrebat ea în emisiunea sa de pe YouTube. „Nu mă uit la ea și îmi pare rău pentru ea. Înțeleg că a avut o criză de sănătate mintală în desfășurare, dar trei copii sunt morți!”

Pe internet au apărut între timp și teorii care merg mult mai departe decât ceea ce s-a prezentat în sala de judecată.

Pasionați de cazuri reale de criminalitate au încercat să interpreteze urmele de sânge, supraviețuitoare ale violenței domestice s-au identificat cu Lindsay Clancy, deşi nu există nicio dovadă că ar fi fost abuzată, iar unii au apelat chiar la așa-numita astrologie criminalistică.

Dincolo de comentariile apărute pe internet, procesul pune juriul în fața unei întrebări juridice dificile: cât de mult poate schimba o boală mintală răspunderea unei persoane pentru o crimă?

Astfel de cazuri apar rar, ceea ce face dificilă judecarea lor. Un studiu din 2012, care a analizat 34 de cazuri în care femei fuseseră acuzate că și-au ucis copiii, a constatat că apărările bazate pe nebunie au avut succes în aproape jumătate dintre situații.