Motto: “N-am incredere decat in omul singur, dar in el am foarte multă incredere.” –Mihail Sebastian
Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, incarnat in extremele de stanga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis impotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care tinem in chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945). Aparitia in 1935 a acelei cărti, cu incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu, o tentativa de justificare logica a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre . Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie cateva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, cand noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturand drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini intemeiată pe refuzul inregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis in anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.
Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si intr-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, in traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Deci, scrie cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil international, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atat: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experientele extremiste de dreapta si de stanga incearca să-l impună timpului nostru. Cămăsile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducandu-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferentele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedientei cazone.
Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunre si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gandire. Nu raman decat in joc decat doue-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate raspunsurile. Vrei o religie? Iata o carte de membru. Vrei o metafizică? Iata un imn. Vrei o pasiune? Iata un sef”.
Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce insitinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.
