De marți, aproape toată rețeaua de socializare vuiește despre domnul Fodor de la kilometrul 206. Bărbatul face curățenie într-un toaletă de pe autostrada Soarelui. Nimic neobișnuit, doar că domnul Fodor și-a luat jobul în serios pentru că face treaba lună, ba chiar pune flori proaspete în toaleta bărbaților.

O jurnalistă care circula pe A2 în drum spre mare și a făcut o oprire la kilometrul 206.

Anca David Titorov scrie pe pagina sa de Facebook că există “tot felul de oameni. Unii cu O, alții cu o, mulți așa-și-așa. Sau merge-și-așa. Domnul Fodor lucrează la un WC public”.
Femeia scrie că “nu e job-ul pe care un părinte și-ar dori să îl aibă cândva copilul lui. Probabil nici părinții domnului Fodor nu visau la asta. Poate sperau că fiul lor va ajunge la universitate, că va lucra într-un birou aseptic, va fi domn mare la București. Presupun asta, n-am de unde să știu. Ce știu este că, în timp ce sperau și visau ce visau ei, părinții domnului Fodor au crescut și au educat un Om. Acela despre care zice vorba din bătrâni că sfințește locul”.

“Ne-am oprit acolo în drum spre mare, fără prea multă tragere de inimă. Presați de biologie. Asta e, nu e nicio benzinărie în zonă, n-o să muriți acum de puțin miros și câțiva microbi. Luați de-aici, niște șervețele. Primul a intrat Titorov – în stânga, la bărbați. Apoi fiică-mea – în dreapta. “Băi, e de necrezut, trebuie să mergi la toaletă.” “N-am nevoie, mersi.” “Nu de nevoie, du-te să vezi cum poate să arate un WC public de autostradă. Totul strălucește. Parcă nici nu-ți vine să calci de atâta curățenie. Cu săpun, hârtie, miroase ca la parfumerie. Sunt până și sticle cu flori proaspete. La bărbați !!” “Maaamaaa, tu știi cum e toaleta asta? E foarte curat. Și au trandafiri lângă chiuvetă.” Îmbrăcat într-un tricou alb, imaculat, domnul Fodor ne măsoară din priviri, curios. “Dumneavoastră vă ocupați de toaleta asta?” “Da, doamnă. Aveți nevoie de ceva?” “Nu, ne gândeam că faceți o treabă foarte bună.” “Mă bucur că vă place. Nu-i chiar ușor, că multă lume lasă mizerie în urmă. Nu știu de ce. Da’ ce să fac, intru și curăț după fiecare. E treaba mea, iau salariu pentru asta.”

Mă uit în jur. Cât vezi cu ochii, câmp părăginit. Numai în jurul toaletei publice, pământ reavăn, proaspăt săpat. Cu straturi de ceapă, roșii, verdețuri, aliniate cuminți, geometric. Și trandafiri, tufe de trandafiri sângerii. “Dumneavoastră ați plantat astea?” “Da, doamnă. Înainte erau buruieni. Era păcat de pământul ăsta. E el cam uscat, da’ dacă îl uzi, cresc de toate. Și dacă tot stăteam pe-aici… Uitați, le merge bine. Sunt bune de mâncat.” “Vă place să lucrați aici?” “Păi de ce să nu-mi placă. Fac treabă, ce-i de făcut.”

“Aș vrea să fac o fotografie. Să postez pe Facebook despre ce faceți dumneavoastră aici.” “Despre mine ??” Domnul Fodor mă privește uimit. Cu o mână își aranjează discret o cută a pantalonilor. Ia postura de poză. “Bine. Să scrieți că mă cheamă Fodor. De la kilometrul 206. Și să mai veniți”, povestește jurnalista.