Incolor și inodor, niciodată suspectabil de gândire originală, Ilie Verdeț (1925-2001) a fost exponentul a ceea ce numesc grupul aparatului de partid, deci baza de putere a lui Nicolae Ceaușescu în lupta cu baronii lui Gheorghiu-Dej. Biografia sa este extrem de asemănătoare cu aceea a ultimului premier comunist, Constantin Dăscălescu (1923-2003). Ele sunt în fond interșanjabile, ceea ce mă scutește de a oferi și un portret Dăscălescu. Sigur, Verdeț era mai puțin rudimentar ca urmașul său, dar la fel de convins că “partidul are întotdeauna dreptate”. Nu i-ar fi trecut prin cap, în martie 1989, să semneze “Scrisoarea celor Șase”, era un partolatru fără cusur. Iar partidul, pentru el, ca și pentru ceilalți membri ai acelui grup de presiune în aparat, era echivalent cu secretarul general.
Ilie Verdeț a aderat la partid imediat după război, a făcut carieră în regiunea sa natală, apoi în aparatul central. Mentorul său a fost Petre Lupu, mâna dreaptă a lui Ceaușescu la Direcția Organizatorică a CC al PMR. A fost mai întâi instructor, apoi șef de sector, adjunct de șef de secție, șef de secție. Era “tovarășul de încredere”, se știa că va duce la îndeplinire orice sarcină de partid. Membrii acestui grup nu aveau îndoieli, erau staliniști ca mentalitate, leniniști ca formulă ideologică. Se credeau patrioți, dar nu puneau sub semnul întrebării dreptul unui partid născut prin decret moscovit de a conduce treburile României. Li se părea perfect normal și răspundeau furibund când cineva contesta legitimitatea puterii comuniste. A fost trimis la Moscova să studieze “construcția de partid” la Școala Superioară de pe lângă CC al PCUS.
A fost coleg acolo cu Dăscălescu, cu Mihai Telescu, etc. Întors în țară, avea de-acum toate datele să urce rapid, chiar să-i ia locul lui Petre Lupu atunci când partidul va decide că vechiul ilegalist, evreu de origine, nu mai corespundea din punctul de vedere al “justei reprezentări” a compoziției naționale. La Congresul al IX-lea, Verdeț, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Vasile Patilineț și alți membri ai grupului intrau în Comitetul Executiv și în Secretariatul CC. Trecuse vremea unor Leonte Răutu, Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol și Chivu Stoica, sosise aceea a junilor turci. Ceva mai târziu, la Congresul al X-lea, în 1969, intrau în conducerea supremă Ion Iliescu și Gheorghe Pană. Acesta din urmă a deținut funcții-cheie, inclusiv de secretar al CC, membru în Prezidiul Permanent, prim-secretar la Brașov, ministru al Muncii, președinte al UGSR și câte altele.
În ultimii ani ai lui Ceaușescu, steaua lui Verdeț a apus. Dar omul nu a schițat niciun gest de opoziție, și-a păstrat rezervele pentru familie, deși mă întreb dacă și acolo își îngăduia să fie deschis critic. Un Cornel Onescu, cel care l-a înlocuit în 1965 pe Drăghici ca ministru de Interne (se vedea cu autorii “Scrisorii celor Șase”), a luat în considerație, la un moment dat, posibilitatea de a semna acea platformă fracționistă pe care unii se obstinează să o numească un document al disidenței românești. Nu era vorba de disidență, ci doar de o sfidare auto-limitată în interiorul, nu împotriva nomenclaturii. Fără oameni ca Verdeț, scenariul comunismului dinastic nu ar fi putut fi pus in practică.
A venit momentul decembrie 1989, șandramaua s-a prăbușit, Ceaușescu a fugit, apoi a fost supus simulacrului de proces și a fost executat împreună cu soția sa. Alături de alți veterani ai partidului, între care Mihai Burcă, dar și cu vedete ale ceușismului târziu precum Tudor Mohora și Ion Sasu, Ilie Verdeț a încercat să constituie un guvern. A fost un eșec penibil. Nimeni nu avea nevoie de ei. Au construit Partidul Socialist al Muncii, o organizație de formulă paleo-comunistă. Nu învățaseră nimic. Între susținători, Ghizela Vass, Mihail Florescu și Adrian Păunescu. Dăscălescu n-a mai apucat să adere, a suferit un atac cerebral, a rămas paralizat până la sfârșitul vieții.
Unicul moment onorabil, dacă putem folosi acest termen pentru un impiegat al birocrației totalitare, a fost cel în care Verdeț a negociat cu liderii minerilor din Valea Jiului, în august 1977. Din câte stiu, nu a chemat Securitatea să-l aresteze pe Costică Dobre, liderul grevei anticomuniste. A ascultat doleanțele minerilor, a simulat înțelegere. După care a sosit Ceaușescu și s-a dedat unei nerușinate demagogii.
