Recent, un distins coleg de breaslă mi-a semnalat o inițiativă care, în enunțarea ei, pare generoasă și plină de nobile intenții. Este vorba despre propunerea ca jurnalismul să fie asimilat creației artistice, jurnaliștii, artiștilor și, ca o consecință a acestui fapt, jurnaliștii să aibă dreptul la o pensie specială acordată de Uniunea Ziariștilor Profesioniti din România, la rândul ei, transformată în uniune de creație (sursa).
Principalul argument pentru această pensie suplimentară (”indemnizaţie de 50% din pensia care se cuvine în baza asigurării în sistemul public de pensii”) este acela că activitatea jurnalistică este una de creație intelectuală. Dacă ducem această logică până la capăt, atunci orice act profesional intelectual este un act de creație. Adică și o operație de apendicită, și efortul de a-i face pe copii să învețe acordul articolului posesiv, și munca de a construi un proiect de rezistență pentru o hală industrială etc. Orice act profesional (și, trebuie să recunoaștem, poate și unele acte ale meseriașilor cu har, cum ar fi artizanatul) implică o plus valoare intelectuală care poate fi etichetată drept ”creație”.
Pasul următor, dacă acceptăm totuși această logică, este să ne întrebăm dacă aceste acte de creație sunt și acte de creație artistică – așa cum susține proiectul legislativ în chestiune. Atunci când vorbim despre creație artistică, primul gând care ne trece prin minte este acela referitor la marile capodopere ale literaturii, picturii, muzicii etc. Dacă aplicăm acest criteriu, 99% din membrii uniunilor de creație nu au produs și nu vor produce niciodată o capodoperă a umanității. Ei vor produce opere etichetate drept artistice conform unui criteriu care sapă o prăpastie de netrecut între acestea și activitatea jurnalistică. Sunt opere de ficțiune, a căror valoare derivă din îndepărtarea față de realitate, din ancorarea în imaginar, în trăirile umane fundamentale, în ideea de frumos, definită după diferite canoane estetice. Cum ar putea cineva crede că jurnalistul, care are obligația profesională și morală de a prezenta faptele așa cum s-au petrecut, poate, îndeplinindu-și corect misiunea sa, să genereze o creație artistică?
Înțeleg dintr-un articol că doi distinși membri ai Academiei Române susțin ideea că jurnalismul este creație artistică. Și știu de ce cred asta: pentru că au în minte presa intelectuală, literară, de secol XIX și început de secol XX, mai precis articolele și genurile de opinie. Dar acestea sunt forme de manifestare ale unor intelectuali, care își transmit ideile folosindu-se de diverse suporturi de difuzare, între care, dar nu exclusiv, și presa. Autorii acestor texte nu sunt considerați de nicio lucrare serioasă din domeniul sociologiei mass-media drept jurnaliști. Pentru că nu îndeplinesc definiția clasică, fundamentală, a profesiei de jurnalist – așa cum s-a conturat ea în modernitate. Iar în cazul de față nu trebuie confundat cel care profesează jurnalismul cu orice altă persoană care comunică ceva cu ajutorul unui sistem de distribuire a informațiilor, opiniilor, sentimentelor etc.
În felul acesta, a susține că jurnalistul este un artist înseamnă a susține că el nu face jurnalism.
Dar inițiativa pe care o comentăm aici nu suferă numai de un viciu conceptual, ci și de un viciu de ”utopie”, de o ignorare a realității vecină cu minciuna. Să presupunem că acceptăm premisele ei. Cum definim cine este jurnalist? Orice persoană care se înscrie în uniunea respectivă? Orice persoană care colaborează la o instituție mass-media? Integrăm în această definiție și pe corespondentul dintr-un mic orășel care transmite săptămânal și în mod onest rezultatele unui meci de Liga a II-a? Dar personalul tehnic atât de important în producția mass-media? Poate fi integrat în familia ”jurnaliștilor”? Dar distinșii critici literari care scriu în presa literară? Dar teologii și preoții care se manifestă în presa confesională (argument valabil si pentru cei care se afirmă în presa medicală, a Ministerului Apărării sau a MAI, etc)? Dar autorii de texte promoționale din ziarele și revistele distribuite gratuit de supermarket-uri, farmacii sau alte firme? Dar bloggerii? Și dacă acceptăm cu generozitate că toți aceștia sunt ”jurnaliști”, ce fonduri ar putea acoperi solicitările a mii și mii de oameni care vor o ” indemnizaţie de 50% din pensia care li se cuvine în baza asigurării în sistemul public de pensii” plătită de uniunea în cauză? Ce cotizație ar trebui să plătească cei care se înscriu în uniune pentru a crea un fond de pensii care să acopere aceste revendicări? Să nu uităm că uniunile de creație literară, muzicală, cinematografică, teatrală etc, își completează aceste fonduri din diferitele forme de taxare a difuzării operelor artistice. Să înțelegem că uniunea respectivă va pune o taxă-bir pe toate instituțiile mass-media pentru a realiza acest buget de întrajutorare? Sau din nou legiuitorul va mai pune o povară pe bugetul de stat, ca să sară în ajutorul uniunii și să finanțeze pensia specială?
Și în sfârșit o ultimă remarcă. De mai mulți ani s-a instituit în presa noastră mecanismul plătirii jurnaliștilor nu prin salarii, ci prin drept de autor (sau o cotă mică drept salarii si o cotă mai mare ca drept de autor). Las la o parte discuția legată de felul în care se poate proba proprietatea intelectuală (plus valoarea creativă) adusă de prezentarea corectă, neutră, echilibrată a unui lucru care s-a întâmplat cu adevărat. E o discuție fără sens pentru cei care cunosc ce înseamnă sociologia jurnalismului … Vreau însă să precizez că specialiștii în economia mass media și industriile culturale arată că plata în drept de autor este o formă prin care patronatul mută o parte din riscurile economice inerente investitorului pe umerii angajaților. În domeniile artistice, plata în acest regim este direct proporțională cu succesul de piață al operei. Unul-doi scriitori, pictori, muzicieni sunt milionari, mii, sute de mii, sunt pauperi. În sistemul mass-media, această formă de plată ușurează patronatele de povara unor impozite și, în plus, transferă pe umerii celor astfel plătiți povara cotizației pentru CAS, pensie etc. Deși aparent ziariștii câștigă câteva firimituri în plus, per total ei pierd foarte mult în raport cu plata în regim salarial – pierd financiar pe termen lung și pierd în ceea ce privește protecția socială. Datorită acestui sistem, tinerii jurnaliști de azi vor avea o pensie mică, chiar foarte mică, proporțională cu salariul mic primit. Deci, pentru ei, 50% din pensia legal cuvenită va fi tot o firmitură. Evident pentru cei care au lucrat în instituțiile media publice, 50% din pensia legal cuvenită va reprezenta cu totul altceva. Deci întrebarea este: ”Pentru cine bat clopotele…” acestui proiect legislativ?
