Conecteaza-te cu noi

CULTURA

O întâmplare. Doar o întâmplare? (Cronica la teleplayul Poveste despre tatăl meu)

Publicat

in

Canalul TVR Cultural a redifuzat la mijlocul săptămânii trecute un foarte bun și incitant spectacol de televiziune. Teleplayul intitulat Poveste despre tatăl meu, repaginare în specificul televiziunii a unei piese de Radu F. Alexandru.

Piesa, scrisă între anii 1974-2005, a fost publicată în mai multe rânduri, forma ei definitivă figurând în volumul al doilea al antologiei Recviem, apărută în 2022 la Editura Academiei Române. În 2014, Poveste despre tatăl meu a fost pusă în scenă de Gelu Colceag la Sala Studio a Teatrului Odeon din București, iar în 2016 scrierea a dobândit formula teleplayului. Ca și pe aceea a spectacolului radiofonic.

E vorba, în esență, despre un thriller psihologic construit pe formula picăturii chinezești în care, la un prim nivel de semnificații, ni se relatează istoria unei dispariții.

Cândva, în 1986, adică în ultima perioadă a regimului comunist, Lucia, care probabil nu întâmplător lucra la un institut de cercetări al Armatei, a plecat, conform ritualului obișnuit, ca în fiecare dimineață, la serviciu. Nu s-a mai întors acasă niciodată. Soțul ei, Andrei, de profesiune arhitect, i-a anunțat dispariția, a dat o serie întreagă de declarații la Miliție, a fost hărțuit în fel și chip de organele  zise de ordine ale Statului comunisto-polițienesc român care au încercat chiar să îl acuze la un moment dat de crimă. Pare-se că  astfel de dispariții cu cauze necunoscute nu erau tocmai o raritate nici în acele vremuri, numai că despre ele presei nu îi îngăduit să scoată nici o vorbă.  Republica Socialistă România era, nu-i așa?, un stat sigur. Era și raiul pe pământ.

Anii au trecut, Andrei și-a refăcut viața, a avut șansa extraordinară de a o cunoaște pe extrem de înțelegătoarea violoncelistă Anca.  Cei doi s-au căsătorit, au avut împreună o fiică, pe Irina, căreia în piesă îi revine rolul de povestitor. Lucrurile s-au așezat pe un făgaș relativ normal, Andrei a intrat în ceea ce s-ar numi clasa de mijloc. Este împreună cu vechiul lui prieten, Imy, asociat la o firmă prosperă. Asta neînsemnând însă că Andrei nu ar fi păstrat urme ale traumei ce a intervenit cu ani în urmă, că nu ar fi făcut încercări de a afla unde și de ce a dispărut Lucia. A aflat câte ceva îndată după Revoluție, chiar i s-a spus că fostei lui soții i s-ar fi regizat dispariția, că ar fi fost trimisă de Securitate în străinătate cu misiuni nu tocmai oneste. Lucia ar fi fost determinată să facă asta după ce Securitatea i-ar fi dezvăluit un episod de infidelitate a soțului. Șantajul fiind o practică chiar și în cea mai bună dintre lumi.

16 ani mai târziu, Lucia a reapărut pe neașteptate. A fost zărită de Andrei într-o mașină, la o intersecție, în ceea ce arhitectul e din ce în ce mai convins că a fost o operațiune deliberată. Rana de odinioară se redeschide, liniștea familiei este compromisă. Andrei ține cu orice preț să afle în fine adevărul. Refuzurile sunt însă chiar mai categorice decât odinioară. Perpetuați în posturi, reciclați, spălați, deveniți stâlpi ai democrației, miniștri sau generali, oamenii de odinioară sunt fideli legii tăcerii.
La al doilea nivel de semnificație, Poveste despre tatăl meu este o piesă despre imposibilitatea omului obișnuit de a cunoaște și de a controla trecutul într-o societate care este, pe mai departe, prin mii de fire legată de acel trecut.

Regizorul Gelu Colceag controlează perfect dezvăluirile succesive care mențin constant interesul telespectatorului. Nu ni se spune totul de la bun început,nici protagonistul nu este tocmai dispus să mărturisească și să admită totul. Andrei duce o luptă nu numai cu cei ce vor pe mai departe opacizarea adevărului, ci și cu sine însuși. Frământările în crescendo ale arhitectului sunt  convingător transpuse în jocul concentrat, ferit de orice urmă de melodramatism ori senzaționalism al lui Gelu Nițu. Întrebările, enigmele, încăpățânările protagonistului ca și repoziționările cu schepsis ale martorilor de odinioară îl aruncă pe Andrei într-un univers sufletesc și nu numai labirintic. Marcat atât de jocul actorului cât și de camera operatorului Dinu Mărgărint.

Mircea Constantinescu îl interpretează remarcabil pe Imy, prietenul adevărat, de cursă lungă, care la început nu crede pentru ca apoi să sară în ajutorul celui aflat în cumpănă. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

Citeste mai mult
Click si comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CULTURA

Alte scene, dintr-o altă căsnicie. Cronică de film

Publicat

in

Maria și Alex sunt doi tineri corporatiști. Oameni frumoși cărora, vorba heetului de odinioară, oficial le merge bine. Au cam tot ceea ce își doresc. Un apartament modern, bine dotat, cumpărat, desigur, cu un credit care acum are nevoie de o refinanțare, o mașină bunicică, bani cât să își permită vacanțe. Asta dacă le îngăduie să își ia vacanțe firma la care lucrează, desigur în departamente diferite. Firmă care le repetă angajaților ei, fie în română, fie în engleză, Suntem cu toții o mare familie. După care urmează din partea angajaților cu pricina obligatoriu aplauze, ovații. Obligatoriu fiindcă dacă nu aplauzi e semn că nu ești tocmai loial firmei.

Viața cotidiană a Mariei și a lui Alex (amândoi poartă ochelari, ochelarii au un design asemănător!)  începe cu un mic dejun pe fugă, cu mersul împreună la serviciu, mașina fiind condusă întotdeauna de Alex (Doamne ferește să se sesizeze de asta feministele din teatrul și filmul românesc în frunte cu Carmen Lidia Vidu că iar va începe un scandal!),  cu discuții amicale presărate cu tot felul de formule de adresare în limba engleză, cu idei și planuri niciodată detaliate până la capăt fiindcă intervin mereu apeluri telefonice.  Făcute din monosilabe ca și din fraze de genul , da, vedem, te sun eu, o rezolvăm noi și pe asta. Ș. a.m.d.  După care urmează iureșul curent de meetinguri, discuții cu colegii, telefoane, foarte multe telefoane și la fel de multe mailuri. Suficiente cât să mă îndreptățească să afirm că în filmul Weekend de vis, producție independentă, adică fără finanțare de la Stat, adică de la CNC și TVR, film regizat de Ovidiu Georgescu, făcut pe un scenariu scris de el și de Theodora Herghelegiu (în urmă cu ceva vreme o promițătoare și mai ales non-conformistă regizoare de teatru), adevăratele personaje principale  sunt nu doar Maria, Alex, ci și telefonul mobil și calculatorul.

Seara, în patul conjugal, Maria și Alex schimbă pe fugă idei și sentimente, însă parcă cel mai mult lucrează pe mai departe la laptop. După care sting lumina și își urează un cuviincios Noapte bună. Maria constată la un moment dat că nu au mai făcut sex de ceva vreme (de trei săptămâni !) și chiar dacă au făcut rezultatul nu se vede. Copilul mult dorit nu vine. Deși ambii potențiali părinți sunt cum nu se poate mai ok clinic.

Lucrurile se complică și mai mult în vreme de pandemie. Apar discuțiile în contradictoriu, certurile pe diferite teme, inclusiv pe cele legate de politica firmei în privința vaccinării anti-covid. Ocazie pentru scenariști și regizor să vrea să ne amuze copios pe seama ritualilor de socializare ale multinaționalelor. Numai că, ce să vezi?, exact după o doză de astfel de ritualuri al căror rost ar fi acela dea menține un tonus ridicat în rândul angajaților care lucrează de acasă în timpul pandemiei,  între cei doi soți intervine o stare de beligeranță, întreruptă după un număr de zile de un acord de pace. Urmează apelul la o mamă surogat. Firește, de origine ucraineană. Căci după pandemie a venit războiul și afluxul de refugiați ucrainieni. În sfârșit, copilul mult așteptat vine.  Numai că din căsnicia Mariei și a lui Alex s-a cam ales praful și pulberea fiindcă în viața fiecăruia a intervenit câte un amant. Urmează divorțul. Însă nu cu discuția despre iminența lui și vinderea mai sus amintitului apartament se încheie filmul, ci cu ceva de genul se va întâmpla în viitor. De aici și încărcătura metaforică și temele de meditație pe care aspiră să le avanseze realizatorii. Și astfel să ne emoționeze.   

Cam asta e povestea filmului Weekend de vis ce se cheamă astfel fiindcă prezintă o serie întreagă de weekenduri fie ratate, fie amânate ca și vieți la fel. Din cauza timpului care nici aici nu mai are răbdare ca și din cauza servituților impuse de condiția de corporatist.  
 WEEKEND DE VIS, Scenariul Ovidiu Georgescu și Theo Herghelegiu, Regia: Ovidiu Georgescu

Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

Citeste mai mult

ACTUAL

VIDEO, ACUM! Arde o gospodărie la Căpățâneni, Arefu

Publicat

in

Trei echipaje de pompieri de la Detașamentul Curtea de Argeș cu doua autospeciale de stingere și o autospecială de intervenție și salvate de la înălțime intervin, in aceasta seara la un incendiu izbucnit la o casă din comuna Arefu, Căpățâneni. Potrivit ISU Argeș , arde o locuință pe o suprafață de aproximativ 60 mp, acoperiș și bunurile din interiorul a trei încăperi.

revenim cu detalii…

Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

În Trend