Conecteaza-te cu noi

OPINII

Klaus e defect – VORBA LUI TURCESCU

Publicat

in

Klaus Iohannis cade în ridicol pas cu pas la mai puțin de un an și jumătate de la urcarea lui în funcția de președinte al României. Degradarea funcției prezidențiale e mai accentuată decât în vremea lui Emil Constantinescu și e mai periculoasă ca oricând având în vedere vremurile pe care le trăim. Constantinescu s-a declarat învins de Securitate, Iliescu a coabitat cu ea, Băsescu a îngenuncheat-o, Iohannis o ajuta să se ridice. Azi, când vorbim despre Securitate și oamenii ei nu ne mai gîndim la o sumă de indivizi deținători de secrete sulfuroase în care se amestecau detalii de viață intimă cu mizerabile turnătorii din vremea poliției politice. E momentul în care ne referim la inși potenți financiar, influenți și perfect deghizați în aparținători ai spațiului public deși ei trăiesc o viață dublă, cea mai mare perioadă a timpului petrecând-o la vânătoare de bani și de putere, luând în cătare toate țintele care, odată doborâte, le înlesnesc accesul la funcții și la rezervele de bani publici.

N-au scrupule și, mai ales, au o foame teribilă să recucerească redutele pierdute în cei zece ani de mandat ai lui Traian Băsescu. Au înghițit cu greu decada în care s-au văzut nevoiți să cedeze controlul. Până și contestatarii cei mai aprigi ai fostului președinte admit că în perioada în care Traian Băsescu s-a aflat la Cotroceni acesta a deținut pârghiile de comandă, înțelegând mai bine ca orice președinte de până atunci al României că urcarea în funcția de șef al statului nu înseamnă nimic fără o atitudine de tip ”ascultă comanda la mine!”. De voie, de nevoie, l-au ascultat chiar și atunci când nu le-a convenit, așteptând momentul eliberarii și al revanșei. Pentru că tentativele de suspendare au eșuat, s-au văzut nevoiți să amâne deschiderea șampaniei până în decembrie 2014 când la Cotroceni a ajuns Klaus Iohannis, iar de atunci încoace se tot ciocnesc pahare ori de câte ori președintele României ”urmărește cu atenție”, dar nu înțelege mare lucru din ce i se întâmplă.
Pe zi ce trece am convingerea că Iohannis a fost studiat cu atenție înainte de a fi ajutat să devină președinte. S-a căutat un individ așa cum e el azi: prins într-o carcasă poleită, fără capacitatea de a se impune, fără chef de muncă, arghirofil și iubitor de onoruri. Klaus Iohannis nu este președintele României, e doar o hologramă, un ceva lipsit de substanță, un duh ieșit din alambicul minților înfierbântate care au căutat prin debaraua politicienilor români o figură în stare să dea bine pe afișele electorale, dar care să nu încurce cu nimic și pe nimeni după ce va fi ajuns la Cotroceni. Și ca să aibă un element de siguranță în plus, l-au dus la președinție legat de Mihalache.

Omul de paie care conduce țara de aproape un an și jumătate e însă sub așteptările producătorilor lui. Robotul s-a stricat repede, dă rateuri peste rateuri, nu e nici măcar capabil să execute misiuni simple, cum ar fi aceea de a lăsa impresia că merge de unul singur pe stradă. Se împiedică, se răstoarnă, dărâmă tot și a devenit o pacoste până și pentru creatorii lui. Ca să mai salveze ceva din proiect, autorii experimentului Iohannis îl retrag acum pe Mihalache din proximitatea lui, încercând zadarnic să mai câștige ceva timp și ceva răbdare din partea opiniei publice. Manevra e de grădiniță: ”Stați să vedeți, Klaus n-avea nicio vină, Mihalache era capul răutăților!”. Nu merge. Sunt deja foarte mulți români care au înțeles că și cu Mihalache, și făra Mihalache, e totuna, Iohannis sună a gol.

Dar între timp, până la găsirea momentului propice când se va produce casarea robotului, (mențin și întăresc pariul ca Iohannis nu va rămâne la Cotroceni până la finalul mandatului decât, Doamne ferește, dacă va izbucni o confruntarea armată în Europa!) creatorii lui profită la maximum și apasă pe butonele care încă mai funcționează: semnează listele cu stipendii pentru pseudo-revoluționari, retrage-i ”Steaua României” lui Tokes, plimbă-te prin lume sau du-te la Sibiu și nu ne încurca pe aici, pupă microfonul Antenei 3! Și Iohannis execută. Pentru noi e jenant să vedem un șef de stat în astfel de situații, pentru el nu e nicio problemă fiindcă nu înțelege ce i se întâmplă.
În loc de încheiere, reproduc aici un banc sec despre Iohannis, un crochiu dureros al președintelui pe care nu-l are astăzi România:
”În fața Palatului Cotroceni se oprește o limuzină Mercedes goală. Din ea coboară Klaus Iohannis.”

Loading

ACTUAL

Bre, domnule Gheorghe Badea! Nu îți este, bre, rușine?

Publicat

in

Am primit, astăzi dimneață, de la un amic din București, link-ul unei știri publicate de jurnalul de casă al PSD Argeș. Am intrat să citesc, mai ales ca amicul alăturase linkului și un mesaj de tachinare la adresa mea. Am deschis linkul, am citit știrea și instantaneu am explodat: „Bă, da` nu i-o fi rușine marelui afacerist Gheorghe Badea!”

Da, da, marele și controversatul afacerist Gheorghe Badea, patron de hoteluri, patron de MHC-uri și GIC-uri, finanțator și „pretin” al camarilei PSD din Argeș, același Badea care alaturi de Vali Vișoiu (altă vedetă locală), acum aproape un deceniu, era prezentat ca fiind omul care distrus râurile Buda și Capra din Făgăraș și a băgat România în infringement, același Badea care… trăiască PSD, pe scurt! Ei bine, omul acesta își dă cu părerea despre situația penibilă în care a ajuns Argeșul, mai exact de ce avem cei mai înalți munți din țară dar nu avem niciun metru de partie de ski? Iar marele Badea, cel mai important investitor și in turismul argeșean, cică, dă un răspuns care nu poate decât să te enerveze, un raspuns care arată cât de mult l-a afectat cârdășia cu camarila PSD, un răspuns care ne arata de fapt cît de mic investitor in turism este: „Sunt 22 de județe limitrofe Carpaților, iar fiecare județ are domeniu schiabil. Argeșul e singurul județ care n-are o pârtie. De ce? Răspunsul îl dați dumneavoastră„.

Păi cum, bre, domnule Badea, cum adică „Răspunsul îl dați dumneavoastră„? Adică, matale nu ești în stare să ne explici și ne iei de proști, pe noi argeșenii, cerându-ne să răspundem la rușinea asta de întrebare? De ce? De ce nu ai răspuns matale sau, daca nu esti in stare să o faci, poate îi rugai pe „pretinii” din PSD să o facă. Pe Tecău, pe Manu sau chiar pe Mînzînă sau Bughiu. Nu cumva, asemeni celor enumerați anterior, ne iei de proști pe noi, toți argeșenii care de vreo 15 ani vă tot întreabă de… treaba asta cu metrul de pârtie în Argeș? Că de-aceea nu mă pot iar abține: bre, domnule Gheorghe Badea! Nu îți este, bre, rușine? Mai marcă banu` încă o dată la jurnalul de casă al PSD si vino cu un nou articol în care să vă cereți scuze argeșenilor, și matale și trupa vesela din PSD. Căci ăia de la PDL-ul Elenei Udrea cu care îți mergea la fel de bine au cam dispărut din peisaj. Unii prin locuri răcoroase, alții în tomberonul istoriei.

De ce nu ne poate explica marele investitor în turism Gheorghe Badea de ce a ajuns Argeșul sa nu aibă un centimetru de părtie de ski? O să vă detaliez totul în ediția de luni seara a emisiunii Chestiuni Arzatoare de la Pro Arges TV. O sa îi dedic toată emisiunea marelui afacerist in turism Gheorghe Badea ( cu o mica parte și lui Dumitru Grecu) și o să pornesc de la momentul cand, chiar pe Valea Argeșului, am fost la un pas sa fac tandari un aparat foto Nikon de vreun kilogram în capetele unor gorile de-ale lui Badea, omul care se credea deja stapan pe terenul de la baza cetatii Poienari…

Loading

Citeste mai mult

ACTUAL

PRO EUROPA? Creșterea TVA și a ratei de colectare a acesteia, singura opțiunea viabilă cu efecte pe termen scurt

Publicat

in

Controversata „Ordonanță Trenuleț” arata încă o dată ca marii specialiști ai Guvernului – sau Guvernul în sine – rămân corigenti in materie de economie și fiscalitate. Astfel de masuri de austeritate copiate, hai să o spunem drept, fie din pachetele de programe fiscale de austeritate ale altor tari, fie ale unor guverne precedente, trebuiau sa fie precedate mai intai de o pregatire a populatiei și a mediului de afaceri, mai exact o explicare clara, simpla si pe intelesul tuturor a halului in care arata acum bugetul tarii, cum s-a ajuns aici si care sunt masurile care ar putea opri eficient si pe termen scurt prăbușirea. Ceva de genul, „fraților, Romania este in situatia unui cetatean care in ultimii doi ani s-a lăfăit consumand/cheltuind în exces, a ajuns la fundul unui sac peticit iar acum nu mai are de unde plati utilitati, datorii, rate si alte cele. Ce face cetateanul in situatia asta? Ajunge sa fie executat silit, haituit si in disperare de cauza merge sa isi amaneteze ce mai are prin casa pentru a salva temporar situatia….(Vezi mișcările în privința E-On, Electrica si alte companii de stat)

Privind ce s-a întîmplat în ultimii ani de guvernare haotică, creșterea TVA reprezinta una dintre soluțiile cele mai viabile pentru a reduce decalajele tot mai mari din bugetul național. Să nu uităm că, dacă tot ne dăm pro europeni, TVA-ul mediu în Uniunea Europeană a oscilat in ultimii 4 ani între 21% și 22%. Așadar creșterea TVA-ului României cu 1% până la 2% ar putea crește semnificativ veniturile guvernamentale si ar insemna o aliniere la UE. Ca o paranteza, vecinii noștri au cote de TVA cu mult mai mari, de exemplu Ungaria are o cota standard de 27%, Bulgaria de 20% iar in Polonia, că tot se fac copmparații cu această țară, TVA-ul este de 23%. Doar Luxembourg si Malta sunt sub noi la nivelul Uniunii Europene in ceea ce privestea valoarea cotei de TVA iar asta spune multe. Da, să mai adaugam ca iată, chiar daca Romania stă de ani buni in top 5 in UE cu cele mai mici cote de TVA, țara noastră a fost, grație guvernarilor PNL și PSD codașa Uniunii Europene la colectarea TVA, cu un deficit mediu de încasare de 35 % în ultimii 4 ani. E rușinos, da, da, de trei ori DA, să ai una dintre cele mai mici cote de TVA din UE dar sa ai o rata de colectare la fel de rușinoasă.

Concluzia e una simpla: creșterea TVA-ului României cu 1% până la 2% ar putea crește cel mai eficient și rapid veniturile. Spun „poate” pentru că ar trebui intervenit și in procedurile care să îmbunătățeasca rata de colectare a taxei și sa nu mai fim codașii Europei. Această ajustare a cotei de TVA, așadar – nu o spun numai eu ci si specialiștii marilor banci sau ai marilor copmpanii care sunt ignorați total cand se iau masuri de austeritate, reprezintă cea mai eficientă metodă de îmbunătățire a încasărilor bugetare care ar putea fi peticul perfect pentru bugetul țării.

Clar, o creștere a TVA poate duce la o scădere a puterii de cumpărare a populației, încetinind economia și afectând negativ anumite sectoare. Clar, impozitele indirecte, precum TVA, afectează în mod disproporționat persoanele cu venituri mai mici, întrucât reprezintă o cotă mai mare din bugetul lor. Clar, o creștere a TVA chiar și cu 1 sau 2 % este o măsură nepopulară dar râmân ferm convins ca acum e momentul oportun pentru a face asta. Multi patroni de întreprinderi mici și mijlocii ar putea fi speriați cu privire la povara financiară pe care o ar putea impune o creștere a TVA-ului. Le reamintesc doar sa priveasca spre Danemarca, acolo unde TVA-ul chiar este unic si este de 25%, spre Ungaria unde este de 27%, spre Grecia cu 24% sau spre Italia, țara unde viețuiesc milioane de români iar TVA-ul este de 22%.


Daca TVA-ul s-ar majora cu maxim 2 procente iar guvernanții vor avea abilitatea de a evita impozitul progresiv recomandat și de Comisia Europeană și de Banca Mondială pentru încă doi trei ani, altfel s-ar vedea austeritatea in Romania anului 2025. Nu mai spun ca, dacă va fi păstrată cota unică, cu condiția ca impozitul să fie de 16% pe toate palierele, să nu mai existe scutiri sectoriale, la fel de benefic ar fi, coroborat cu cresterea TVA la 21%. O soluție conexă ar mai fi fost și o impozitare a dividendelor cu 16%. Toate pentru a păstra sistemul cotei unice și a nu trece la impozitarea progresivă despre care se discută acum cu ușile închise de marii specialiști ai PNL și PSD.


Marcel Ciolacu anunță că și-a tatuat pe mână mesajul „Nu se mărește TVA!”. Cred ca tocmai asta va face și, de fapt, tiktok-ăreala asta este chiar un mesaj clar de notificare a modificării cotelor de TVA. Dar nu acum, nu pana la preidențialele din primăvara! Iar daca nu va modifica acea cota unica actuala de 19%, clar va majora sau elimina cotele reduse….

Loading

Citeste mai mult

ACTUAL

FIX ÎN PIX | Atenție, PNL Argeș, riscați prea mult!

Publicat

in

România traversează o perioadă intensă de campanie electorală, dar un element esențial al acestui proces democratic – confruntările directe între candidați – este aproape complet absent. Partidul Național Liberal a evitat constant participarea la dezbateri, un aspect care ridică semne de întrebare despre strategia sa electorală. Criticile nu au întârziat să apară, mulți considerând pe bună dreptate că PNL a împrumutat o tactică din arsenalul Partidului Social Democrat, care se confruntă cu un istoric similar de evitare a dialogului public. Ceea ce pare ca s-a demonstrat aseară prin lipsa lui Nicolae Ciucă și a lui Marcel Ciolacu de la dezbaterea organizata de Digi 24.

Pentru mine, de exemplu, care nu am timpul necesar de a merge prin piețele țării sau la diverse evenimente de partid pentru a-i cunoaste mai bine pe candidați, dezbaterea televizată de aseară m-a făcut să descopăr un candidat care chiar are profil de președinte, Kelemen Hunor, dar și să mi se întăreasca ideea, supoziția, că alții n-au ce căuta la Cotroceni decât ca vizitatori. Pe Ciucă nu l-am vazut și n-am avut ce cuantifica. Am ramas șocat sa aflu că Elena Lasconi și-a croit discursul electoral din această campanie inspirata fiind de Google și m-am elucidat, în sfârșit, de unde scotea tâmpeniile vorbind, de exemplu, de rolul Turciei în planul de apărare al NATO, despre procentele din PIB alocate România pentru Apărare, despre impozite, ș.a.m.d. Am vazut, de asemenea, un George Simion ce părea sosit de pe stadion, dintre ultrași, rânjind când i se reamintea de momentul „te agresez sexual, scroafo!” dar nefiind în stare să ofere un răspuns… prezidențial. Ori, hai să fim serioși, un astfel de președinte nu imi doresc.

La nivel local, erudiții PNL Argeș nu au aflat că, fapt confirmat, confruntările electorale sunt ocazii rare pentru alegători de a înțelege mai bine candidații, programele și viziunea acestora. În fața sondajelor care arată în Argeș PNL e plasat sub AUR, strategia de a evita dezbaterile pare contraintuitivă. De fapt, observ o echipă de campanie și de comunicare necompetitivă a liberalilor argeșeni care nu înțeleg că acest tip de dezbatere ar putea să aducă îmbunătățiri scorului PNL, în special în rândul alegătorilor indeciși și a celor care ar putea fi convinși să se prezinte la urne.

Afirm cu tărie, așadar, că dezbaterile din ceea ce a mai rămas din această campanie electorală ar putea schimba fără doar și poate percepția nu doar la nivelul indecișilor, ci și a celor care s-au obișnuit să nu meargă la vot. Este un moment care ar putea atrage atenția și care ar putea avantaja participanții din tabăra PNL, dar, din păcate, asistăm la o scădere drastică a dezbaterilor la care să participe candidații liberali argeșeni.

Refuzul de a se angaja în confruntări directe lasă o umbră de îndoială asupra transparenței și deschiderii partidului față de alegători. În fața provocărilor actuale, este vital ca toți candidații, inclusiv cei de la PNL, să recunoască importanța dialogului direct cu cetățenii. Așteptările sunt mari, iar evitarea confruntării nu va face decât să agraveze percepția negativă a alegătorilor.

Într-o lume în care informația circulă rapid, partidele și candidații acestora ar trebui să arate inteligenâa ca sunt conșienți că alegătorii caută candidați care nu doar că își exprimă opiniile, ci sunt dispuși să își apere viziunea în fața criticilor. PNL a avut ocazia perfectă de a schimba narațiunea și de a se reconecta cu electoratul prin dezbateri, dar a decis să rămână în umbra rivalilor ignorând această oportunitate pe care, oricum, o au doar o dată la 4 ani.

Loading

Citeste mai mult

CULTURA

Un roman despre misterul morții lui Ioan Petru Culianu, „o nestemată de nesăbuință literară”

Publicat

in

Născut în 1979 la Buenos Aires, multicalificat, studiile universitare de filosofie făcute în orașul natal urmându-le cele de Bizantinologie frecventate la Londra și un doctorat în Literatură comparată obținut la University of North Carolina, autor al unor cărți în care este analizată corporalitatea ființei umane din perspectiva artei, filosofiei și literaturii, profesor universitar în Florida, Pablo Maurette a debutat în roman în anul 2020, odată cu publicarea cărții „La Migracion”, recent apărută și în România, la editura ieșeană Polirom, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Care a optat pentru titlul „Transmigrație”.

Bine primit de critica literară care i-a admirat debutantului îndrăzneala socotită de unii drept „o nestemată de nesăbuință literară”, „Transmigrație” nu oferă o lectură dintre cele mai comode. Sunt multe referințe filosofice nu dintre cele mai la îndemână, autorul se joacă cu spațiul și cu timpul, de la un moment dat încolo cartea dobândește forma lecturii întrerupte. A unui manuscris cine știe cum salvat, expediat nu prea se știe bine de cine și cum, care dă seama despre avatarurile prin care trece un foarte tânăr cercetător preocupat de scrierile lui Giordano Bruno.

Tânărul pe nume Aaron își rezervase vacanta de Crăciunul petrecut la Chicago cufundării într-unul dintre complicatele texte ale binecunoscutului umanist italian. Își făcuse provizii, luase decizia de a comunica măsurat cu lumea exterioară, chiar și cu prietena lui pe nume Priscilla.

O întâmplătoare vizită la o librărie cu orar permanent i-a prilejuit descoperirea unei cărți despre care până atunci nu știa nimic. „The Magical Murder of Professor Culianu”. Scrisă de un anume Alistar Danton, profesor la Universitatea Loyola din Chicago.

Un complex întreg de fapte, începând cu detaliul că opera lui Giordano Bruno a însemnat un obiect de predilecție pentru profesorul Culianu, un fel de conspirație a tăcerii și în privința scrierilor acestuia (cercetările lui Culianu nu apar în nici o bibliografie), și în legătura cu moartea lui misterioasă din luna mai a anului 1991, ipotezele care mai de care mai bizare referitoare la posibilele motive ale scoaterii lui brutale din scenă stârnesc curiozitatea tânărului Aaron.

Acesta decide să își lase studiile doctorale baltă și să scrie o carte, poate chiar să facă un film despre moartea românului. Pusă ba în sarcina unor rămășițe ale fostei Securități, ba a KGB-ului, ba în cea a organizației legionare Fiii lui Avram Iancu, ba în cea a noului regim de la București.

Se pare că Ioan Petru Culianu plănuia să publice textele de propagandă legionară scrise de Mircea Eliade – ceea ce ar fi putut fi un mobil al crimei. Sigur era însă faptul că tot Culianu publica periodic articole cu caracter politic în „Lumea liberă”, publicație condusă de Dorin Tudoran (din motive care îmi scapă prenumele binecunoscutului poet apare transcris Sorin) ceea ce nu era tocmai pe placul noilor servicii secrete controlate de Iliescu și Măgureanu.

După o întâlnire eșuată cu autorul cărții de la care s-a declanșat totul, Aaron hotărăște să aprofundeze problema. Dă peste câteva dischete pe care le vrea decodate, studiază biografia accidentată a lui Culianu, face o vizită de câteva zile la Iași, ocazie cu care vorbește cu un anume Scarlat Callimachi prezentat ca vărul filosofului (ciudată coincidența de nume cu cel al Prințului Roșu), nu izbutește să se întâlnească cu sora filosofului.

Este preocupat de scrierile lui Miron Costin. O cunoaște pe tânăra chelneriță de origine română Amelia și din acest moment încolo ritmul cărții devine tot mai îndrăcit. Aaron are impresia că l-ar fi identificat pe ucigașul lui Culianu, este amenințat cu moartea, se identifică din ce în ce mai puternic cu Culianu.

Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro

Loading

Citeste mai mult

NATIONAL

„Ce se întâmplă când o blondă din Ungaria merge în concediu în România?”. Cum râd ungurii de noi în bancuri și de ce mitocanii lor nu sunt diferiți de mitocanii noștri

Publicat

in

În bancurile ungurilor despre români apare deseori figura ungurului persecutat, discriminat de români, mai ales în vremea comuniștilor, dar și după 1989. Alte bancuri vorbesc despre superioritatea maghiarului, iar altele ironizează obsesiile istorice românești. Istoricul Sorin Mitu descrie, în această a patra parte a studiului său despre bancurile interetnice, glumele, ironiile mai acide și cele triviale ale ungurilor față de români.

Dacă pretențiile maghiarilor de a lua Ardealul înapoi au mai curând o natură iluzorie, în schimb, oprimarea și discriminarea pe care o suferă aici este considerată o realitate evidentă. Ea conturează altă temă importantă prezentă în bancurile cu români și cu România lui Ceaușescu. Alteori, mai rar, această temă apare și în bancurile cu România de după 1989, mai ales din primul deceniu al acestei perioade.

Un banc spune că după ce lui János bácsi i s-a luat pământul, acesta ajunge muncitor într-o fabrică la oraș. Dar într-o zi e anunțat că va fi concediat. Îi roagă pe șefii lui să-l mai lase câțiva ani, până iese la pensie, dar aceștia spun că nu se poate, fiindcă nu e membru de partid. János bácsi cere atunci să fie primit în partid, ca să-și păstreze slujba. După un timp, iarăși se fac concedieri, iar șefii îi spun că nu pot să dea afară români, așadar trebuie disponibilizat un maghiar. „Atunci mă fac român”, spune János bácsi, și reușește să scape din nou. Mai trece un timp și este chemat din nou. „De data aceasta, chiar trebuie să pleci – îi spune șeful său. Am dat afară o grămadă de maghiari, acum mai trebuie să concediem și un român.”

Citește și:

Bietul ungur, nici dacă se face român, nu scapă

După cum se poate vedea, persecuția aplicată personajului nostru are o motivație complexă, discriminarea pe criterii politice se împletește cu cea de natură etnică, iar absurdul regimului comunist pune capac la toate. Desigur, morala este că orice-ar face bietul ungur, el tot va avea de suferit până la urmă; nici dacă se face român nu scapă! Dar, după cum am mai văzut, pentru maghiari, oprimarea care derivă din caracterul comunist al statului se suprapune peste cea de factură națională. Chiar dacă există bancuri în care apar și șefi comuniști maghiari, mai ales în calitatea lor de colaboraționiști ai regimului, comunismul este clar asociat cu românii. Ungurii suferă din cauza comuniștilor și a românilor, în egală măsură, deoarece cele două elemente se confundă, din perspectiva maghiarilor.

Alteori, este acuzată discriminarea care operează exclusiv pe criterii etnice. În armată, soldații români primesc ordin să măture curtea, să curețe gazonul, în timp ce colegul lor maghiar trebuie să spele latrina. „Da, să trăiți! Am ghicit eu! ” reacționează soldatul maghiar, care știe la ce se poate aștepta.

Deși foarte mulți români nu admit în ruptul capului că maghiarii sunt sau ar fi fost vreodată discriminați în România, este semnificativ faptul că și în bancurile românești apare totuși figura ungurului persecutat, uneori chiar călcat în picioare de tovarășii săi români. Bancul cu maghiarul dat afară chiar și când se face român a fost preluat și de români, devenind astfel (și) un banc românesc. Din nou, se poate spune, pe de o parte, că nu este decât o glumă. Dar faptul că românii râd când aud un asemenea banc arată că aceștia recunosc veridicitatea unei atari situații, în care ungurul e dat afară de la serviciu pentru că e ungur; recunoaștere la care se adaugă satisfacția de a-l vedea umilit pe acesta, într-o manieră simbolică.

Război asimetric cu opresorul român. Cum era pe vremea comuniștilor

Pe de altă parte, cazurile în care se poate întâmpla așa ceva în realitate sunt mai rare, iar ele implică de obicei aspecte mai nuanțate. Un șef român poate să poarte pică unui subordonat maghiar din varii motive, folosind însă etnicitatea diferită a acestuia ca o scuză sau un pretext, așa după cum un ungur se poate teme oricând, pe drept sau pe nedrept, că și-a pierdut slujba doar din pricina limbii pe care o vorbește. Lucrurile sunt complicate, iar bancul scoate la lumină ceva din complexitatea raporturilor sociale, chiar dacă o face apelând la clișee, pentru că așa sunt bancurile…

Confruntat cu oprimarea la care este supus, maghiarul o contracarează apelând la armele umorului. De multe ori, el face acest lucru sub înfățișarea „bătrânului secui” (székely bácsi), cel care reușește să câștige bătălia simbolică purtată cu românul abuziv, căruia îi este superior prin tenacitate, minte ascuțită și o ironie mușcătoare, deși face pe prostul.

De exemplu, la un congres de apicultură, unde se discută în prima zi despre istoria apiculturii, bătrânul secui intervine pe nepusă masă, cu întrebarea: „Este adevărat că pentru fiecare secui care emigrează statul primește 10.000 de forinți?” Este invitat să stea jos, nu era vorba despre asta. A doua zi, se discută despre viitorul apiculturii. Bătrânul secui se ridică din nou și pune aceeași întrebare. Este chemat din nou la ordine. În fine, a treia zi, procedează la fel. „Înțelege odată! Este un congres de apicultură! Dar dacă tot vrei să știi, este adevărat!” i se răspunde cu exasperare din prezidiu. „Păi, am întrebat doar ca să fac o propunere, în acest caz ar fi mai bine să creștem secui în loc de albine…”, răspunde secuiul, cu aerul cel mai nevinovat.

În bancul de mai sus, care face aluzie la emigrarea pe scară largă a maghiarilor în Ungaria, un fenomen ce începea să prindă contur în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, preopinentul agasat al secuiului nu are chip; el este doar reprezentantul impersonal al regimului, care poate fi și un maghiar, la urma urmei. Dar sub regimul comunist, instrumentul cel mai calificat al sistemului opresiv era securistul (szekus), adversarul cu care bătrânul secui este chemat să își măsoare puterile și pe care va reuși să-l învingă.

Amintirea vremurilor bune de altădată

Un prim banc de această factură ne arată o bătrânică din țara ceangăilor, vânzând la piață cergile ei de lână:

– Luați, dragii mei, luați, e marfă ca din vremurile bune de odinioară! Un agent în civil o ia pe femeie și o întreabă: – Ia spune, ce vrei să zici cu «vremurile bune de odinioară»? – O, suflețelule, era pe când băieții intrau și ieșeau la mine pe fereastră! – Bine, atunci mergi în plata Domnului!

Ironia vizează aici suspiciunea deplasată a agentului român, care e umilit atunci când se dovedește că bătrânica se gândea la isprăvile ei amoroase din tinerețe, și nu la fantoma stăpânirii ungurești pe care o vâna Securitatea. Dar în același timp era limpede că amintirea bunelor vremuri de altădată plutea peste tot, iar tentativele securistului abuziv și prostănac de a reprima credințele oamenilor erau învinse de tenacitatea și istețimea acestora, iar alteori, ca în cazul de față, pur și simplu de inocența lor.

Acest război asimetric cu opresorul român continuă și după 1989. De data aceasta, adversarul care va fi păcălit de secuiul hâtru este un agent SRI (fost securist), după cum precizează bancul în mod explicit:

Pe primăria din Odorheiu Secuiesc se arborează un drapel maghiar. Provocare. Un secui dintr-un sat vecin ajunge în oraș și se tot uită la steag. Un sereist (fost securist) îl împinge într-o parte și îl întreabă: – La ce te uiți, la ce te uiți? – Mă uit la steagul ăsta. – Și ce vrei, ce vrei? zice iar securistul. – Să putrezească acolo unde e! îi răspunde bătrânul secui interlocutorului mulțumit de cuvintele lui…

De data aceasta, securistul e prost grămadă, iar secuiul îl pune în inferioritate totală. El reușește să își exprime și adevăratele lui sentimente față de drapelul maghiar, pe care l-ar dori arborat pentru vecie în Secuime, dar în același timp îl păcălește pe securist, spunându-i acestuia ceea ce dorea să audă, deși adevărata semnificație a cuvintelor sale era cu totul alta. Morala este că voi ați pus de fapt steagul, ca să dați apoi vina pe noi, e provocarea voastră, dar planurile pe care le țeseți împotriva noastră nu vor reuși. Ne oprimați, ne luați la întrebări, ne suspectați mereu pe nedrept, dar noi suntem mai deștepți decât voi.

Victoria obținută de omul de rând în conflictul său simbolic cu aparatul represiv, posibilă datorită imbecilității atribuite polițistului primitiv și abuziv, este o temă universală. Ea poate fi întâlnită și în bancurile românești cu milițieni (unele dintre ele identice cu cele maghiare), continuate după 1990 cu ironizarea personajului Garcea de către trupa umoristică Vacanța Mare. În cazul maghiarilor însă, prostia milițianului se asociază cu caracterul opresiv al administrației românești. Nu este întâmplător faptul că în decembrie 1989 câțiva milițieni români din Secuime au fost masacrați de maghiari localnici, care îi considerau instrumente odioase ale regimului ce tocmai se prăbușea. Erau și milițieni, erau și români, iar aceste episoade tragice le-au dat din nou ocazia românilor să vorbească despre violența și sălbăticia care i-ar caracteriza pe maghiari. Pe de altă parte, incidente similare au avut loc și în zone locuite de români, de obicei în localități mai mici, în care oamenii au luat într-o manieră foarte directă răfuiala cu regimul, așa cum a fost la Cugir, unde milițienii au fost linșați de data aceasta de o mulțime majoritar românească, fără nicio conotație etnică.

Agentul provocator român apare și în alt banc de după 1989, în care acesta ia înfățișarea „vătrașului”, membrul organizației naționaliste Vatra Românească, identificat de multe ori de maghiari (dar și de românii aflați în opoziție cu regimul Ion Iliescu) cu membrii reciclați ai aparatului represiv și propagandistic al fostului regim:

Cine este vătrașul absolut? Cel care intră în UDMR, după care se spânzură, pentru ca UDMR-ul să aibă un membru mai puțin.

În pofida aparenței sale macabre, bancul este mai puțin ofensiv, deoarece el pune în evidență absurdul și excesul de zel al vătrașilor, care sunt mai mult caraghioși, decât periculoși.

Învinuirile aduse maghiarilor cu orice prilej, de Securitatea care îi supraveghează cu maximă vigilență, sunt ilustrate de un banc care are nevoie din nou de prezentarea unui întreg context istoric pentru a fi înțeles:

S-a aflat cine a aruncat în aer statuia lui Mihai Viteazul de la Sfântu Gheorghe. – Cine a fost vinovatul? – Béla! Securiștii spun: – Vedeți că un ungur a fost de vină?

Bancul evocă un episod misterios din 1984, rămas neelucidat până în zilele noastre, când în apropierea statuii lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe a fost detonat în plină zi un dispozitiv exploziv, care nu a produs însă daune semnificative monumentului. Maghiarii cred până în ziua de astăzi că a fost o provocare a Securității, mai ales că după aceea șefii locali maghiari ai aparatului represiv au fost înlăturați din pozițiile lor. Iar „Béla” este numele pe care l-au dat localnicii statuii Eroului Necunoscut din același oraș, înfățișat, desigur, sub chipul unui soldat român anonim. Ca urmare, bancul ironizează atât ascunderea adevărului din jurul acestui incident, cât și aruncarea responsabilității pe umerii maghiarilor, în condițiile în care nu se știe cine a fost vinovatul.

Deprecierea românului

După cum am mai amintit, multe bancuri referitoare la viața maghiarilor din România abordează de fapt teme foarte serioase. Unele chiar tragice, așa cum este cazul de față, în care a existat și o victimă, un copil maghiar de 11 ani, ucis în explozia respectivă. Maghiarii din oraș au păstrat amintirea acestui moment, astfel că în anul 2022 primăria a dezvelit aici un monument în memoria victimei inocente din 1984. Iar piața amprentată de figura voievodului român – înconjurat, e adevărat, de credincioșii lui ostași secui – s-a echilibrat simbolic (sau s-a dezechilibrat, în funcție de perspectivă) cu un monument semnificativ pentru maghiarii majoritari din oraș.

Ultima temă care trebuie analizată, una dintre cele mai consistente și ramificate, este cea care privește înapoierea și deprecierea românilor. Am văzut că românii, în bancurile lor, insistă să îl extermine pe maghiar. Maghiarul, în schimb, pune accentul pe primitivismul și lipsa de civilizație atribuite românilor.

Însușirea negativă întâlnită cel mai frecvent în bancurile cu români, repetată în zeci de exemple și modalități, este hoția. „Cum începe cartea românească de bucate? Fură două ouă…”; „Ce face bomba atomică românească? Fură totul pe o rază de 25 de kilometri”; „Ce lipsește din avionul românesc? Orice se poate lua din el”. Până și copilul maghiar prins că a furat ceva se scuză spunând că a învățat câțiva ani la o școală din Craiova. Sau:

– Cum spunem dacă un copil fură? – Manie [Mánia]. – Cum spunem dacă un adult fură? – Cleptomanie [Kleptománia]. – Și dacă o țară întreagă fură? – România [Románia].

Unele bancuri leagă furtul de România lui Ceaușescu. Este adevărat că multe trăsături negative ale imaginii românilor la maghiari, așa cum ar fi delăsarea, înapoierea sau sărăcia atribuite României – la fel ca hoția –, au fost consolidate de modul specific în care era văzută România comunistă: o țară săracă și înapoiată, în care toată lumea fură și nimeni nu îndrăznește să spună nimic. Dar așa cum am văzut-o ipostaziată în bancurile amintite mai sus, hoția era legată în mod indisociabil de specificul profund al acestei țări și al nației românești.

Alte bancuri scot în evidență sărăcia și lipsurile României lui Ceaușescu, mai ales așa cum se vedeau ele din direcția Ungariei lui Kádár: „Când are o familie românească două kilograme de carne pe masă? Când sare câinele pe ea!”; „Când vede câinele românesc un os? Când are o fractură deschisă!” (în România nici măcar câinii nu au de mâncare); „Cum sunt încălzite spitalele din România? Sunt dezveliți pacienții cu febră!”

În pofida acestor lipsuri atroce, românii sunt apatici și nu îndrăznesc să se revolte: „Care e cea mai electrificată țară din lume? România: tensiunea este înaltă, dar rezistența este scăzută.” O idee susținută și mai expresiv de bancul care spunea: „În Ungaria, Polonia, poporul se mișcă. De ce la noi nu se întâmplă nimic? Pentru că mămăliga nu explodează”.

Alteori nu se vorbește numai despre sărăcie și frig, ci este evidențiată mizeria și lipsa de civilizație care ar caracteriza România, într-o manieră concurențială, în comparație cu Ungaria:

Care e diferența dintre Dunăre și Dâmbovița? Dunărea este un fluviu, care separă o metropolă în două părți, Buda și Pesta, și se varsă în Marea Neagră. Dâmbovița este un pârâu, care împarte o capitală în două bude și se varsă în metrou.

Era o glumă menită să lovească adânc în Celălalt, cu atât mai mult cu cât critica haosului bucureștean, amplificat de urbanistica epocii Ceaușescu, contura o imagine împărtășită chiar de români, în timp ce strălucirea capitalei maghiare, în contrast, putea fi tăgăduită mult mai greu.

O înapoiere. Concurența între două națiuni

Dar înapoierea nu era atribuită numai României, ci și locuitorilor ei. Ceaușescu îl invită pe Kádár la București, pentru a-i arăta cât de frumoasă e România. Plimbându-se într-un parc, văd un român pe vine, care își făcea nevoile. Kádár se arată scandalizat: ce rușine! După o vreme, Ceaușescu îi întoarce vizita și plimbându-se într-un parc din Budapesta dau și acolo peste un individ în aceeași postură. Ce rușine! nu se lasă mai prejos Ceaușescu, exprimându-și și el indignarea. Kádár se duce să îl tragă la răspundere pe făptaș, dar acesta îi răspunde, în limba română: Nu știu ungurește!

Concurența dintre cele două națiuni este combustibilul care animă acest tip de bancuri. Maghiarii simt nevoia să dea o replică românilor, din poziția perdantă în care se află. Așa este, ne-ați luat voi Ardealul, dar atunci ne vom răzbuna la modul discursiv. Uitați-vă la voi în cel hal sunteți! Iar asemenea exhibări scatofile – care servesc de minune intenția de a-l mânji pe Celălalt în cel mai urât mod posibil – colorează, după cum am mai văzut, și alte imagini care îi implică pe români și maghiari.

Un exemplu care conturează foarte bine înapoierea românilor în comparație cu noi, maghiarii, este ilustrat de regățeanul, olteanul sau moldoveanul care vine în Ardeal, repartizat aici într-o fabrică de statul comunist. El este în același timp un intrus și un personaj extrem de primitiv, conturând una dintre cele mai antipatice ipostaze ale românului în ochii maghiarului. Într-un banc, desigur, putem să râdem de el. De exemplu, primind o locuință în Secuime, vrea să îi telefoneze mamei sale. Caută telefonul peste tot și găsește în fine dușul din baie, crezând că acela e telefonul. Sună, mirat că nu răspunde nimeni. Dar când ajunge acasă în Moldova, în vizită, se laudă cu locuința lui din Sfântu Gheorghe: „acolo beau apă din perete și fac c**a într-un porțelan…”

Altădată, o tânără muncitoare venită tot din Moldova le scrie fericită părinților ei că a reușit să își cumpere un „pikáp”. Aceștia îi vor răspunde, sfătuind-o să își cumpere ceva nu numai „pi cap”, ci „și pi cur, că și acolo ești goală”. Moldoveanul în fundul gol, care strigă „sârma” cocoțat pe vagoanele trenurilor foamei, cu care a venit în Ardeal (o imagine prezentă atât în bancurile românești, cât și în cele maghiare), reprezintă de altfel o țintă binevenită și pentru românii transilvăneni ori bănățeni. După cum se poate vedea, plăcerea oamenilor de a râde de Celălalt trece peste frontierele etnice. În cazul maghiarilor, corespondentul acestei situații este reprezentat de bancurile budapestane cu maghiarii ardeleni care vin în Ungaria și în care aceștia sunt tratați în modalități similare cu cele suferite de moldoveni din partea conaționalilor lor.

La modul mai general și, evident, tot în glumă, la fel ca în cazul bancurilor românești, conflictul simbolic cu aceștia poate să conducă și la formula extincției celuilalt, menită să evidențieze cât de rău ne înțelegem unii cu alții. Bancurile românești cu ungurul care merită să fie spânzurat, care tot intră și iese din furca românului, care este invitat să bea apă otrăvită dacă e ungur etc. își găsesc corespondentul în bancuri maghiare identice, în care românul este cel care ia locul ungurului. Este remarcabilă această capacitate de preluare a formulelor negative, de la unul la celălalt. Explicația acestui fenomen ține, probabil, de spiritul de concurență. Când auzi un banc tare spus de ceilalți pe seama ta, simți nevoia să formulezi o replică pe măsură. Dar acest lucru arată și cât de asemănător gândesc de fapt cele două comunități, cât sunt ele de apropiate, inclusiv la nivelul acestui mecanism al concurenței ironice. Pe de altă parte, după cum am arătat și în cazul bancurilor românești, caracterul excesiv al acestor bancuri sadice are și rolul paradoxal de a mai atenua de fapt asprimea imaginii. Hai să fim serioși, sunt niște glume!

După 1989, când hotarele libertății de expresie s-au lărgit enorm, în toate direcțiile, bancurile maghiarilor au putut să meargă mai departe, asemenea expresiilor similare românești. Am văzut ce le făcea Iancu ungurilor de pe statuie, în parodiile românești fără perdea. Ca urmare, maghiarii nu s-au lăsat mai prejos: „De ce este atât de înaltă statuia lui Avram Iancu de la Cluj? Ca să nu poată fi scuipată atât de ușor!” Gestul lui Csibi Barna, secuiul care în 2011 l-a spânzurat în efigie pe Avram Iancu, a fost precedat, așadar, de gluma de mai sus, amuzantă pentru cei care gustă acest tip de umor, mai ales în situația în care se află de partea potrivită a baricadei. În orice caz, un banc e preferabil întotdeauna în raport cu performarea efectivă a unui comportament de genul celui evocat mai sus. Iar una dintre funcțiile sale de bază este tocmai defularea discursivă a unor tensiuni sociale.

Trivialitatea e și în bancurile ungurilor despre români

După cum am amintit inițial, multe bancuri maghiare din ultimele decenii, adăpostite pe site-uri web din Ungaria, au devenit mai puțin filosofice, în comparație cu reflecțiile amare, ironice sau subtile ale maghiarilor ardeleni care au trăit sub comunism. Chiar dacă abordează teme mai vechi, ele recurg acum la trivialitatea aruncată în față fără menajamente, specifică noilor vremuri, la fel ca bancurile românești cu detalii sexuale pe care le-am analizat în contribuțiile anterioare. Tema continuității istorice românești, de exemplu, este abordată de maghiarii din zilele noastre într-o manieră similară cu cea imaginată de românii care cântă „sus e Iancu pe statuie”:

Academia Română de Științe a dovedit, dincolo de orice îndoială, că românii și romanii au origini comune. Pe baza cercetărilor s-a arătat că respectivul lup nu a crescut doi, ci trei copii: Romulus, Remus și Romanus. Dar Romanus nu a mai primit lapte, ci doar p**a lui taică-su, motiv pentru care ei se numesc daco-romani [în originalul maghiar: dákó-románok].

Poanta finală este asigurată de un calambur, deoarece în maghiară „dákó” înseamnă „tac de biliard”, aluzie la ceea ce a primit Romanus. Iar dacă jocul de cuvinte sau trimiterea explicită nu sunt totuși suficiente pentru publicul contemporan iubitor de imagini și mesaje cât mai rudimentare, unele site-uri care postează bancul rezolvă această problemă într-un mod vizual. Ele o înfățișează pe lupoaică alăptându-i pe cei doi gemeni faimoși, dar alături este plasat și tatăl lup însoțit de Romanus, plus o săgeată indicând ceea ce este de indicat, pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea.

În pofida trivialității sale de dată recentă, bancul reia toate elemenele de bază ale vechilor imagini care vorbesc despre obsesiile istorice ale românilor, dovedind o bună cunoaștere a acestora: lupoaica, interesul științific românesc față de problema originilor, continuitatea daco-romană, alături de interferarea (mai mult sau mai puțin) amuzantă a unor sintagme ungurești în orice ungher al istoriei românilor, ca un semn al faptului că pretențiile lor de a fi hălăduit prin Transilvania fără maghiari sau înaintea acestora sunt total nefondate. Oricât de grosolane ar fi în expresie, asemenea elemente sunt tipice pentru consumatorul de media contemporan. Deși vorbește ca un birjar de altădată, fără nicio inhibiție, el poate să fie un personaj relativ informat, posesor al unor cunoștințe care astăzi se pot dobândi cu mare ușurință.

Deprecierea românilor și sublinierea înapoierii care i-ar caracteriza pe aceștia poate atinge cotele cele mai înalte, în acest mediu necenzurat, prin intermediul bancului xenofob, cel care ultragiază fără limite. După cum am văzut și în cazul românesc, umorul de această factură se bazează pe plăcerea de a spune ceea ce nu este permis, șocând convențiile sociale. De exemplu, un banc asociază misoginismul cu prostia atribuită românilor:

– Ce se întâmplă când o blondă [din Ungaria] merge în concediu în România? – Crește media IQ-ului și la noi, și la ei!

Cu alte cuvinte, știm că blondele – la urma urmei, o metonimie pentru feminitate – sunt cele mai proaste făpturi de pe lume (și ne place să spunem acest lucru); dar românii sunt chiar mai proști decât ele.

Insulta taie și mai adânc și e apreciată de cei care se amuză pe marginea ei atunci când țintește feminitatea celuilalt. La fel ca „unguroaicele udemereu”, care sunt asociate de români cu naționalismul maghiarilor, româncele sunt asociate de maghiari cu murdăria și caracterul rudimentar, de-a dreptul dezgustător, al neamului lor. De exemplu:

Care e diferența dintre o româncă și o pizza? Poți să iei pizza și fără ciuperci!

Sau:

Cum poate fi recunoscută mireasa la o nuntă românească? Are părul de sub braț împletit.

Ultimul banc leagă primitivismul românilor de condiția lor etnografică țărănească, o reprezentare tradițională a românilor în ochii maghiarilor, pe care o vehiculează uneori înșiși românii. Leana lui Costel, de exemplu, eroina trupei Vacanța Mare, corespunde perfect imaginii din bancul de mai sus.

Mitocanul maghiar e la fel ca mitocanul român

Ultimul nivel până la care poate merge deprecierea românului este cel al animalității. Dat fiind faptul că Internetul este un mediu în care nimeni nu te poate opri, în care beneficiezi de 100% libertate și 0% responsabilitate, nu avem nici un motiv să nu ajungem și acolo:

Cine e virgină în America, Franța și România? În America fetele sub 16 ani, în Franța cele sub 14 ani, iar în România toate caprele care aleargă mai repede decât păstorul lor.

Că femeile cedează foarte repede la orice vârstă, mai ales în Occidentul frivol, asta o știm prea bine, deși nu are legătură propriu-zisă cu bancul, decât ca element de contrast, care să introducă în final o poantă la care nu ne așteptam. Dar cum este cu românul, asta chiar trebuie să le depășească pe toate!

Este remarcabil modul în care străvechile clișee referitoare la păstorul valah, pe care maghiarii le-au colportat din primul moment al conviețuirii lor cu românii, s-au transmis până astăzi. Ele au ilustrat mereu înapoierea acestor vecini exotici, punând în evidență superioritatea maghiarilor. Dar chiar dacă identificarea românilor cu ciobanii și cu apucăturile atribuite acestora ar fi trebuit să își piardă între timp relevanța, fiind contrazisă de realitățile secolului XXI, observăm că ea rămâne activă.

Bagajul de simboluri, imagini și stereotipii moștenite din trecut reprezintă în continuare o resursă prețioasă pentru imaginarul contemporan, când vrem să spunem ceva semnificativ despre noi sau despre ceilalți, chiar dacă peisajul înconjurător s-a schimbat complet în ultima mie de ani. Ca urmare, românii tot păstori au rămas, iar dacă libertatea de expresie și manierele îndoielnice care caracterizează zilele noastre ne permit să-i trimitem să alerge după capre, precum satirii de odinioară după nimfe, cu atât mai bine!

Fără îndoială, mitocanul maghiar este la fel de mitocan ca mitocanul român. Ne putem întreba dacă formule precum cele citate nu sunt caracteristice doar unei minorități needucate din ansamblul populației; sau că ele sunt în primul rând niște glume, nu trebuie luate în serios! Într-un fel, așa este. Ar fi o greșeală, o generalizare nepermisă, să spunem că maghiarii sau românii gândesc despre vecinii lor la fel ca personajele din aceste bancuri. Cu toate că, după cum am văzut, cei care pot fraza în modul amintit se numără uneori cu milioanele.

Pe de altă parte, nu este lipsit de importanță faptul că aceste reflecții sau aprecieri cu privire la Celălalt există, pot fi formulate, pot să stârnească râsul sau, dimpotrivă, să ofenseze și să rănească. Nu poți să știi niciodată când un maghiar sau un român va scoate pe gură asemenea perle, din cele mai felurite motive: ca să se amuze, ca să insulte, ca să mai treacă vremea… Reacția la prezența celuilalt și arsenalul verbal atașat acesteia reprezintă o rezervă culturală aflată mereu la îndemână, în depozitele imaginarului colectiv. Oricine și orice o poate scoate la lumină. –

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Loading

Citeste mai mult

NATIONAL

Lumea intră în haos. Cum vom mai putea crea ordine? Adevăratele provocări după alegerea lui Trump

Publicat

in

Lumea întreagă a devenit o masă de poker, înconjurată de jucători cu revolverele la vedere. Istoria poate evolua după mai multe scenarii, pe mai multe căi. Europa se poate mobiliza, poate câștiga atuuri în confruntarea cu inamicii săi, sau poate fi „unită” mâine prin forță de o ofensivă devastatoare ruso – nord-coreeană, la care America să asiste cu mâinile în sân. Ce s-ar schimba, în fond, se întreabă publicistul Contributors.ro Cristian Felea.

În „Nexus”, Yuval Noah Harari insistă să demonstreze că nevoia de informație în societate nu este destinată nici ajungerii la adevăr, cum cred optimiștii, nici pentru obținerea și stăpânirea puterii, cum sunt convinși realiștii, ci pentru a menține ordinea în societate.

De ce ar fi validă ideea că societatea ar fi predispusă spre dezordine?

De ce ar fi nevoie să fie menținută ordinea? Pentru că, asemeni oricărui sistem natural, în timp și societatea este menită să-și crească gradul de dezordine. Și atunci, factorul politic, statul ca atare, cheltuiește (tot mai multă) energie, într-un fel sau altul, pentru a menține ordinea socială. Pentru a reuși în ceea ce-și propune, se străduiește să aibă acces la informație: dacă este un stat autoritar sau dictatorial, o centralizează, dacă este un stat democratic, preferă varianta distribuită a gestionării informației între puterile tradiționale: administrativă, judecătorească și legislativă, plus presa liberă.

Dar de ce ar fi validă ideea că societatea ar fi în mod natural predispusă spre dezordine? Aici răspunsul vine din… termodinamică. Mai exact, din primele două principii ale termodinamicii. Stephen Hawking a demonstrat că legile termodinamicii sunt valide chiar și pentru a descrie comportamentul găurilor negre, arătând astfel încă o dată că legile fizicii se aplică oriunde în natură. Primul principiu al termodinamicii spune că – și citez interpretarea lui Hawking (eseul „Ce se află în interiorul unei găuri negre?” – din „răspunsuri scurte la marile întrebări”): „… o mică schimbare în entropia unui sistem este însoțită de o schimbare proporțională în energia sistemului”. Al doilea principiu al termodinamicii postulează că „… entropia poate doar să crească cu timpul”.

Cum societatea umană, la nivel național și global, se supune în fond acelorași legi naturale ca orice alt sistem din univers, în timp tinde să-și crească starea de dezordine (entropia). Pentru a combate efectele entropiei, statele sunt nevoite să cheltuiască tot mai multă energie, pentru că orice modificare a entropiei are o relație directă cu energia sistemului.

Dacă scopul este menținerea ordinii – și nu poate fi altul – atunci pe măsură ce dezordinea amenință societatea umană (națiunile sau global, pentru că lumea este acum interconectată) trebuie să sporească și consumul de energie cu care alimentăm aceste sisteme: hrană, apă curată, energie electrică, petrol, gaze. Cu alte cuvinte, climă stabilă sau măcar predictibilă, cu (inevitabile) perturbări gestionabile și, desigur, noi și dezirabile idealuri politice, pentru că omul este „un animal politic”, o știm de la Aristotel.

Ce lideri ar fi potriviți să ne scoată la liman?

Pentru a fi eficienți, trebuie să închidem atent buclele de feedback. Adică trebuie colectată permanent informație de valoare, care să fie interpretată cu acuratețe și pe baza evaluărilor corecte să se ia prompt deciziile necesare. Ajunși aici, nu știm care dintre modelele autoritarist sau democratic al gestionării informației ar fi cel mai potrivit pentru a o scoate la capăt și nici dacă inteligența artificială (AI) ne-ar fi de vreun folos ori dimpotrivă.

Putem, totuși, paria fără nicio teamă că, dacă nu vom proceda cum trebuie, dezordinea sporește (natural!) și se va ajunge în faza în care reglarea sistemului se face violent: războaie, degradarea climatică globală severă și negestionabilă datorită încălzirii planetei, perturbarea gravă a disponibilității resurselor pentru comunitățile umane: apă, hrană, căldură, medicamente, bunuri necesare traiului și așa mai departe.

După toată această evaluare, ne putem concentra pe întrebarea zilelor noastre: asistăm cumva în acești ani la o criză a statelor în fața unei degradări entropice, pe care în loc să o gestionăm colaborativ, am ales să o folosim ca pretext global de răfuială, declanșând o competiție oarbă ce nu va avea în final niciun câștigător? Și dacă da, ce ar fi de făcut?

Ce lideri sau ce model anume de leadership ar fi potrivit să ne scoată la liman, să smulgă din noi și din natură în mod eficient, colectiv înțeles și asumat, acele rezerve de disponibilitate, creativitate și altruism de care avem nevoie să punem în aplicare un nou model global de ordine?

Sunt personaje precum Vladimir Putin, Xi Jinping, Viktor Orbán, Donald Trump, Recep Tayyip Erdogan, Benjamin Netanyahu, ayatollahul Ali Khamenei din această categorie sau ne înșelăm? Ne putem baza pe oameni de afaceri ca Elon Musk să ajute omenirea sau ei sunt întocmai ca personajul „Peter Isherwell” din distopicul film artistic „Don’t look up!”?.

Mi-e teamă că toate acestea sunt întrebări de care nu putem scăpa.

Revanșa

Alegerile pentru Casa Albă au trecut și știm acum învingătorul: Donald Trump pentru al doilea mandat. Nu i-a „furat” nimeni victoria, cum ne avertizau fanaticii săi susținători în timpul campaniei electorale, așadar revanșa a fost luată. Pentru că întreaga competiție pentru Casa Albă a fost marcată de ideea de revanșă pentru înfrângerea total neașteptată de la alegerile din 2020, despre care Donald Trump însuși, atunci președinte în funcție, a afirmat că au fost „furate de democrați” și le-a cerut susținătorilor săi, în ianuarie 2021, să ia cu asalt Capitoliul și să-i împiedice pe aleși să voteze pentru învestirea lui Joe Biden.

Toate acestea sunt acum istorie, nici măcar una fără precedent: să nu uităm de „Watergate”, de toată acea rețea pusă la punct de oamenii unui alt președinte republican controversat, Richard Nixon, omul care pretindea, de asemenea, că este reprezentantul poporului și luptă împotriva „elitelor” și a „sistemului”, întruchipate de democrați. Așa că i-a spionat, i-a discreditat cum și pe unde a putut și nu a ezitat să-și încurajeze colaboratorii apropiați din echipă să recurgă pentru asta inclusiv la oameni din serviciile secrete ale Americii. Deci, s-au întâmplat și lucruri mai rele altădată, democrația a fost poate chiar mai greu încercată de Richard Nixon decât a îndrăznit – deocamdată – Donald Trump.

Revin. Revanșa s-a produs, America este acum mulțumită, liniștită, iar cei care nu sunt mulțumiți și încă protestează în stradă sunt expediați ca insignifianți, elitiști, minorități progresiste nereprezentative și așa mai departe.

„Încasatorii de serviciu”

Cu echipa Trump – Vance, America se va întoarce la ceea ce contează, coloana vertebrală a națiunii: muncitorii și fermierii. În numele lor, taxele pentru cei avuți, ba chiar putred de bogați, se vor reduce, se va renunța la multe programe sociale promovate de administrația democrată, iar imigranții fără acte și evreii sunt la dispoziție pentru a încasa vina pentru tot ce, la o adică, nu va merge bine.

Tot încasatori de serviciu vor fi și Ucraina, dacă nu va fi de acord să fie împărțită după o discuție a tandemului Trump – Musk cu Putin, Narâșkin, Patrușev & Co.; dar și Uniunea Europeană va fi un încasator pe cinste pentru Donald Trump, pentru că întruchipează tot ce Trump detestă: dezbate mult, adică, trece orice decizie prin tot felul de filtre și respinge cu oroare tranzacționalismul primitiv.

Când negociezi cu europenii ca președinte al Americii, stai la o masă cu vreo treizeci de lideri, unii atât de insignifianți încât ar merita să fie trimiși după cafea, apă și fursecuri, nu să participe la „jocurile băieților mari”.

Dar dacă ar fi cu adevărat unită, așa, ca un stat federal, ca Statele Unite, Europa ar da bătăi mari de cap Americii „Great Again”, deci este preferabil pentru o Casă Albă în care la Biroul Oval se află Donald Trump ca personaje de genul Orbán și Fico să-și facă de cap și să „bage mereu bățul prin gard” la Bruxelles. O viziune deloc îndepărtată de cea a „bunului prieten Vladimir” de la Moscova.

Una peste alta, dorința de revanșă l-a readus pe Donald Trump acolo unde-și dorea încă din 2020, doar că revanșa nu are elemente comune în niciun fel cu înțelepciunea și nici cu buna guvernare. În schimb, revanșa este un simptom evident al creșterii entropiei, al „temperaturii” din societate.

După nefericitul episod Richard Nixon și mandatele mai puțin convingătoare ale președinților Ford și Carter (nu lipsiți de merite, totuși), a venit la Casa Albă Ronald Reagan, omul care a grăbit sfârșitul Uniunii Sovietice pentru că a știut exact cine este inamicul și nu a fost dispus la absolut niciun compromis în competiția cu acesta. Iar pe aliații Statelor Unite i-a ținut aproape și s-a bazat pe colaborarea cu ei. Nu mult după ce a predat mandatul a ajuns să-și vadă încununate eforturile politice și sacrificiul personal.

Acum, însă, mai multe elemente ale realității cotidiene fac diferența: a revenit la Casa Albă exact autorul moral al dezastrului din 6 ianuarie 2021 și niciun semn nu lasă să se întrevadă altceva decât o continuă „creștere a temperaturii”. Sau, cum ar fi spus-o Hawking, exista cu siguranță o rezolvare la criza din ianuarie 2021, dar cum nimic nu s-a rezolvat între timp, creatorul acelei crize a ajuns din nou în fruntea bucatelor.

Oportunitățile ratate de Biden

Ajuns în acest punct al analizei, îmi doresc să fiu foarte bine înțeles: administrația democrată a președintelui Joe Biden a contribuit la rândul său la „ridicarea temperaturii” în societatea americană, la fel cum nu a găsit soluțiile îndrăznețe care s-ar fi impus pentru a combate efectele haosului creat în Occident urma atacării Ucrainei de către Federația Rusă și, mai ales, la mișcările clare de coordonare dintre Rusia, China, Iran și Coreea de Nord.

În toamna anului 2022 și în primăvara anului 2023, Ucraina a arătat că luptătorii săi foarte determinați au capacitatea de a pune în mare dificultate atât armata rusă, cât și trupele de mercenari și deținuți aduși pe front de contractorul Wagner. Singurul lucru pe care Kievul îl solicita atunci era să fie cât mai bine susținut cu tehnică militară modernă (tancuri și alte tipuri de blindate, artilerie, avioane și apărare antiaeriană) și muniții pentru a-i arunca pe ruși dincolo de frontieră.

Occidentul, cu Washingtonul în frunte, a răspuns mai mult decât precaut la aceste solicitări și a și motivat de ce: pentru a nu supăra Kremlinul, care ar fi putut interpreta totul ca o escaladare și ar fi răspuns atacând Ucraina sau chiar teritoriul NATO cu arme nucleare tactice. În 2024, când trupele Kievului au intrat în oblastul Kursk, pe teritoriul Federației Ruse, am avut proba că Moscova nu este chiar atât de decisă să escaladeze cum lăsa retorica lui Putin să se înțeleagă.

Leadership-ul ezitant al administrației Biden în privința Ucrainei a fost repetat și în relația cu Ierusalimul, după 7 octombrie 2023, deși Washingtonul a deplasat rapid forțe semnificative în Orientul Mijlociu, ca să nu existe îndoieli că-și va sprijini militar aliatul. Totuși, în paralel, diplomația americană a descurajat cât de mult a putut guvernul de la Ierusalim să răspundă Iranului și forțelor sale proxy în forță, cum s-ar fi cuvenit, în speranța că Partidul Democrat nu va pierde sprijinul votanților săi care simpatizează cu cauza palestiniană și sunt victimele eficientei propagande pro-Hamas și pro-Hezbollah.

Toate aceste ezitări înseamnă că marile oportunități de a gestiona eficient focarele de dezordine și haos au fost ratate de administrația Biden. Totul a culminat cu impasul creat de problemele de sănătate ale președintelui octogenar, care nu mai părea fizic capabil să-i țină din nou, victorios, piept lui Donald Trump. Restul este istorie, o istorie în care, contrafactual multe ar fi trebuit să fie altfel: GOP ar fi trebuit să ia serios în calcul o candidatură onestă și de calitate, cum a fost cea a lui Nikki Halley, iar Democrații ar fi trebuit să o arunce pe Kamala Harris în luptă încă din prima parte a anului 2023. Competiția pentru Casa Albă ar fi fost la modul ideal, cred eu, cea dusă între Nikki Halley și Kamala Harris. Nu a fost să fie.

Nimeni nu știe ce va face Trump

Nimeni nu știe însă ce va face Donald Trump în timpul celui de-al doilea mandat, nici măcar republicanii. Dacă democrații sunt năuciți de modul în care au pierdut în alegerile din acest an cam tot ce se putea pierde, republicanii serioși asistă la șarada formării echipei pentru Casa Albă, unde J.D. Vance este un fel de observator din rândul al doilea, Ivanka Trump și Jarde Kushner sunt într-o expectativă la care nu se aștepta nimeni, iar Donald Trump se sfătuiește cu… Elon Musk.

Prin urmare, partidul a ajuns în faza în care consumă cerneala ziarelor sau spațiul on-line al acestora pentru a-i sugera viitorului președinte ce anume să includă în programul său politic, fără a avea certitudinea că acesta va lua în seamă câtuși de puțin aceste sugestii. Să luăm de exemplu articolul lui Douglas Murray din New York Post – „10 things Trump do to clean up Biden’s messes abroad”, care oscilează între „to do list” și o colecție de teme „wishful thinking”, dar atinge probleme importante și vine cu sugestii interesante.

Mă îndoiesc că viitoarea administrație Trump, creată acum după chipul și asemănarea câștigătorului competiției electorale tocmai cu scopul de a-l „elibera” de „constrângerile sistemului” – se pare chiar că Donald Trump a cerut să se sară peste vetting-ul obligatoriu al FBI pentru membrii viitoarei sale echipe – va avea rigoarea de a urmări cu cerbicie un plan de acțiuni, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în administrația Reagan.    

Nu mă opresc la sugestiile jurnalistului Douglas Murray, prefer să spicuiesc mai degrabă din viziunea unui republican ceva mai influent în partid – dar care nu cred că face parte din tabăra populistă, a trumpiștilor din GOP -, anume congresmenul de Ohio Mike Turner, încă președinte al Comitetului Ales Permanent al Camerei Reprezentanților pentru Informații (Intelligence), oferită în cadrul unui dialog cu Frederick Kempe, CEO-ul Atlantic Council.

Viitoarea administrație de la Casa Albă trebuie să ia atitudine, insistă Mike Turner, să preia inițiativa, să dea dovadă de leadership puternic, aliații vor trebui stimulați și încurajați, iar adversarii, care dau dovadă că se coordonează, trebuie să se convingă că Statele Unite și aliații lor sunt deciși să acționeze, că nu este altă soluție decât să de-escaladeze, având în față o alianță occidentală foarte hotărâtă.

„Cea mai urgentă” amenințare

China este cu siguranță purtătoarea celei mai serioase amenințări la adresa Statelor Unite, dar cea mai urgentă amenințare este materializată prin ceea ce se poate numi o „Axă Răului” constituită din cooperarea Rusiei cu Coreea de Nord și Iran, care împreună este cu adevărat amenințătoare pentru Statele Unite și aliați. Ori, principala chestiune pe care viitoarea administrație trebuie neapărat să o soluționeze este că la acest moment Statele Unite aproape că nu mai reușesc să se coordoneze cu aliații săi.

„De exemplu, în conflictul Iranului cu Israelul vedem Iranul atacând direct Israelul, dar nu vedem Israelul atacând fabricile de muniție sau echipamente militare pe care le furnizează Rusiei pentru a fi utilizate pe frontul din Ucraina. În schimb, Iran, Coreea de Nord și Rusia nu au deloc probleme în a se coordona pentru scopurile lor. Dacă deasupra tuturor mai pui și China și sprijinul pe care îl acordă Axei Răului, înțelegi că avem acum o amenințare extrem de periculoasă, cum rareori trăim în o sută de ani. Nu suntem în fața unor provocări, a unor conflicte militare izolate ici și colo, ci în fața unui conflict global serios, căruia trebuie să-i facem față.

După ce Iranul a atacat direct Israelul, administrația a cerut Ierusalimului să ofere un răspuns limitat, să nu escaladeze, să nu provoace. Doar că inamicii noștri nu gândesc la fel. Ei nu se gândesc la acțiuni limitate, ei nu își fac probleme, escaladează. Așadar, trebuie ca și răspunsul nostru să fie pe măsură. Similar în Ucraina: de ce să nu le oferim tot sprijinul de care au nevoie? Sunt soldați excepționali, determinați să obțină victoria și ar trebui să îi susținem cu tot ce au nevoie ca să își atingă scopul. Revenind la Iran, există o oportunitate acum, când Israelul a început să demanteleze structura de proxy ai Iranului, ca Iranul să nu mai poată să se ascundă în spatele acestora și să fie confruntat direct. Iar în confruntare directă, Iranul trebuie determinat prin orice mijloace să nu ajungă să aibă arma nucleară”, spune Mike Turner.

Despre desfășurarea de forțe ale Coreei de Nord pe frontul din Ucraina, actuala administrație, observă congresmenul Mike Turner, nu a spus nimic concret, s-au transformat doar într-un fel de reporteri care oferă știri despre prezența acestor trupe în sprijinul Rusiei, dar nu și declarații politice despre ce are de gând Casa Albă să facă pentru a descuraja acest tip de escaladare, dacă este sau nu o linie roșie pentru Statele Unite și pentru NATO în general.

„Nu este în interesul nimănui să avem trupe nord-coreene combatante, de pe continentul asiatic (un precedent) adică, în luptă în Europa. Statele Unite și Aliații trebuie să înceapă discuțiile și să decidă dacă aceste trupe nu devin ținte legitime pentru măsurile de contracarare inițiate de NATO”, afirmă Turner.

Cadillac-ul din garaj

În fine, Statele Unite trebuie să-și modernizeze arsenalul nuclear și să nu piardă inițiativa în spațiu, avertizează Mike Turner:

„Am un Cadillac din anii ‘50, o mașină grozavă, pe care o țin în garaj. Teoretic am o mașină, în realitate dețin o mașină de epocă, care nu are nici dotările mașinilor noi și nici nu se poate compara cu performanțele tehnologice ale mașinilor noi. Ei bine, la fel este și cu armele nucleare: teoretic bifăm că avem în silozuri un număr de arme nucleare, dar ele sunt vechi și nu știm cu adevărat dacă ne putem baza pe ele, trebuie să le modernizăm pentru a fi siguri. În ultimii ani China și Rusia au făcut asta. Și în timp ce ei construiesc arme nucleare moderne, se uită la noi, văd că noi nu facem nimic și trag concluzia că ar avea o șansă împotriva noastră într-un conflict. Nu este vorba că avem nevoie de mai multe arme nucleare sau să ținem pasul, ci că trebuie să fim cu un pas înainte. Ori noi suntem mult în urmă.

Rusia și China au vectori hypersonici purtători de arme nucleare, noi nu; mai rău, noi nu avem deloc rachete hypersonice, nici măcar ca armament non-nuclear. Rusia construiește arme anti-satelit. Să ne imaginăm dacă JFK citea această informație, așa cum s-a întâmplat în criza din Cuba. Ar fi stat cu mâinile în sân și nu ar fi făcut nimic? Dacă un satelit rusesc anti-satelit va ajunge în spațiu, intrăm într-o nouă eră a amenințărilor, pentru că noi nu avem această tehnologie și nici nu am gândit o tehnologie pentru a o contracara. Toate acestea sunt grele neîmpliniri ale ultimelor administrații, este clar acest lucru”.

„Din haos, Doamne, am apărut și ne-am întoarce-n haos”

„Lumea de acum nu e o lume bună”, scrie Dan Stanca.

„Cel puțin de asta nu ne îndoim. Și nu e bună, fiindcă nu are idealuri. Lecuirea de idealurile propuse de sistemele totalitare a însemnat lecuirea de orice fel de ideal. A însemnat distrugerea ideii de viitor, fără de care e greu să trăiești. Oricât de îmbuibat ai fi, viața de pe o zi pe alta îți dă tot senzația înfometării. Ne e foame de un ideal adevărat, care să strângă în jurul lui mii și mii de oameni.”

Loading

Citeste mai mult
Publicitate
Publicitate
Publicitate

Câmpulung

În Trend