​La întrebarea „De ce un om inteligent și educat ar vota partide care nu propun soluții, ci doar lozici?” răspunsul e mult mai complex. Iar disputa nu e infamantă, ci necesară, crede Radu Atanasiu, care ține cursuri de gândire critică și decizii de business la București, Amsterdam și Maastricht.

Miting organizat de AUR în fața sediului AEPFoto: Inquam Photos / George Călin

• Expertul spune că discuția nu e despre IQ. Nu sunt alegătorii inteligenți la un partid și cei sub medie, la alt partid. Ci e despre ceva mult mai omenesc și științific probat: Uneori, „cu cât ești mai deștept, cu atât ești mai orb la argumentele împotriva poziției tale”.
• În același timp, generațiile născute într-o democrație „de-a gata” trebuie să se gândească dacă „chiar li s-a urât cu binele”, o spune, frontal, Atanasiu.

Radu Atanasiu este decan asociat la „Bucharest International School of Management”. Predă gândire critică și decizii de business în România și Olanda.

Un sondaj, realizat de IRES, care arată că partidul lui George Simion se află, cu 16%, pe primul loc în preferințele tinerilor între 18 și 35 de ani pentru alegerile parlamentare a tras un semnal de alarmă și a dat naștere mai multor dezbateri.

În timp ce unii politicieni dau vina pe TikTok, analiști și profesori spun că există un trend general în vestul Europei ca oamenii să se îndrepte spre suveranism, inclusiv tineri, și că asistăm la un sentiment de revoltă anti-sistem.

O întrebare care însă nu este pusă prea răspicat în dezbaterea publică este următoarea: care sunt mecanismele sociale prin care tineri inteligenți și educați ar vota un partid care se încadrează în valul popular și îndrăgit al mișcărilor europene vocale, carismatice (5 Stelle în Italia sau Syriza în Grecia) care însă odată ajunse la putere decad pentru că nu au soluții?

Sondajul invocat mai sus arată că, din eșantionul cercetării, 27% din tineri au studii superioare, iar 51% studii medii.

Am încercat să obțin o perspectivă pe acest subiect de la Radu Atanasiu.

„Văd mai puține găuri în argumentația partidului meu”

Ați văzut probabil sondajul care arată că cei mai mulți tineri între 18 și 35 de ani ar vota AUR la alegerile parlamentare. Pot să înțeleg sentimentul de dezamăgire față de partidele mainstream și votul „anti-sistem”. Ce îmi este greu să înțeleg este cum tineri inteligenți și cu educație se pot îndrepta către un partid care nu propune soluții, ci doar lozinci. Aici aș avea nevoie de ajutorul dumneavoastră, cum vă explicați?

Radu Atanasiu: În primul rând nu este adevărat că oamenii cu cât sunt mai inteligenți sau mai educați cu atât gândesc mai corect.

Sunt niște studii de „motivated reasoning”, foarte coerente, majoritatea făcute în Statele Unite, și care arată că cu cât ai IQ-ul mai mare și ești mai educat, cu atât îți vei explica singur, cu argumente din ce în ce mai bune, părerile tale proaste sau credințele tale greșite.

Și, în al doilea rând, cu atât vei fi mai incapabil să vezi o greșeală de argumentare de partea cu care ții. Iar aceste lucruri evoluează cu IQ-ul: cu cât ești mai deștept, cu atât ești mai orb la argumentele împotriva poziției tale și vei găsi argumente mai bune ca să-ți susțină părerea.

Cum ar veni, cu cât ești mai deștept, cu atât ești mai incapabil să ai gândire critică.

Cum ne influențează apartenența

Ce înseamnă „motivated reasoning”?

„Motivated reasoning” înseamnă capacitatea oamenilor de a post-argumenta, de a post-raționaliza o chestiune care vine din non-rațional sau din apartenență.

De exemplu, în Statele Unite este vorba despre „apartenența” la una dintre cele două tabere mari, republicani și democrați. De exemplu, „o să țin cu dinții de tot ce susține Partidul Democrat, chiar dacă despre unele chestii nu am o părere prea bună”.

Cu cât sunt mai deștept o să-mi argumentez părerea mai bine. Și o să văd mai puține găuri în argumentația partidului meu.

„Partidele care se pretind anti-sistem nu propun o soluție, ci evidențiază o problemă”

Radu Atanasiu. FOTO: Arhiva personală via pagina de Facebook

Concret: avem, de exemplu, un candidat al unui partid, să zicem AUR, care spune lucruri ușor de demontat. Dacă ai un pic de cultură generală și un pic de minte, afirmațiile respective pică, nu stau în picioare.

Da, numai că oamenii se simt bine când aud lucrurile respective. E un alt resort, nu cel rațional. Mai este încă ceva: partidele care se pretind anti-sistem de genul AUR, sau cele de același tip din Europa, cum era partidului lui Nigel Farage din Marea Britanie, nu propun o soluție, ci evidențiază o problemă.

Și atunci când arăți o problemă care este evidentă pentru toți, un fel de elefant în cameră, și o faci cu șarm, la modul tăios și faci distincția între „noi” și „ăilalți”, această chestiune provoacă o adeziune foarte mare. De tipul, „Uite, le zice pe limba noastră”.

„Poți să zici chiar li s-a urât cu binele”

Pe de altă parte, tineri educați, care se pot plimba în Europa când vor ei, pot să muncească, să studieze, să se distreze, cum ar putea să creadă că „Europa ne-a făcut rău”, că „suntem o colonie”, că „suntem o piață de desfacere”, că „nu suntem respectați” și că, în general, nu ne-a făcut atât de mult bine pe cât se spune? Sau cum pot crede că scopul corporațiilor este „să ne subjuge”?

Acesta este un discurs care nu vine de la noi, este internațional și prinde foarte bine la tineri, dacă ne gândim la Andrew Tate, de exemplu. Există o explicație pentru care acest discurs prinde la tineri acum și nu a prins în urmă cu 20 de ani, când lumea ieșea în Piața Universității. Este un lucru care se întâmplă în toată Europa.

Ipoteza e că, nefiind provocați de ceva real, aceste generații s-au plictisit. Poți să zici chiar li s-a urât cu binele. Asta, apropo, și de generația celor care se apucă de atentate teroriste în Franța, Belgia: părinții lor au tras tare, iar ei stau pe servicii sociale, toată ziua în fața blocului, nu au ce face și se radicalizează.

Este doar o ipoteză, puțin simplistă, dar s-ar putea să aibă o urmă de adevăr.

Dar există totuși cauze, probleme reale, în care tinerii se pot implica, cum ar fi încălzirea climatică, de exemplu. Unii chiar se implica în așa ceva. Deci nu trebuie să suferi de plictiseală, ai în ce să te implici, dacă dorești.

Asta doar dacă plecăm de la premisa că oamenii sunt raționali. Numai că în ultimii 50 de ani au apărut foarte multe studii care arată că această componentă rațională este relativ mică.

Există un cercetător, Robert Sapolsky, care tocmai a publicat o carte care demonstrează că nu avem deloc liber arbitru și că deciziile sunt motivate de gene și hormoni (n.r.- Cartea lui Robert Sapolsky se numește „Determined: A Science of Life without Free Will”).

Daniel Kahneman (n.r.- cercetător, psiholog, israeliano- american, a murit în martie 2024) spunea că în general judecăm strâmb prin „heuristics” și „biases” (în traducere aproximativă „scurtături logice” și „prejudecăți”) și a câștigat premiul Nobel pe tema asta.

Jonathan Haidt (n.r. – psiholog american) spune că mai degrabă ne post-raționalizăm deciziile, pe care le-am luat total nerațional, ca să ni le explicăm după aceea și să nu părem proști.

Totuși, nu suntem total neraționali. Există un studiu, pe care eu îl tot citez, care spune că, de fapt, puțin peste 50 % din decizii le luăm cu neocortexul prefrontal (n.r.- acesta este creierul rațional-cognitiv, responsabil de abilitățile de gândire complexă).

În politică, oamenii gândesc foarte des în grup, pe criterii de apartenență la trib. Iar triburile se definesc prin expresia „nu ăilalți”.

Asta au făcut și alte partide anti-sistem, de exemplu USR: au mers pe sloganul „nu ca ăilalți” și au avut aderență. Depinde acum cine definește mai bine „nu ca ăilalți”, astfel încât să se regăsească cât mai mulți oameni în el.

Deci revenind, dacă credeți că un adult de 18 ani sau de 30 de ani, sau chiar de 60 de ani, ia decizii electorale în mod rațional eu aș avea multe contraargumente aici. Avem dovezi la toate generațiile și în toate momentele electorale, cel puțin în România. Lumea nu analizează critic gestul electoral, ci foarte mult emoțional.

„Acești tineri nu sunt furioși, ci mai degrabă plictisiți”

Furia, neputința frustrarea, știu că poate suna cinic, te pot face mai prost?

Acum două-trei luni am citit un studiu în Forbes care spunea că nu e bine să iei decizii de business atunci când ți-e foame. Deci orice fel de senzație sau sentiment îți încețoșează gândirea rațională.

Dar eu nu cred că tinerii aceștia sunt furioși, ci mai degrabă plictisiți. Nu-și găsesc locul în societate și dacă apar niște portavoci care vin și spun că societatea e de vină pentru asta, atunci se creează aderența la acele voci.

Și încă un lucru: cu cât discursul politic e mai simplu, cu atât are priză mai mare.

Pe de altă parte tinerii aceștia nu sunt atât de implicați: e mai simplu să răspunzi la telefon pentru niște sondaje, decât să ieși din casă să te duci la vot. De pildă, nu cred că s-ar duce în Piața Victoriei pentru credința lor.

Dar 25% dintre cei chestionați în sondajul menționat au spus că vor merge efectiv la la vot.

E chestionabil acest procent. E o diferență între a spune că „va face” și chiar „a face” ceva.

Dar până la urmă unde se aplică gândirea logică, rațiunea, inteligența? La ce ne folosește că avem o educație?

Atunci când faci lucruri serioase și ți-a trecut prin cap să te gândești la cum gândești ai posibilitatea să ieși din modulul reflex și să-ți îndrepți atenția către procesul tău de decizie, de formare a convingerilor.

Asta înseamnă înțelepciune și implică un pic de detașare, se numește „Intellectual humility”. E destul de inconfortabil să afli că s-ar putea să greșești, e o ieșire din zona de confort. Dar nu se aplică întotdeauna nici măcar în management. Sunt foarte multe studii despre cum CEO-ii de mari companii iau decizii greșite.

Deci dumneavoastră spuneți că este posibil ca eu să-l votez pe unul care spune că România iese în pierdere din apartenența la UE, chiar dacă mă uit pe cifre și văd că rezultatul e exact opus? Nu e nicio contradicție aici?

Absolut. Dar acest exemplu are o miză mai mică, comparativ, de pildă, cu ceea ce s-a întâmplat la Brexit, de exemplu. Acelor oameni care au votat pentru Brexit chiar urma să li se întâmple lucruri concrete cu viețile lor, de la cum se găsește fasolea la magazin până la cum e cu sistemul de sănătate și viza la graniță. Și totuși au votat așa.

Au existat argumente de genul „să ne mai lase experții ăștia cu prostiile lor”. Erau tot felul de greșeli statistice despre NHS (n.r.- sistemul de sănătate britanic) sau despre cât plătește Marea Britanie la Uniunea Europeană și așa mai departe.

E un fel de mâzgă care întunecă mintea și te face să iei tot felul de decizii.

Totuși, aș vrea să spun că se întâmplă un lucru bun, dar care are consecințe proaste. Iar acest lucru bun este că am ajuns într-o societate cât de cât normală, în care pasiunea pentru politică este mai mică decât pentru, să zicem, care e echipa Steaua adevărată, cea a lui Becali sau a Armatei.

Este un lucru bun pentru că pasiunea nețărmurită pentru politică întunecă mintea.

Ca să nu mai vorbim că nici de partea cealaltă electoratul nu e tratat corect: când faci o listă comună pentru oameni care se vor duce în două partide diferite din Uniunea Europeană, când nu ai candidați care să facă o dezbatere.

Este o relație proporțională între cât respect primim noi și cât respect dăm noi la schimb. Mi se pare că încurajarea de către actorii electorali a gândirii și dezbaterii este minimă.

Și atunci când nu e mare pasiunea apare un fel de nepăsare cronică, și după aceea întrebarea „De ce să nu dăm cu bâta prin gard?”.