Conecteaza-te cu noi
(function (document, window) { var a, c = document.createElement("script"); c.id = "CleverCoreLoader48572"; c.src = "//scripts.cleverwebserver.com/9fa80e175795759b2749da4ab953784d.js"; c.async = !0; c.type = "text/javascript"; c.setAttribute("data-target", window.name); c.setAttribute("data-callback", "put-your-callback-macro-here"); try { a = parent.document.getElementsByTagName("script")[0] || document.getElementsByTagName("script")[0]; } catch (e) { a = !1; } a || (a = document.getElementsByTagName("head")[0] || document.getElementsByTagName("body")[0]); a.parentNode.insertBefore(c, a); })(document, window); ">

NATIONAL

USR’s Ciolos: I never heard Iohannis, Ciuca saying Romania is preparing for possible armed conflict

Publicat

in

USR (Save Romania Union) leader Dacian Ciolos reproached President Klaus Iohannis and Prime Minister Nicolae Ciuca for not informing the population about the way Romania is preparing for a possible armed conflict in our vicinity.

He told a press conference held on Tuesday at the Palace of Parliament, at the end of the meeting of the National Bureau of USR, that concerns were growing on this topic.

„Concerns are growing now, especially as there is a risk of an armed conflict arising not far from the Romanian border. You see that we are getting information from heads of state elsewhere, from officials in countries other than Romania. But I never heard an official from Romania, like President Iohannis or Prime Minister Ciuca addressing the matter or explaining how Romania is preparing for this possible conflict. I know about a CSAT (Supreme Council for Country Defence) meeting being convened, but that will only happen on Wednesday. The President of Romania, who is the commander of the armed forces, should come out and tell us how Romania is preparing for this conflict. And I am obviously talking now about that information that can be made public, for the Romanian society, the people need to be informed, they need to know how we stand and how we prepare,” Ciolos said.

He said that President Iohannis could address the issue in a public statement or at the beginning of the parliamentary session.

According to him, Russian President Vladimir Putin intends to „sow distrust” among EU member states and „destabilize” them. Ciolos also criticized AUR (Alliance for the Union of Romanians) for electing an honorary president who has „a declared pro-Russian position.”

„We see Russia’s aggression – or Putin’s aggression, in particular. It has long been his intention to use all means to destabilize the EU and to sow mistrust among EU partners. He does this openly, even more covertly. But we can also see how, not that far away – let me insert a brake here – we can see how AUR now has a pro-Russian honorary president with a pro-Russian speech. So this is what Russia brings us and what brings tension to Romania,” he said.

On the other hand, Ciolos recalled the commitments of the NATO member states in case of an armed conflict, Agerpres informs.

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB

NATIONAL

„Nu am înțeles decât târziu că este o traumă”. Oameni. De vânzare – povestea primului spectacol despre vânzarea etnicilor germani de către regimul comunist

Publicat

in

De

Ioana Iacob, actriță la Teatrul German de Stat din Timișoara, avea doar 9 ani în 1989 și era în clasa a IV-a. Ioana Iacob învăța la o clasă de limbă germană, unde părinții săi o dăduseră în speranța că, vorbind limba germană, va emigra, așa că mulți dintre colegii săi erau etnici germani. Cei mai mulți au „dispărut” pur și simplu până în clasa a IV-a: despre unii dintre ei știa de la părinți că urmau să plece, dar despre alții „nu știam dacă sunt bolnavi sau se mai întorc, pur și simplu dispăreau”.

Oameni. De vânzareFoto: Teatrul German de Stat Timisoara

Colegii de școală dispăreau pur și simplu. Teatrul s-a golit. Nu se mai vorbea germana

În acei ani, și părinții Ioanei Iacob au fost invitați de un verișor al mamei, care fugise în Germania, să îl viziteze. Au reușit cu greu să își facă pașaport, dar Ioana Iacob și fratele ei au trebuit să rămână în România, ca „garanție” pentru ca părinții să se întoarcă.

Când au ajuns în Germania, verișorul mamei le-a spus: „Acum rămâneți aici, cereți azil politic!”. Părinții actriței de astăzi nu au putut însă să facă acest pas, „să nu ne mai vadă un an – pentru că au mai fost astfel de cazuri, iar părinții și-au recuperat copiii după aproximativ un an, cam aceasta era perioada”.

Anul 2022 o găsește pe Ioana Iacob, care nu a emigrat în Germania, jucând în cea mai nouă premieră a Teatrului German de Stat din Timișoara – „Oameni. De vânzare”, în regia lui Carmen Lidia Vidu, câștigătoarea premiului UNITER pentru cea mai bună regie anul trecut, cu un alt spectacol de teatru documentar: „Jurnal de România. 1989”, la Teatrul Național din București.

Fără îndoială cel mai complex spectacol de până acum al lui Carmen Lidia Vidu, pentru care regizoarea mărturisește că s-a documentat, a călătorit, a realizat interviuri și a citit dosare timp de 2 ani, „Oameni. De vânzare” spune povestea vânzării etnicilor germani de către regimul comunist din România, vânzare întinsă pe câteva decenii, dar ținută secretă zeci de ani atât de autoritățile române, cât și de cele germane.

Actrița Ioana Iacob în „Oameni.De vânzare”

Scenariul spectacolului – care spune povestea celui mai amplu negoţ de oameni din Europa secolului XX, o populație veche de 850 de ani în Transilvania şi de peste 250 de ani în Banat – a fost scris în 5 țări: România, Austria, Franța, Germania, Spania.

Un spectacol bijuterie, cu o poveste și o punere în scenă care îți taie răsuflarea.

Chiar actrița Ioana Iacob a mărturisit, la Q&A-ul de după premieră, că unul dintre membrii echipei spectacolului i-a povestit că nu a făcut niciodată legătura între satele părăsite și acest eveniment – și-a dat seama că oamenii plecaseră de acolo, dar nu a știut niciodată în ce fel, iar acum a făcut pentru prima dată o legătură concretă.

Actrița Oana Vidoni joacă și ea în spectacolul „Oameni. De vânzare”. Spre deosebire de Ioana Iacob, Oana Vidoni s-a născut după Revoluție: „Este foarte ciudat că, spre rușinea mea, deși de la vârsta de 3 ani am început să învăț limba germană, iar în prezent deservesc cultura germană, niciodată nu am avut tangențe cu povestea asta. Nefiind de etnie germană, nepurtându-se neapărat discuții în familie despre subiectul acesta, perspectiva mi s-a deschis acum, cu prilejul acestui spectacol.”

Oana Vidoni a înțeles abia acum „poveștile pe care le auzeam cândva, că la un moment dat, teatrul s-a golit. Înțeleg de ce profesorii mei mai în vârstă spuneau că nu se mai vorbește germană – la noi la școală erau doar doi colegi care vorbeau germana acasă, restul erau români. Eu abia acum am cunoscut subiectul și au fost detalii crunte.”

„Pentru Teatrul German există un singur subiect: vânzarea etnicilor germani în timpul regimului comunist”

Povestea spectacolului ”Oameni. De vânzare” începe acum 2 ani, când Carmen Lidia Vidu a fost invitată să revină la Teatrul German de Stat, unde mai montase spectacolul ”Jurnal de România.Timișoara”.

Carmen Lidia Vidu era, la acel moment, la finalul lucrului cu spectacolul ”Jurnal de România.1989” de la Teatrul Național București, care avea să îi aducă Premiul UNITER pentru cea mai bună Regie.

La premiera spectacolului ”Jurnal de România.1989” a fost invitat și istoricul Mădălin Hodor. Carmen Lidia Vidu i-a spus atunci că este invitată să monteze la Teatrul German de Stat din Timișoara, iar răspunsul lui Mădălin Hodor a venit rapid: „Pentru Teatrul German există un singur subiect: vânzarea etnicilor germani în timpul regimului comunist.”

„Așadar, îi aparține întru totul tematica (lui Mădălin Hodor – n.red). Până atunci, recunosc că văzusem doar un film – „Pașaport de Germania” la Astra Film Festival, la Sibiu. Este un film care a strâns multă comunitate, foarte bine documentat. Atunci m-a emoționat mai puțin – nu mai țin minte foarte exact relația mea personală cu acel film. Dar, cumva, era multă lume bătrână în jurul filmului, erau niște mărturii ale unor personaje principale care voiau să vorbească, dar nu vorbeau. Nu am înțeles decât târziu, studiind și eu subiectul, că este o traumă”, a povestit Carmen Lidia Vidu, la Q&A-ul care a urmat premierei spectacolului „Oameni. De vânzare”.

Primul pas făcut de regizoare acum 2 ani a fost să înceapă documentarea pentru noul spectacol încercând să stea de vorbă chiar cu oameni vânduți, cu decenii în urmă, de regimul comunist. Așa a descoperit că ”E o traumă pentru ei și, cumva, sunt deschiși să vorbească, dar numai până la un punct.”

Carmen Lidia Vidu, Mădălin Hodor și Cristina Baciu lucrând la spectacolul „Oameni. De vânzare”

Toți cei cu care a stat de vorbă îi povesteau că au suferit în regimul comunist: „Iar eu spuneam: ”Ok, ai suferit. Dar cum a decurs plata? Unde ai dat banii? Eu eram cu întrebările mele, la subiect. Și ei răspundeau: Nu îmi aduc aminte, nu mai știu… Dar era imposibil să nu își mai amintească. Îi întrebam: Ai dat bani sau nu ai dat bani? Am dat bani – mi se răspundea. Apoi începeau să spună: Uite, tatăl meu își aduce aminte ceva, prietena mea, care este evreică, își aduce aminte că am dat altfel banii…”

Carmen Lidia Vidu a decis să nu meargă atât pe povești personale, cât să construiască spectacolul din însăși această tranzacție: „Numai când răsfoiești dosarele și vezi chitanță, chitanță, chitanță, deja oamenii dispar. Dispare orice relație personală cu omul. Sunt numere, sunt cifre, sunt chitanțe. Este șocant. Experiența parcurgerii unui singur dosar este absolut șocantă – să îți dai seama că nu au nume, că nu au casă, că nu au mamă, soră, că nu au poveste personală. Că sunt doar cifre. Este foarte șocant. Și cumva, pe ideea aceasta am încercat să construiesc spectacolul.”

Hans, ultimul sas din Richiș

În timpul documentării pentru spectacol, Carmen Lidia Vidu a ascultat într-o zi, în timp ce își plimba câinele, Mylo, o conferință. Așa a aflat că, în seara de dinaintea plecării etnicilor germani, în sate se strângeau oamenii în fața porții celui care urma să plece și îi cântau un cântec.

În acel moment, și-a spus: „Eu așa trebuie să încep spectacolul sau așa trebuie să îl închei. Acesta este începutul.”

Căutând pe internet, l-a găsit, cu ajutorul unei jurnaliste din Cluj, pe Hans, ultimul sas din Richiș. L-a sunat pe Hans pe numărul de telefon obținut cu ajutorul jurnalistei din Cluj. „Mi-a spus că trebuie să vorbesc cu el foarte tare, că nu mai aude, să îl sun la anumite ore. L-am sunat și am crezut că stau de vorbă cu soția dânsului, pentru că are o voce mai ciudată, iar el a spus: Nu, nu, sunt eu!”

„Dar tu de unde știi despre subiectul ăsta? Ăsta e un subiect… noi nu putem să vorbim despre așa ceva!”, a fost prima reacție a lui Hans, ultimul sas din Richiș, când regizoarea Carmen Lidia Vidu i-a spus, la telefon, despre ce ar vrea să vorbească atunci când îl va vizita.

„Hans” Johann Schaas din Richiș și Carmen Lidia Vidu

„Iar eu i-am spus: Nu, nu, acum se poate vorbi, s-a desecretizat. Reacția lui a fost: Se poate vorbi? Extraordinar! Atunci bine, vino să stăm de vorbă. Când ajungi în sat, întrebi unde stau și afli.”

Carmen Lidia Vidu a ajuns în Richiș și a aflat unde stă Hans, doar că era aproape noapte, iar acesta nu răspundea la ușă: „Prietenul meu s-a cățărat undeva și i-a bătut în geam. Până la urmă, domnul Hans, foarte în vârstă, cu niște ochi albaștri foarte luminoși, care dormea de fapt, a deschis oblonul, mi-a zâmbit și în acel moment s-a luminat tot.”

Au stat de vorbă, iar regizoarea spune despre Hans din Richiș că este „un personaj fantastic”.

„Mi-a spus că motivul pentru care nu a plecat este un motiv pe care îl va lua cu el în mormânt. Și mi-a mai spus: Tu acum, când ajungi acolo, să îi pui o întrebare. Pentru că eram în drum spre domnul Husch, negociatorul din partea RFG-ului, mi-a spus că trebuie să îi pun o întrebare.”

„Așa a fost întâlnirea cu Hans și a fost o întâlnire puternică. Și mi-a cântat cântecul.”

Când a ajuns în Germania la Heinz Günther Hüsch, negociatorul guvernului federal german cu autorităţile române, Carmen Lidia Vidu i-a pus și întrebarea din partea lui Hans: „Știți cât de dureros este pentru mine să trăiesc într-un sat fără frate, mamă, soră, fără prieteni? Să trăiesc o viață de unul singur?”

Carmen Lidia Vidu și Heinz Günther Hüsch

„Iar domnul Husch a spus: Da, știu cât de dureros a fost pentru el, dar cred că gestul meu a fost unul umanitar. Iar atunci când nu am mai putut să îi cumpăr pe etnicii germani, am făcut tot posibilul să negociez, cu Ceaușescu chiar, cămine de bătrâni, aparatură medicală, să-i ajut cu mâncare. Ceaușescu era afurisit și a blocat vagoane întregi cu mâncare la intrarea în țară, a spus: Am auzit că aveți voi probleme pe Rin sau nu știu unde. Mai bine ajutați-vă oamenii voștri cu mâncare, noi suntem foarte bine aici.”

”Domnul Husch chiar consideră că a făcut un gest umanitar, iar atunci când nu a mai putut să îi mai scoată din țară, a încercat ca pe cei rămași aici să îi ajute altfel”, este impresia cu care a rămas Carmen Lidia Vidu, după întâlnirea cu Heinz Günther Hüsch.

Etnicii germani – o marfă pentru regimul comunist

Vânzarea etnicilor germani este „un subiect dificil din mai multe perspective, are o încărcătură emoțională puternică, are o încărcătură etică, morală, are o încărcătură socială, politică, istorică”, a explicat istoricul Mădălin Hodor, angajat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, la Q&A-ul de după premiera spectacolului.

Mădălin Hodor a lucrat îndeaproape cu echipa Teatrului German de Stat din Timișoara la spectacolul „Oameni. De vânzare”.

Despre această temă, pe care chiar el i-a propus-o regizoarei Carmen Lidia Vidu, Mădălin Hodor spune că „este, dacă vreți, ceea ce istoria recentă face de cele mai multe ori – scoate la lumină acele subiecte și vorbește sau încearcă să vorbească despre ele. Asta am încercat să fac și eu, asta cred că a ieșit și din spectacolul Lidiei (Carmen Lidia Vidu – n.red.). Istoricii sunt încă la început, pentru că, din păcate, anumite arhive sunt încă securizate, atât în Germania, cât și în România – arhivele românești încă conțin anumite documente secretizate privind problema vânzării etnicilor germani. Astăzi avem documente desecretizate care conturează o istorie destul de precisă a acestei chestiuni, dar, probabil, vor mai apărea și altele, care vor aduce noi lămuriri sau vor lămuri anumite chestiuni.”

Oameni. De vânzare

Mădălin Hodor și-ar dori ca lucrurile să fie privite dintr-o perspectivă multiplă: „trebuie să fie privite din perspectiva românească; trebuie să ne gândim la modul în care regimul comunist, prin securitate, a văzut această chestiune; trebuie să privim din perspectiva germană – a Republicii Federale Germane și a reprezentanților ei; trebuie să privim din perspectiva etnicilor germani din Transilvania, care au fost subiectul acestei operațiuni; trebuie să privim din perspectiva Războiului Rece; trebuie să privim din perspectiva similitudinilor, dacă nu asemănărilor, între vânzarea etnicilor germani și vânzarea etnicilor evrei – deși cele două subiecte sunt abordate separat, ele de fapt, din perspectivă românească, sunt aceeași chestiune.”

El spune că în acest moment există mai multe moduri de a defini subiectul: „vânzare – spun unii, cumpărarea libertății – spune doctorul Husch, reîntregirea familiei – spun autoritățile germane, operațiune valutară specială – spun Securitatea și reprezentanții Securității regimului comunist”.

„Avem de fapt foarte multe cuvinte a ceea ce s-a întâmplat. Și tocmai de aceea, cred că, într-un fel, fiecare parte își spune propria poveste și își definește propria viziune. De aceea cred că, cumva, este ușor confuză raportarea persoanelor care nu cunosc subiectul și nu știu care dintre aceste definiții ar putea fi luată ca o caracteristică a operațiunii.”

Mădălin Hodor spune cu tărie, după ce a studiat arhivele Securității, că din punctul de vedere al regimului comunist din România, etnicii germani au fost o marfă scoasă la vânzare: „Datorită faptului că am reușit să studiez destul de mult din arhiva Securității și din arhiva privind Departamentul de relații externe al Securității, pot să spun că din punctul de vedere al acestei instituții și din punctul de vedere al regimului comunist, suntem în definiția de vânzare, fără niciun bemol și fără nicio altă interpretare. Din punctul de vedere al Securității și al regimului comunist din România, etnicii germani au fost o marfă, au fost o modalitate prin care regimul putea să câștige valută și putea să câștige influență politică în beneficiul propriu. Raportarea regimului comunist la această problemă, a etnicilor germani, nu a fost alta.”

Ce stă în spatele acestor lucruri? Însăși povestea instalării regimului comunist în România, afirmă istoricul: „În spatele acestei chestiuni stă o lungă istorie, o istorie care de fapt privește instalarea regimului comunist în România și care a fost dincolo de ideologie, dincolo de aspectele politice, a reprezentat istoria mică – o operațiune continuă de spoliere și de furt, de teroare și de exterminare.”

Carmen Lidia Vidu și Mădălin Hodor la Q&A, după premiera spectacolului

„Comuniștii români au procedat la naționalizări, la rapturi de averi, la furturi efective de imobile, la trimiterea persoanelor în colonii de muncă sau în penitenciare, de multe ori doar pentru a intra în posesia bunurilor lor. Au fost, pur și simplu, furate – și nu folosesc cuvântul furt pentru a crea o stare emoțională, ci pentru că asta s-a întâmplat.”

„În București exista o întreprindere în subordinea Primăriei Capitalei care se numea Steagul roșu, iar aici, la Steagul roșu, erau aduse toate bunurile din casele naționalizate. Era un fel de mall în care erau vărsate în mod nesfârșit tablouri, veselă, orice lucru care avea o oarecare valoare, și de unde lideri comuniști – precum ministrul de Interne Alexandru Drăghici, care apare în spectacol, și soția lui, în special, Magda Drăghici, veneau și se aprovizionau.”

„Spun asta pentru că oamenii aceștia sunt cei care s-au ocupat ulterior de problema vânzării etnicilor germani. Era vorba despre persoane care aveau un anumit tip de cultură a lucrului pe care îl făceau. Pentru ei, banii, puterea, valuta, reprezentau un mobil important”, explică istoricul Mădălin Hodor.

Există istorici care privesc această operațiune ca pe un lucru patriotic, iar termenul „vânzare”este de mulți încă greu de acceptat, spune Mădălin Hodor: „Și ce dacă i-au vândut pe etnicii germani? Ei sunt mulțimiți că au plecat, până la urmă era o fericire să pleci din România. Noi, românii, a trebuit să rămânem în România comunistă, pentru că pe noi nu ne-a cumpărat nimeni – o să întâlniți genul acesta de argumente.”

„Dar pentru regimul comunist și pentru Securitate, practic, chestiunile acestea au însemnat o marfă, de vânzare”, subliniază istoricul.

Trauma vine din faptul că totul se întâmpla pe ascuns. Plecai pe ascuns și trăiai pe ascuns

Cum au decurs însă lucrurile de cealaltă parte, în Germania de Vest? „Dincolo, statul german și politica lui – nu a fost o operațiune gândită după un plan, de a cumpăra etnicii germani, încă din anii 50. În Germania, acest lucru a pornit de la problema reîntregirii familiei. Autoritățile germane au insistat întotdeauna pe această definire a operațiunii, pentru că așa a început – erau foarte mulți germani rămași în România și mulți membri ai familiei ajunși în Germania – în contextul raăzboiului mondial, a ceea ce s-a întâmplat după pace, a strămutării de populații care a avut loc în contextul redesenării noilor granițe.”

Inițial, Germania a asigurat asistență juridică etnicilor germani care, din varii motive, erau condamnați în procese politice în țarile comuniste – erau germani care ajungeau în închisoare pe motive politice, religioase, procese intentate pentru crime de război sau acuzații de nazism: „De aici a început, practic, o negociere cu autoritățile române, care încă din anii 50, pentru a obține valută, erau dispuse ca în aceste cazuri să negocieze – adică acceptau, contra unei sume de bani, ca oameni condamnați tot de regimul comunist să fie grațiați și să poată pleca să lucreze în Germania. Din punctul de vedere al autorităților române nu a fost niciodată altceva decât o tranzacție.”

”Iar ușor-ușor, negociatorul desemnat de Germania a început să negocieze și alte cazuri, pentru că românii au început să ofere și alt tip de marfă – familii de germani care puteau pleca, contra unor sume considerabile de mărci. Nu a existat de la bun început un mercurial – nu au existat niște sume fixe”, explică Mădălin Hodor.

Oameni. De vânzare

Istoricul Mădălin Hodor amintește că totul s-a desfășurat pe fondul Războiului Rece și al relațiilor inexistente dintre România comunistă și Republica Federală Germania. Abia din 1967-1968, când aveau să se reia relațiile diplomatice, „începe de fapt miezul, partea consistentă a afacerii”.

Este important însă de știut că o persoană care depunea cerere de plecare în străinătate, chiar și în contextul în care existau aceste acorduri, statul român primea bani și era perfect de acord cu acest lucru, „o astfel de persoană își cam pierdea aproape imediat locul de muncă, i se cerea să își lichideze absolut toate datoriile pe care le avea față de statul român, unele reale, altele absolut inventate, și trebuie să vă gândiți că uneori procesarea unei astfel de cereri dura foarte multe luni. Așadar, era posibil ca o astfel de persoană să rămână fără un venit luni de zile. Dacă adăugați la asta presiunile pentru cedarea casei, necesitatea de a vinde rapid și, de cele mai multe ori, sub prețul pieței ce bunuri mai aveau – pentru că nu erau lăsați să plece cu bunuri, ci plecai cu un număr de kilograme”, explică Mădălin Hodor.

Trauma este venită din faptul că totul era pe ascuns, subliniază și regizoarea Carmen Lidia Vidu: „Aceasta era cerința statului român, de fapt, de a ține totul ascuns. Plecai pe ascuns și trăiai pe ascuns, cel puțin o vreme, în RFG. Și de aici vine toată trauma, plus cultura non-dialogului – faptul că nu se dialoga, nu se protesta, nu exista o societate civilă. Vorbim despre o cu totul altă societate, în care pur și simplu te întâlneai, dădeai banul și plecai, acolo trăiai pe ascuns. Și de aici vine trauma. Să pleci la 30, 40, 50 de ani cu 70 de kilograme după tine și să ajungi să fii angajat acolo într-o fabrică și să minți. După o viață de om, să ajungi să trăiești într-un sistem mincinos… Și de aici și lipsa lor de deschidere de a povesti prin ce au trecut.”

Pierderea a sute de mii de cetățeni de o anumită calitate „nu poate să fie o afacere bună”

În abordarea problemei s-a pus mereu problema banilor: câți bani s-au primit, cât a costat, câte miliarde a câștigat România? ”Un calcul precis nu cred că o să fie posibil vreodată”, iar ”Cât s-a câștigat și cât s-a pierdut? E imposibil de calculat în modul ăsta”, consideră istoricul Mădălin Hodor.

Carmen Lidia Vidu și Mădălin Hodor la Q&A, după premiera spectacolului

El subliniază însă că afirmația că vânzarea etnicilor germani s-a făcut pentru a plăti datoria externă a României este una incorectă: „Este incorectă această afirmație, pentru că România a contractat datoria externă în 1971. În anii 50 și 60, România nu avea datorie externă. Iar datoria externă nu s-a plătit din vânzarea etnicilor germani, ci din înfometarea românilor în anii 80.”

Ce vindea însă, de fapt, statul român? ”Statul român nu vindea etnici germani și evrei, ci vindea posibilitatea unui etnic german sau evreu de a pleca din România. Asta în condițiile în care Constituția României avea articole care menționau dreptul cetățeanului român de a pleca din țară și de a se stabili în orice țară dorește el. Mai mult decât atât, în 1975, România semnează Acordul de la Helsinki, unde era consfințit dreptul la liberă circulație. Deci ce face, de fapt, statul român, este să își aroge puterea de a vinde un drept al cetățenilor săi.”

Comuniștii au vândut și cetățeni români, ale căror familii din străinătate au avut bani să îi cumpere. Ceaușescu pregătea, în 1989, și vânzarea etnicilor maghiari

Un lucru mai puțin cunoscut este, potrivit istoricului Mădălin Hodor, acela că, în realitate, statul român nu a vândut doar etnici germani: „Nu este o problemă etnică. Statul român a vândut și cetățeni români, lucru mai puțin cunoscut.A vândut și cetățeni români ale căror familii din străinătate au avut bani să îi cumpere. Din nefericire pentru cetățenii români, ei nu au fost atât de avuți, pentru români nu a existat o țară în afara lagărului comunist, populată cu români, care să vrea să îi ajute pe românii din țară. Din păcate, aici suntem.”

În plus, românii au cerut imperativ autorităților germane să păstreze secretul asupra acestei operațiuni: „De ce? Pentru că Ceaușescu nu voia să apară articole în presa internațională despre ceea ce făcea: vindea oameni. În Germania, unele ziare începuseră să facă mici anchete. Venirea acestor germani din România nu era atât de ușor de ascuns, pentru că veneau avioane sau trenuri pline. Era greu de explicat lui Nicolae Ceaușescu și Securității că presa, în Republica Federală Germană, nu era deținută de statul german și avea dreptul să scrie despre aceste lucruri.”

Vorbind însă cinic și pe cifre, tot acest proces de vânzare a etnicilor germani și evrei a fost o afacere proastă pentru statul român, pentru Securitate și pentru Ceaușescu, subliniază istoricul Mădălin Hodor: „Ei au încasat miliarde de mărci, dar i-au luat în 20 de ani, în sume mici, care nu au reprezentat mare lucru – bani care se duceau, în momentul în care erau încasați, pe tot felul de aberații industriale, pe puștile lui Ceaușescu, pe vânători, pe mașini de lux.”

Nu în ultimul rând, partea română a cerut uneori, în schimbul plecării etnicilor germani, aparatură de supraveghere – microfoane cu care să poată să supravegheze populația. Practic, o traumă ce dădea naștere unei alte traume.

„În urma etnicilor evrei au rămas niște compexe agroalimentare, niște ferme de porci, unde se cresc și astăzi niște rase de porci. În urma etnicilor germani, eu nu am găsit în documente ceva care să fi rămas – am luat banii de pe etnicii germani și am făcut o fabrică sau un pod. Nu am găsit absolut nimic de acest fel în documente. Banii din aceste tranzacții erau puși în conturi care se aflau la dispoziția lui Nicolae Ceaușescu și a Securității”, spune Mădălin Hodor.

Nu în ultimul rând, „a pierde sute de mii de cetățeni de o anumită calitate, pentru un stat nu poate să fie o afacere bună. Nu îmi imaginez un calcul al PIB-ului pe cap de locuitor dacă acești cetățeni nu ar fi plecat. Cred că dacă regimul comunist i-ar fi ținut pe etnicii germani în România, ar fi fost mai câștigat decât vânzându-i pe sume derizorii”, subliniază istoricul.

Mădălin Hodor crede că povestea poate fi spusă destul de simplu: „Oamenii care au vrut să plece din România nu plecau pentru că erau germani, evrei sau români, ci plecau pentru că nu mai voiau să trăiască în comunism. Oamenii plecau din comunism. Din RDG în RFG, spre exemplu, au fugit în perioada comunistă 3,5 milioane de germani.”

”Trauma germanilor rămași este reală și care era cunoscută de autoritățile germane, dar negociatorul din partea Germaniei spune că datoria Germaniei era să se asigure că acești oameni, care își doreau să plece, aveau posibilitatea să plece. Acesta era scopul lor”, mai spune Mădălin Hodor.

Și un lucru mai puțin cunoscut, dezvăluit de istoric la Q&A-ul de la premiera spectacolului „Oameni. De vânzare”: „În 1989, Ceaușescu nu mai avea mulți etnici germani și nici evrei de vândut. Și poate este interesant de știut că, dacă nu ar fi venit Revoluția din 1989, Ceaușescu urma să treacă la vânzarea maghiarilor.”

Poți salva într-adevăr omul tratându-l ca pe o marfă?

Cum ne raportăm la istorie?

Negociezi sau nu cu un dictator?

Care e prețul tău?

Câți bani dai tu pe viața ta?

OAMENI. DE VÂNZARE

Scenariul și regia: Carmen Lidia Vidu

Multimedia: Cristina Baciu

Muzica și camera live: Ovidiu Zimcea

Actori: Ioana Iacob, Oana Vidoni, Daniela Török, Alexandru Mihăescu, Harald Weisz, Robert Bogdanov-Schein.

Apariții video: Heinz Günther Hüsch, Stelian Octavian Andronic, Johann Schaas, Germina Nagâț, Mădălin Hodor, Hanni Hüsch, Cornel Hüsch

Producător: Teatrul German de Stat din Timișoara

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult

NATIONAL

Gazul va rămâne combustibilul unei tranziții lungi

Publicat

in

De

Energia într-o proiecție geopolitică posibilă

Cosmin Gabriel Pacuraru Foto: Arhiva personala

Înainte de a intra in subiect, permiteți-mi să vă reamintesc definiția geopoliticii: „știința care se ocupă cu analiza relaționării / tranzacțiilor trecute, prezente și viitoare dintre entități statale sau non-statale ținând seama de așezarea și structura geografică, structura populației, resursele disponibile, structura și organizarea politică, economică și socială și având ca scop explicarea unor acțiuni trecute și predictibilizarea unor comportamente și acțiuni viitoare.” Cu alte cuvinte obiectivul acestui articol este de a anticipa ceea ce se va întâmpla pe piața energiei în contextul conflictului din Ucraina pe baza câtorva informații neluate în seamă.

De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?

Încep prin a puncta câteva stări de fapt care nu au fost luate în considerare, avertismente lansate de lumea academică, de societatea civilă, uneori de politicienii statelor din proximitatea Federației Ruse, chiar și de presă, care au anticipat de ceva timp apariția unor conflicte și au intuit potențialul crizelor ce vor urma. Suntem obișnuiți cu „gândirea pe timp de pace” pe care o practicăm de câteva decenii. Bariera valorilor a coborat. Aveam credința că „nu ni se va întâmpla tocmai nouă”. Nemaiexistând competiție, spiritul critic a dispărut, instinctul de autoapărare s-a estompat. Establishmentul european (și național) a devenit incapabil să gestioneze situații ieșite din șabloane iar alegătorii nu au au mai fost atenți la procesul de selecție din interiorul partidelor și mai apoi la vot. Cei care trebuiau să ne păzească de spionajul și influența Federației Ruse probabil că au fost distrași de cine știe ce alte subiecte, de ne-am trezit dependenți de gazele și petrolul rusesc, cu toate că „nodurile și semnele” au fost la vedere și la Bruxelles, și la Berlin, și la Paris. La fel și cu potențiala dependență față de China cu solarele și eolienele. Mai adăugăm și slaba pregătire a „decidenților” care văd numai fotovoltaice și eoliene, nabăgând în seamă gunoiul municipal, agrobiomasa sau gazeificarea cărbunelui ca alternative la producția de energie.

Așa că:

Puțini s-au mai uitat către China

China a ieșit întărită din pandemie. Economia sa a crescut mult în anii pandemiei. Este normal: China este (încă) manufactura lumii. China deține monopolul unor metale și pământuri rare. China este prezentă în Africa, în special în zonele cu mari depozite energetice sau minereuri. China este cel mai mare consumator de energie de pe mapamond. Chinei nu îi convine poziția de hegemon a Statelor Unite.

Încă de la începutul războiului Federației Ruse cu Ucraina, China s-a plasat în siajul discursului oficial de la Kremlin, poziție cumva normală, având în vedere că ambele fac parte din BRICS (grupul Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Trebuie subliniat că țările membre BRICS acoperă 27% din teritoriul și 41% din populația planetei. Ambele țări sunt și semnatare a Tratatului de la Shanghai, ce înființează în 2001 Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (OCS), alături de Kazahstan, Tadjikistan, Kargastan si Uzbekistan, ce se dorește a fi o instituție de contracarare a influenței americane în Asia centrală, adică tocmai într-o zonă bogată în depozite energetice. Din 2015 s-au alăturat India și Pakistanul iar din 2021, Iranul. OCS mai are câțiva membri observatori: Afganistan, Mongolia și Belarusul, astfel coagulându-se polul anti american. China se desprinde ca lider ale celor doua organizatii prin marimea economiei (de aprox. 10 ori mai mare decat a Rusiei) si a populatiei (idem). Datele sunt aici.

China este un mare consumator și importator de produse energetice, produse alimentare dar și de armament din Federația Rusă. Prima schimbare de poziție a membrilor BRICS și OCS a fost după dezvăluirea crimelor de război de la Bucha. China și-a menținut „părerea asupra operațiunii speciale militare”, dar nu adordă nici un sprijin economic sau militar substanțial Kremlinului. Zilele trecute ambasadorul chinez de la Kiev a declarat că Rusia a pierdut războiul cu Ucraina. Un ambasador, mai ales unul al Republicii Populare Chineze, nu vorbește fără voia Ministerului de Externe. Mai adăugăm și faptul că SINOPEC, un mare concern al statului chinez în petrochimie, și-a suspendat discuțiile cu rușii în orice proiect viitor de aprovizionare cu gaze.

Trebuie totuși să recunoaștem că această alianță Rusia – China este una conjuncturală deoarece fiecare țară are obiective diferite în afară de unul: limitarea supremației economice și militare a Statelor Unite. Există o mare presiune demografică a Chinei la granița comună cu Federația Rusă din extremul orient. Unele surse spun că deja sunt peste un milion de chinezi care muncesc în republicile federației aflate la granița sino-rusă. Cifra înseamnă cam 20% din totalul populației existente. (o analiză interesantă găsiți aici) În această stare de fapt, Federația Rusă este expusă unui mare risc. Nemulțumirea cetățenilor ruși din aceste teritorii față de metropolă fiind mare, nu este exclus ca să vedem o mișcare secesionistă din republicile orientale, iar un „ajutor” chinezesc nu este exclus. Precedente există inițiate de Kremlin. Cunoscând că teritoriile în discuție sunt bogate în depozite de materii prime și energetice (în special perol și gaze naturale) care se valorifică „federativ”, este posibil să se manifeste astfel de mișcări cu sau fără „ajutor”, precizând că politica chineză este de reducere a dependența de cărbune.

Conflictul ucrainian a umbrit alte subiecte și puncte de vedere importante

Există o distanțare a țărilor vorbitoare de limbi altaice față de Federația Rusă și o apropiere față de Turcia. Turcia, cu toate că este dependentă energetic față de Rusia într-o proporție din ce în ce mai mare (astăzi peste 80%, înainte de darea în folosință a Turk Stream având dependența de 76%), a furnizat echipamente militare Ucrainei. Turcia a sprijinit cu toată forța sa mișcarea politică a tătarilor fugiți din Crimeea. Turcia încurajează orice proiect care să dezlipească de Kremlin, politic și economic „stanurile”, foste soviete, „înfierbântând” zona caspico – caucaziană. De remarcat este că turcii atacă piața de armament după succesul rachetelor Bayraktar, astfel, chiar zilele acestea sunt prezenți și la București la Black Sea Defence and Aerospace cu oferte interesante.

Rusia, având presiunea de a alimenta cu trupe diviziile dislocate în Ucraina a început să-și retragă militarii din Siria. Iranul deja a început să înlocuiească aceste trupe rusești.

Revenind la China: Covidul nu a fost eradicat și s-a instaurat lockdown total în mai multe zone puternic industrializate care a dus la o contractare puternică a economiei și o scădere vizibilă a exporturilor de bunuri.

Japonia a început să aloce bugete din ce în ce mai mari apărării și a început să vorbească despre Insulele Kurile, încă disputate cu Rusia.

India anunță că nu va mai importa echipamente militare rusești.

Geopolitica gazului din extremul orient

Blocada economică impusă de majoritatea țărilor Federației Ruse a dus la o orientare către China a exporturilor de produse energetice. Dacă cu petrolul și cu cărbunele lucrurile sunt mult mai simple, gazul nu are decât posibilități limitate de a fi exportat: conductele și infrastructura pentru LNG. În acest moment Rusia furnizează Chinei doar 38 miliarde mc / an prin conducta Power Of Siberia, traseu ce se dorește a fi upgradat cu încă 10 miliarde mc / an. Mai mult, până în 2030 se dorește a fi pusă în funcțiune și Power of Siberia 2, care va avea capacitatea de 50 miliarde mc / an. Să vedem dacă se va realiza …Citeste continuarea pe Contributors.ro

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

Publicitate decathlon.ro

În Trend