Mobilizarea generală decisă la Kremlin și mai ales așa zisele „referendumuri”, un preambul la anexarea unei mari părți din Ucraina la pachet cu amenințarea cu lovituri nucleare, cu efecte potențial incontrolabile, sunt privite cu îngrijorare nu doar în Occident, ci și la Beijing

Alexandru Lazescu Foto: Hotnews

„Trebuia ca Putin să fi trimis o bombă nucleară asupra Londrei în timpul funeraliilor Reginei, cînd toți liderii proeminenți erau acolo”. „Recomandarea” venea de la Olga Skabeyeva, supranumită „Păpușa de Fier” a lui Putin, și a fost făcută în platoul principalei televiziuni de stat de la Moscova, la doar cîteva ore după încheierea ceremoniilor din capitala Marii Britanii. Și venea după ce un alt invitat, un parlamentar rus, Andrei Gurulev, fost general, era de părere că între diferitele ținte posibile pentru un atac cu rachete nucleare tactice, între care baza aeriană NATO din Germania de la Ramstein sau altele din Ucraina, ar fi de preferat să se aleagă Regatul Unit care „prin doar cîteva lovituri, ar fi transformat într-un deșert marțian”.

Discuția avea loc după ce trupele rusești fuseseră nevoite să se retragă de o manieră umilitoare din regiunea Harkov dar înaintea anunțului din 21 septembrie al lui Vladimir Putin privind decizia de „mobilizare parțială” în care avertizase și el „Vestul colectiv” (termen utilizat sistematic la Moscova pentru a transmite audienței interne ideea pericolului colosal cu care s-ar confrunta Rusia, în care Ucraina e doar un pion) că nu trebuie să considere amenințarea cu lovituri nucleare un bluf. Amenințare formulată adesea, de altfel, și de către fostul președinte și prim ministru rus, Dmitri Medvedev.

Dezbaterea televizată menționată anterior, care nu era găzduită de vreun canal mediatic obscur ci avea loc în platoul principalului vector de propagandă al regimului de la Moscova, atinge un nivel de paranoia și de virulență războinică greu de imaginat cu doar puțină vreme în urmă. E greu de spus dacă e vorba doar de mesaje menite să instaureze frica și panica în rîndul audienței occidentale și să o mobilizeze pe cea internă în favoarea războiului sau cei care emit astfel de opinii aberante chiar cred în ele.

Dintr-un sondaj efectuat înaintea anunțului președintelui reieșea că 80 de procente dintre ruși se opuneau mobilizării, ceea ce explică de ce Putin a utilizat termenul de „mobilizare parțială” (un tip de etichetare pe care l-am văzut anterior, prin botezarea invaziei din Ucraina drept o „operațiune militară specială”) și într-o intervenție ulterioară discursului său (care, în mod curios, nu a fost transmis seara, la o oră de vîrf, așa cum se anunțase inițial, ci pre-înregistrat, a doua zi dimineața, de unde o serie întreagă de speculații) ministrul Apărării, Serghei Șoigu, a avansat cifra de 300 de mii de recruți.

În realitate, textul oficial al decretului prezidențial nu utilizează nicăieri o astfel de sintagmă și de fapt ultimul paragraf care, conform lui Dmitri Peskov, Secretarul de Presă al Administrației Prezidențiale, conține detalii privind numărul de soldați vizați, este confidențial fiind marcat „pentru uz oficial”. O informație din Novaya Gazeta, preluată și de alte publicații rusești în exil, care are la bază surse de la Kremlin, avansează o cu totul altă cifră, 1 milion sau chiar 1,2 milioane de recruți.

Majoritatea analiștilor militari cu experiență se îndoiesc de faptul că acest potențial influx masiv de soldați ar avea un impact decisiv pe front. Din cel puțin două motive. Primul e acela că rejectarea masivă a mobilizării, cu proteste de stradă în zeci de orașe, în ciuda consecințelor grave pentru manifestanți, e o dovadă că narațiunea pe care Kremlinul o livrează mediatic echivalînd confruntarea armată din Ucraina cu „Marele Război pentru apărarea patriei” din al Doilea Război Mondial, vorbind despre o amenințare existențială pentru țară, nu este considerată una credibilă. Chiar și cei care priveau probabil cu o oarecare satisfacție și mîndrie o eventuală reîncorporare, totală sau parțială, a Ucrainei în Federația Rusă și-au schimbat complet părerea cînd e vorba de riscuri și sacrificii care îi privesc personal pe ei și familiile lor. Asta nu înseamnă desigur că o rezistența generalizată ar prezenta vreo amenințare eminentă pentru regim pentru că după cum am văzut în trecut, în Iran, în Venezuela sau în Cuba, un regim autoritar nu cade dacă structurile de forță de stat nu defectează. Or, e greu de crezut că s-ar putea întîmpla așa ceva în Rusia în acest moment. Oricum, dacă am fi într-o astfel de situație cea mai probabilă variantă ar fi aceea în care puterea ar fi preluată de cercuri și mai radicale. Totuși, starea de spirit negativă din populație contează pentru moralul trupelor trimise pe front și pe termen mediu poate avea un impact politic substanțial.

Al doilea motiv este că echiparea și pregătirea a sute mii de oameni, integrarea lor în unități de luptă viabile, este o provocare imensă cu șanse nu tocmai mari de reușită. Mai ales dacă avem în vedere marile probleme logistice întîmpinate deja de armata rusă în Ucraina. Dovadă, tocmai s-a anunțat că Putin l-a demis pe comandantul responsabil pentru logistică din armata rusă. Un general american, responsabil pentru recrutarea și instruirea trupelor, a explicat la Fox News că pentru a instrui și integra cu succes un număr semnificativ mai mic de noi militari, în jur de 70 de mii, se alocă un an de zile. Chiar și cele mai optimiste estimări au în vedere un ecart de minimum 4-6 luni.

Asta înseamnă că impactul militar a mobilizării nu pare a fi unul serios pe termen mediu. Ce ar putea avea un impact mult mai important este un alt anunț făcut de liderul rus, cel privind „referendumurile” organizate în regiunile total sau parțial ocupate din estul Ucrainei unde sunt indicii că oamenii sunt obligați să voteze sub amenințarea armelor. Nu doar în Donețk și Luhansk ci și, de pildă, în Herson, oraș aflat sub presiunea contraofensivei ucrainene. Ceea ce va permite Moscovei să anunțe, probabil pe 30 septembrie, anexarea de facto a acestor teritorii. Pentru că, după cum spunea cinic Stalin, tot mai elogiat în discursul oficial din Rusia, nu contează cum se votează, și cîți votează, ar trebui adăugat, ci cine numără voturile.

Detaliul este important pentru că astfel, se grăbesc să sublinieze comentariile din presa rusă, acțiunile militare ucrainene nu vor mai viza teritorii de pe teritoriul Ucrainei ci unele aparținînd, de acum înainte, chiar Federației Ruse. Or, a afirmat explicit chiar Putin în ultimul discurs, „în cazul unei amenințări la adresa integrității teritoriale a țării noastre și pentru a apăra Rusia și poporul nostru, vom folosi cu siguranță toate sistemele de armament de care dispunem. Aceasta nu este o cacealma.” O trimitere transparentă la amenințarea cu arme nucleare.

În acest fel Rusia vrea să consfințească drept un fapt împlinit extinderea în aceste teritorii, extindere pe care probabil vrea să o prelungească prin încorporarea întregului litoral al Ucrainei de la Marea Neagră pentru a o transforma într-o țară complet neviabilă pe care o va putea ulterior controla complet sau chiar anexa parțial. Moscova știe foarte bine că aceste „referendumuri” nu vor fi recunoscute aproape nicăieri pe plan internațional. Nici măcar de țări, teoretic aliate, precum China, cu care împărtășește același tip de ostilitate față de Occident. În discursul său de la ONU ministrul de externe chinez, Wang Yi, a ținut să sublinieze că „integritatea teritorială a Ucrainei trebuie respectată”.

La summit-ul SCO (Shanghai Cooperation Organisation) de la Samarkand, care a reunit lideri cu vederi mai mult sau mai puțin explicit anti-occidentale deși cu agende și interese destul de diferite, între care președintele turc, Erdogan, premierul indian, Modi, și Xi Jinping, toți liderii menționați și-au manifestat îngrijorarea față de războiul din Ucraina. O situație deloc confortabilă pentru Vladimir Putin. În plus, el e conștient că îi scapă treptat de sub control situația din Caucaz și din spațiul Asiei Centrale, în fostele republici sovietice, aflate tradițional în siajul Moscovei. Conflictul militar dintre Armenia și Azerbaidjan este doar în aparență calmat iar între timp au avut ciocniri armate la granița dintre Kîrghistan și Turkmenistan.

Mai grav, influența rusească se erodează într-un spațiu în care cea a Chinei crește pe zi ce trece. Cu prilejul unei vizitei făcută, înaintea summit-ului de la Samarkand, în Kazahstan, care are o suprafață de cinci ori cît cea a Franței, Xi Jinping a subliniat faptul că Beijingul sprijină fără rezerve integritatea teritorială a țării. Adresa e cît se poate de clară pentru că unele voci din Rusia avansaseră după declanșarea invaziei din Ucraina, luate de val, și o variantă în care Rusia ar putea anexa partea de nord, rusofonă, a Kazahstanului. Toate aceste evoluții vin să dea dreptate celor care spun că Moscova ar trebui să fie mult mai îngrijorată față de amenințarea chineză din Asia Centrală și Extremul Orient Siberian mai degrabă decît cea reprezentată de Occident, de care este obsedată acum.

Însă în ciuda unui context internațional complicat, cu critici venite chiar dintr-o zonă care nu s-a alăturat sancțiunilor Vestului împotriva Rusiei și nu a criticat deschis intervenția în Ucraina, liderul de la Kremlin a ales totuși să decidă mobilizarea cvasi-generală și să formalizeze anexarea unei părți din teritoriul Ucrainei. Toate analizele par să indice că nu a făcut-o foarte convins ci datorită presiunii enorme venite dinspre așa numita tabără ultranaționalistă, „ulii războiului”, un curent care include figuri influente din structurile de forță de la Moscova, precum Dmitri Medvedev, Andrei Turchak, președintele partidului prezidențial „Rusia Unită”, sau Nikolai Patrușev, secretarul Consiliului Național de Securitate, un fost șef al FSB. Ultimul se exprima, într-un interviu pentru publicația oficială a guvernului, Rosiskaya Gazeta, în favoarea unei mobilizări a țării similară cu cea din al Doilea Război Mondial, inclusiv prin militarizarea economiei.

„Acest „partid de războiului” crede – sau cel puțin astă îmbrățișează cu voce tare”, scrie cotidianul londonez The Telegraph, „variantele cele mai extreme ale mitologiei Kremlinului privind războiul împotriva Ucrainei: Kievul este invadat de naziști, Ucraina nu există, acest război este o luptă existențială a Rusiei împotriva Occidentului, Rusia eliberează Ucraina de anglo-saxonii și homosexualii baltici militanți și așa mai departe”.

Obiectivul esențial al Rusiei în acest moment pare să fie acela de a forța lumea, în primul rînd Occidentul, să accepte de facto, chiar dacă nu de jure și declarativ, anexarea noilor teritorii din Ucraina. Chiar dacă lideri ca Olaf Scholz sau Emmanuel Macron descriu „referendumurile” drept o rușine, scrie presa rusă, „toată lumea este conștientă de faptul că nu contează pentru Moscova dacă guvernele „false” ale Occidentului nu recunosc referendumurile populare din Donețk, Luhansk, Zaporoje sau Herson”. Subliniind că Rusia va fi dispusă să accepte reluarea dialogului cu Europa, despre care a pomenit Emmanuel Macron, doar „cu condiția recunoașterii necondiționate a transferul regiunilor Donețk, Luhansk, Herson, Zaporoje și Crimeea în Federația Rusă”. În caz contrar „suntem gata să așteptăm pînă cînd SUA și UE vor scăpa de rămășițele iluziilor întreținute în prezent”.

Acest gen de declarații agresive, disprețuitoare, aparent încrezătoare, se bazează pe faptul că teama de o escaladare necontrolată a războiului, în special amenințarea potențială cu lovituri nucleare, dacă ceea ce Rusia va considera de acum înainte teritoriul său va fi atacat militar îi va face mai ales pe europeni să dea înapoi si să preseze Kievul să accepte condițiile Moscovei. În plus, Kremlinul se bazează și pe tensiunile sociale induse în Europa de criza economică și prețurile mari la energie. Numai că unii analiști, de pildă Ian Bremmer, cred că Rusia nu mai poate totuși miza pe paralizarea energetică completă a europenilor pentru că între timp s-au găsit soluții care deși nu pot evita cu totul problemele serioase create fac puțin probabilă o astfel de variantă.

E adevărat, însă, chestiunea unor potențiale atacuri nucleare nu este privită deloc cu lejeritate. Un Vladimir Putin confruntat cu mari dificultăți interne ar putea recurge în disperare de cauză și la o astfel de variantă. Într-un interviu recent Ben Wallace, ministrul britanic al Apărării, spune că „luăm în serios tot ceea ce face Putin – este un om fără scrupule”. „Nu trebuie niciodată să-l subestimăm pe Putin și pe ruși. Istoria ne-a arătat adesea că atunci cînd nu ne așteptam ambițiile Rusiei s-au redeșteptat”.

O informație, puțin discutată, venită din China, ar putea fi relevantă în acest sens. După ultimul discurs al lui Putin Bloomberg a menționat o declarație a Ministerului de Externe Chinez în care se menționa că Beijingul este dispus să aibă răbdare, așteptînd o reunificare pașnică cu Taiwanul. Este o declarație surprinzătoare în condițiile în care în ultimii ani altele pe această temă venite de la Beijing au fost tot mai belicoase. Chiar Xi Jinping a declarat în repetate rînduri că „rezolvarea chestiunii Taiwanului” nu mai poate fi mult întîrziată. Declarația este însă doar aparent liniștitoare. Impresia pare să fie mai degrabă aceea că Beijingul este îngrijorat de impactul major al escaladării conflictului din Ucraina, inclusiv în plan economic, și de aceea vrea să calmeze eventualele temeri, care ar agrava lucrurile, că ar putea exploata prilejul pentru a decide atacarea Taiwanului. Context în care ar putea fi probabil interpretată și întîlnirea recentă dintre secretarul de stat american, Antony Blinken, și Wang Yi, ministrul de extern chinez în care s-a discutat și despre Taiwan dar și despre Ucraina.

Ce e sigur este că americanii nu iau deloc în ușor amenințările venite de la Moscova. David Brooks scrie în „New York Times” că oficialii de la Washington „iau în calcul toate modurile în care Putin ar putea escalada războiul, pretinzînd că Rusia însăși este invadată. El ar putea trimite rachete asupra instalațiilor americane din Polonia și din alte părți ale Europei Centrale și de Est. Ar putea escalada în spațiu prin distrugerea sateliților. Ar putea lansa un atac cu rachete împotriva unui aliat NATO. Și, desigur, ar putea folosi o armă nucleară tactică – poate într-un oraș ucrainean, asupra unei unități militare ucraineane sau doar într-un cîmp deschis pentru a arăta că amenințările sale trebuie luate în serios”.

În general, cînd vine vorba de posibile lovituri nucleare, sunt avute în vedere cele tactice, în Ucraina. Ceea ce îl face pe Dmitri Trenin, fost membru în think tankul Carnegie Moscow Center, un analist de politică externă rus destul de cultivat în media occidentale în trecut, să afirme într-un interviu recent, citat de publicația rusă din exil Meduza, că regretă că „sentimentul frica a dispărut”, mai ales la Washington, pentru că, spune el, „lumea este bazată pe frică”. Subliniind că spre deosebire de Statele Unite conflictul din Ucraina este unul „existențial” pentru Rusia, la nivel fundamental, dovadă o serie de remarci făcute de Putin în 2018 la Clubul de Discuție Valdai în care liderul de la Kremlin spunea că „avem un teritoriu uriaș, nu ne temem de nimic” și avertiza că ar alege să distrugă planeta decît să vadă „o lume fără Rusia”. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro