Să fi fost secolul IX când urmaşii  făruitorilor  unui vechi şi mare imperiu care până în secolul IV d. Hr se întindea de la Marea Caspică, la Marea Neagră şi Mediterană, ajunşi în Polonia după ce au fost izgoniţi din propria ţară de cei care doreau să îi convertească la religiile lor, auzeau pentru prima dată de pământurile şi apele curate ale Moldovei. Nu ştiau exact nici unde sunt acele locuri şi nici dacă vor găsi înţelegere pentru ccea ce sunt şi ceea ce îi definiste  dar curajoşi şi foarte determinaţi în a-şi păstra credinţa în Dumnezeu, au plecat spre “tărâmul făgăduinţei”. Iar ceea ce au găsit în Moldova nu a fost deloc prea departe de  ce aşteaptau ei să găsească . Aici, armenii, căci despre ei este vorba, au fost lăsaţi să fie stăpânii propriei credinţe şi să se manifeste liber. Georg Reicherstorffer în Chorographia Transilvaniae menţiona pentru Moldova un obicei de neconceput pentru alte ţări. Se spunea în document negru pe alb că “în Moldova fii legitimi ca şi cei nelegitimi, urmează la tron fără niciun fel de deosebire”. Şi graţie acestui stil unic de manifestare a domnitorilor, pe tronul Moldovei au ajuns, ca voievozi, fiii nevestei unui negustor armean, Serpega, fii ce sunt cunoscuşi în sitorie ca fiind Ioan Vodă cel Viteaz şi  Garabet, consemnat în cronici ca Ioan Vodă Potcoavă sau Nicoară Vodă Potcoavă.

Şi cei doi fii cu sânge armean au fost atât de buni încât purtarea lor a fost consemantă şi de marele istoric A.D . Xenopol care spunea despre Ioan Vodă cel Viteaz că” îl susţinea poporul un numai din datorie şi chiar din iubire şi devotament”.  De altfel, Ioan Vodă cel Viteaz era poreclit “Armeanul” şi înşelat de felul turcilor de a un respecta cuvântul dat unui creştin, a fost omorât de ienicerii lui Ahmed Paşa. Dar faima lui Ioan Vodă cel Viteaz era atât de mare încât până şi duşmanii lui, turcii, îşi doreau  să îi semene într-atât de mult  încât şi-au spălat săbiile în sângele lui pentru ca Mahomed să le dea şi lor inima ca aceia pe care a avut-o Ioan.

Haşdeu este de părere că numai cea mai neagră trădare l-a putut opri pe Ioan Vodă să un fondeze în Peninsula Balcanică un noi imperiu latin. Dar istoria noastră  ca şi a altor tări, este plină de trădări şi de trădători dar, armenii nu prea  s-au numărat  printre ei.

Căci Mihai Viteazul cu mintea lui strălucitoare îşi formase un serviciu diplomatic şi de informáţii în componenţa căruia, pe lângă boierii devotaţi domnului , fraţii Buzeşti, Dionisie Rudeanu, Radu Calomfirescu, se afla şi un armean- căpitanul Petru Grigorivici, pe care documentele vremii îl amintesc sub denumirea de “Petru Armeanul”. El a fost cel care l-a slujit pe Mihai Viteazul până la sfârşitul tragic al acestuia în timp ce mai toţi cei care s-au bucurat de nenumărate privilegii fiind slujba domnitorului, l-au părăsit atunci când Mihai Viteazul nu a mai avut bani să îi plătească.

Iar poveştile cu armenii devotaţi şi integri sunt nenumărate. Poate ar fi interesant de amintit faptul că pe I.L. Caragiale un armean l-a salvat şi de la un dezastru sentimental dar şi de la falimentul personal. În 1876, I.L. Caragiale îl întâlneşte pe Petre Th. Missir iar în această întâlnire pare să fi intrevenit mâna lui Dumnezeu căci Missir devine cel mai bun şi devotat prieten al scriitorului. Atât de devotat încât nu se dă înapoi nici să urmărească o femeie de care autorul era îndrăgostit şi să îi raporteze ceea ce a aflat despre ea. În felul acesta, Missir îl scapă pe Caragiale de “robia sentimentală” în care căzuse.

Şi tot armeanul Missir rămâne alături şi de Mihai Eminescu, atunci când acesta trăia cea mai neagră perioadă din viaţa lui. Strânge fonduri, îi găseşte o slujba care să îi facă plăcere şi încearcă cu disperare să îl reintregreze în viaţa socială pe cel care rămâne cel mai mare poet al românilor şi unul dintre cei mai mari vizionari ai lumii.

Poveştile cu şi despre armeni au ajuns odată cu sosirea acestora, în numărul redus, este adevărat, şi pe teritoriul Piteştiului. Despre armenii din Piteşti am stat de vorbă cu Răzvan Gheorghiu, un româno-armean sau “corcitură” aşa cum se autodefineşte acest personaj reîntors în Piteşti, oraşul său natal, după o viaţă şi o carieră de judecător la Curtea Supremă de Justiţie ca mai apoi să devină un celebru avocat al Bucureştilor. Are un simţ al umorului desăvârşit, semn al unei inteligenţe remarcabile şi o dezinvoltură aparte.

Fiu al unui román şi al unei armence sosită la Piteşti de la Ruse, Răzvan Gheorghiu îşi aminteşte că mama lui este cea care a pus bazele Şcolii de Muzică din Piteşti. Era o femeie extrem de bine educată, cunoscătoare a 7 limbi străine şi de o frumuseţe atât de specială încât a fost considerată cea mai frumoasă şi cea mai elegantă femeie din oraş. Absolvise la Ruse , Notre Dame de Sion, un  liceu de fete cu predare în limba franceză de către  profesori sosiţi chiar din Franţa. Cum a venit în România a învăţat româneşte ne mărturiseşte  Răzvan Gheorghiu care spune că armencele din familia sa nu erau numai educate şi frumoase ci şi extrem de curajoase. Aşa se face că după naşterea sa, bunica maternă, rămasă la  Ruse a traversat Dunărea cu luntrea ca să ajungă la nepot. În august 1939 începeau vremuri tulburi pentru toţi europenii căci în luna septembrie Germania a invadat Polonia şi astfel a început cel de-Al Doilea  Război Mondial iar armenii nu erau ocoliţi de necazuri.

Şi-a descoperit comunitatea din care face parte deşi se declară român , pe la vârsta de 3 ani, atunci când a observat că unii dintre oamenii pe care părinţii îi aveau în cercul de prieteni vorbeau o limbă un tocmai similară cu cea pe care Răzvan Gheorghiu o cunoştea drept limba maternă, adică limba română. De atunci a început povestea româno armeană a lui Răzvan Gheorghiu care declară cu maliţie că fiind “corcitură care întodeauna sunt foarte reuşite,  a avut marea şansă de a lua ce e mai bun de la ambele naţiuni”.

Deşi cunoscut încă din vremuri vechi ca fiind un târg, Piteştiul nu a fost destinaţia preferată a armenilor cunoscuţi pentru spiritul lor negustoresc. Au fost  şi sunt puţin armeni în oraş, undeva între 40 şi 80 de familii în timpurile bune, mult mai puşini acum, prea puţini ca să poată infinita o şcoală în limba armeană dar suficient de determinaţi în credinţa lor pentru a-şi construi propria biserică –Biserica Sf Ioan Botezătorul.

Şi nu  e de mirare căci Î.P. S Arhiepiscop Sirayr Mardichian spunea că pentru poporul armean “biserica este patria spirituală şi că acesta este pierdut dacă un intră în biserică”.

Răzvan Gheorghiu spune că cei care formau colonia armeană din Piteşti erau oameni corecţi care s-au asimilat foarte bine piteştenilor,  şi care le sunt recunoscători românilor în general pentru ca le-au permis să stea în ţara lor, le-au permis să se dezvolte în ciuda faptului că au venit doar cu hainele de pe ei, ostracizaţi de turci care încercau să îi determină să renunţe la religía lor creştină. Iar armenii au fost pur şi simple masacraţi de către turci în 1915 , când peste 1,5 milioane de armeni au fost ucişi  şi nu era vorba despre soldaţi armeni ci despre femei, copii şi bătrâni, în general oameni fară apărare. Ca buni creştini armenii au o vorba extrem de înţeleaptă şi profundă- “Dumnezeu să-i odihnească pe cei morţi iar pe  asupritori să îi lăsăm în plata Domnului”.

Dar romaníi i-au primit fără să le impună mare lucru. În plus, în urmă cu doi ani, în Piteşti a fost montat un monument închinat martirilor acestui neam care aminteşte de ziua în care 1,5 milioane de armeni au fost masacraţi.

Monumentul a fost executat în Armenia, este din tuf vulcanic şi “acolo am văzut şi flori şi lumânări aprinse pe care nu le-am pus noi” spune cu emoţie Răzvan Gheorghiu.

Românilor le sunt armenii recunoscători căci le-au dat şanse egale, un i-au pus nici mai sus , nici mai jos decât pe ei înşişi şi le-au respectat credinţa. Pentru toate acestea între români şi armeni se leagă mereu şi mereu legături atât de profunde încât nimic un le mai poate rupe.

Din respesct şi dragoste pentru români, cu talent şi dăruire, cu plăcerea specifică armeanului de a dărui bucurie , marşi, 29 noiembrie, de la ora 19,00 filiala din Piteşti a Uniunii Armenilor din România oferă tuturor piteştenilor iubitor de jazz, un concert extraordinar, susţinut de Fraţii Dedeian Quintet.

Şi când vă spunem că este oferit să ştiţi că termenul este extrem de corect căci armenii pur şi simple ne dăruiesc o seară magică de jazz fără a avea vreo pretenţie materială pentru întreg spectacolul. Dacă e marţi, e jazz şi ar fi bine să ne amintim că armenii au făcut excelenţă în jazz , dându-l omenirii pe Harry Tavitian, armeanul a cărui familie a fost trimisă în anii ‘ 50, cu domiciliu forţat, la Piteşti.