Conecteaza-te cu noi

NATIONAL

Radu Muntean, regizorul „Întregalde” (TIFF), despre filmul care ridică întrebări despre generozitate și supraviețuire: „Încerc să-mi construiesc personajele în așa fel încât să devină un amestec viu de calități și defecte”

Publicat

in

„Întregalde”, noul film semnat de Radu Muntean, a fost proiectat luna trecută la festivalul de la Cannes. Premiera națională are loc joi, 29 iulie, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, în cadrul TIFF. Am vorbit cu regizorul despre această poveste de supraviețuire, unde personajele descoperă că intențiile bune funcționează mai bine în teorie decât în practică.

Filmul începe cu trei orășeni care merg într-un sat din județul Alba să doneze pachete cu mâncare. Rămân blocați pe un drum noroios și se întâlnesc cu un bătrân pe care vor să-l ajute.

Când văd că problemele care apar sunt mai importante decât generozitatea, cei trei încep să-și pună la îndoială fiecare decizie. Apar certuri, momente disperate în care-și pierd speranța, conflicte ce-i dezbină.

Pe tot parcursul acestor momente tensionate, personajele încep să-și pună întrebări despre propriul lor altruism. Cum ar trebui să-l ajute pe bătrân? Dacă își pun în pericol propriile vieți pentru o faptă bună? Răspunsurile variază de la personaj la personaj, dar dinamica dintre ele păstrează interesul pe tot parcursul filmului.

Când vrei să ajuți pe cineva, trebuie să înțelegi că ideea ta de bunătate poate fi în contradicție cu așteptările celuilalt. Tu crezi că faci bine, dar în realitate îți hrănești egoul, pentru că persoana pe care vrei să o ajuți are o altă nevoie sau dorință.

În problema generozității, e mult mai importantă înțelegerea decât acțiunea, indiferent cât de puternică e convingerea că știi drumul pe care trebui să-l urmezi.

Vedeta filmului e personajul Kente Aron, jucat de Luca Sabin, bătrânul senil care devine punctul central al poveștii cu cât ne apropiem mai mult de final. E mult spus jucat, pentru că Luca Sabin nu e actor, dar prezența lui pe ecran e capitală pentru „Întregalde”. Merită să-l vezi doar pentru acest personaj cu adevărat fascinant.

Radu Muntean a avut o sclipire de geniu când s-a decis să-l folosească în film pe acest localnic din comuna Rîmeț. Apropo de regizor, înainte de premiera națională de la festivalul TIFF, am stat de vorbă cu el despre cum l-a descoperit pe Luca Sabin, temele prezentate în film și cum crede că va reacționa publicul din România la „Întregalde”:

Incidentul care declanșează acțiunea e unul foarte comun, oricui i se poate întâmpla să rămână împotmolit într-o pădure. Sunt curios dacă a fost inspirat dintr-o experiență personală?

Serios? Uite chiar nu m-am gândit că e așa de comun să rămâi o noapte în pădure, împotmolit cu mașina, după ce ai încercat să salvezi un bătrân senil care își dorea să ajungă la un gater de mult părăsit.

În orice caz, ideea filmului are la bază expedițiile umanitare, cât se poate de reale, pe care asociațiile de offroad le organizează de obicei în preajma Crăciunului, în zone izolate, în care localnicii trăiesc în condiții foarte aspre și se deplasează foarte greu în timpul iernii. Dincolo de asta, totul e ficțiune.

De ce ai ales această comună din Alba pentru desfășurarea acțiunii filmului? De ce în Ardeal și nu în altă regiune din România?

Am participat, împreună cu Alex Baciu și Răzvan Rădulescu, cei doi co-scenariști, la două astfel de acțiuni umanitare și ambele au fost în zona asta a Apusenilor. Prima chiar în Întregalde și a doua, la vreo doi munți distanță, la Ponor.

Până la urmă, majoritatea locațiilor le-am filmat la Rîmeț, care e între aceste două localități. Vorbim de sate foarte extinse ca suprafață și foarte puțin populate, cu infrastructură modestă, care se strică în fiecare an și mai rău de la inundații.

Sunt pâlcuri de două-trei case care se află la kilometrii distanță unele față de altele și toate față de magazinul sătesc, dispensar sau școală. Deci, în principiu, dacă îți dorești să ajuți pe cineva și să te și dai cu mașina pe drumuri sparte, pe zăpadă sau noroi, cam aici ar fi de venit.

În plus, mi-am dorit ca natura să fie un personaj în film și aici, relieful e foarte jucat, se schimbă brusc, de la peisaje fabuloase cu văi deschise și creste stâncoase în fundal, la păduri cu relief contorsionat, care noaptea devin imprevizibile și periculoase.

Luca Sabin, actorul care-l joacă pe Kente, iese în evidență pe tot parcursul filmului. Cum ai dat de acest actor? E actor?

Nu, cum o să fie actor? Mi-era clar încă de la început că n-are cum să fie actor, îmi doream ca personajul ăsta să fie autentic fără drept de apel. N-ai cum să iei un actor care a făcut o viață teatru și să-l pui să joace convingător un bătrân tăietor de lemne care a lucrat o viață la gater.

Trebuia să arate, să vorbească și să se miște ca un om de-al locului. Luca Sabin e un localnic din Rîmeț, pe care l-am întâlnit în prospecția de locații. Mergea să cosească iarba bisericii din Rîmeț, împreună cu alți doi consăteni.

Foarte multe linii de dialog par improvizate de el. A citit scenariul sau i-a dat doar niște indicații despre ce ar trebui să vorbească?

Am avut mare noroc cu Luca Sabin. Arăta la fel de fragil ca personajul pe care mi-l imaginasem dar era de fapt extrem de rezistent și puternic, își dorea să joace în film, a înțeles ce are de făcut și a intrat imediat în rol. Rol pe care, în parte, l-am construit împreună cu Luca Sabin, adăugând poveștile lui personale, pentru că s-a nimerit să aibă aceeași meserie ca personajul din film.

Omul povestea, eu integram în dialog, apoi îl convingeam să reproducă la cadru textul care era parte din scenariu, parte din propria lui experiență. Printr-o cască minusculă îi transmiteam din când în când informații în timpul cadrului iar el le procesa și reușea să se integreze foarte bine în dinamica momentului respectiv.

Sigur, de mare ajutor au fost și cei trei actori principali (Maria, Ilona și Alex), care l-au tratat de la început ca pe un coleg de platou.

Filmul e clădit pe mai multe motive ce țin de dualitate: tineri vs. bătrâni, provincie vs. București, săraci vs. bogați. De ce ai ales să prezinți aceste defecte din societatea noastră?

Nu cred că e un film despre defectele din societatea noastră, sau cel puțin nu așa l-am gândit eu. Mi-am dorit să fac un film despre resursele, limitele și diferitele perspective ale generozității. Sigur că la un moment dat, asta implică un anumit tip de dualitate, dar nu e gândită antagonic.

Lumile astea sunt diferite, localnicii pot părea extratereștrii pentru orășeni și invers, dar nu cred că se află neapărat într-un conflict. Sau nu despre asta vreau eu să vorbesc.

Sunt mai multe paliere pe care se discută despre altruism în film. Faptul că Maria îl salvează pe Kente, are mai multă importanță pentru Maria decât pentru Kente, dar asta n-o face pe Maria o ipocrită.

Într-o perspectivă mai largă, acest tip de reflex moral, chiar dacă face parte dintr-un soi de proiect personal, cred că ne-a ajutat să supraviețuim ca specie.

Viciul lui Kente, alcoolul, e prezentat ca fiind unul dintre motivele pentru care nu merită băgat în seamă. Dar din discuțiile care au loc în mașină între orășeni reiese faptul că și ei au propriile vicii și păcate. Cu toate astea însă, ei nu sunt văzuți ca fiind o rușine. Crezi că lipsa unei autoevaluări stă la baza acestor prejudecăți?

Te contrazic, nimeni nu-l face bețiv pe Kente, iar cel mai urât vorbește despre el localnicul jucat de Toma Cuzin. Sigur că prejudecăți există, de ambele părți. De exemplu, spre finalul filmului, Măriuța, vecina lui Kente e convinsă că efortul Mariei de a-l salva pe bătrân are la bază dorința de a-i cumpăra ieftin casa bătrânească.

În general, ne grăbim să judecăm lucrurile pe care nu le înțelegem, aplicându-le o etichetă care ne e familiară. Că e mai comod așa. În film, Kente e pentru cei trei orășeni din jeep, un bătrânel simpatic și vorbăreț, atâta vreme cât nu-i bagă pe drumuri impracticabile, unde urmează să-și petreacă noaptea, în frig și izolați de lume.

Dar, chiar și în aceste condiții, se duc prin pădure și-l salvează pe bătrân de la o moarte sigură. Pot fi în egală măsură avocatul apărării localnicilor și al orășenilor, dacă e să avem un debate, dar din punctul meu de vedere nu există luptă de clasă în filmul ăsta.

Interesant mi se pare tocmai, să pui unghiurile astea laolaltă și să îndemni spectatorii să-și chestioneze propriile limite sau prejudecăți.

Există un act de caritate fără un strop de vanitate?

Probabil că nu, și ăsta e unul din motivele pentru care oamenii fac personaje interesante și complexe. Personajele impecabile, eroii sau sfinții părinți, nu cred că pot fi interesante decât pentru copii, și atunci doar dacă bagi o grămadă de bani în efecte speciale și desfășurări de forțe.

Eu încerc să-mi construiesc personajele în așa fel încât să devină un amestec viu de calități și defecte. Ca noi toți. Faptul că ai ceva să-ți demonstrezi atunci când ești pe cale să fii generos nu mi se pare că plafonează nivelul moral al faptei. Dar iarăși, e o chestiune de perspectivă.

După film, poți rămâne cu deziluzia că nu există altruism în valoare absolută și că până la urmă toți vom ajunge precum Kente, un nimic în marele timeline universal sau poți concluziona că există un fel lucid de a-ți trăi viața, conștient de consecințele și de motivațiile acțiunilor tale.

După un anumit punct filmul devine doar despre Kente. Ce te-a atras atât de mult la acest personaj încât să-l pui în centrul atenției?

Kente are în primă fază rolul de a testa personajele principale, asemeni Sfântului Petru, în basmele populare. Le oferă ocazia să fie altruiști, din postura celui pus în pericol. În final însă, mi s-a părut important să rămân cu Kente pentru a înțelege că nu e doar o carcasă umană, așa cum pare a fi pentru toți ceilalți.

E un om cu o biografie, cu un trecut. Mi-am dorit să însemne ceva pentru spectator.

Apari în film, e al doilea tău rol. De ce ai luat această decizie de a trece în fața camerei?

Îmi place să joc, e o provocare și o ocazie să înțeleg mai bine prin ce trece un actor în timpul cadrului. Cred că mă ajută să lucrez mai bine cu actorii. În plus, acum nu mai poate să-mi spună nimeni: e ușor să dai indicații de pe margine.

Trebuie să mărturisesc însă că la un moment data m-au copleșit problemele de la filmare, du-te-vino-ul ăla dintre perspectiva actorului imersat în filmare și cea a regizorului care trebuie să controleze tot momentul, plus locul lui în schema mare a filmului. Așa că, pe undeva am fost ușurat când s-au terminat secvențele în care am jucat.

Cum crezi că va reacționa publicul de la TIFF la „Întregalde”?

E un film care invită la discuții aprinse. E întotdeauna complicat să prevezi cum va reacționa publicul. Fiecare vizionare e diferită, are un vibe anume, în funcție de disponibilitatea și educația cinematografică a publicului. Se simte asta în sală.

La TIFF vin în majoritate cinefili, oameni interesați de fenomen, așa că mă aștept la reacții vii, în timpul proiecției și după. Să vedem, abia aștept.

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB

NATIONAL

Consiliul Concurenţei analizează achiziţionarea unui portofoliu de credite neperformante de către APS Zeta

Publicat

in

De

Consiliul Concurenţei analizează tranzacţia prin care APS Zeta S.A. intenţionează să achiziţioneze un portofoliu de credite neperformante, creanţe din leasing şi active, de la entităţi membre ale Grupului Bank of Cyprus, informează instituţia printr-un comunicat transmis miercuri AGERPRES.

APS Zeta este membră a Grupului APS, activ în principal în Europa Centrală şi de Sud-Est, având trei direcţii principale de activitate: gestionarea alternativă a activelor, investiţii imobiliare şi recuperarea creanţelor.

Bank of Cyprus Group este liderul în servicii financiare şi bancare din Cipru, axat pe furnizarea unei game variate de produse şi servicii financiare precum activităţi bancare dedicate persoanelor fizice şi companiilor, finanţe, factoring, servicii de investiţii, brokeraj, managementul fondurilor, servicii de private banking, respectiv asigurări generale şi de viaţă.

În conformitate cu prevederile Legii concurenţei (nr. 21/1996), operaţiunea propusă este o concentrare economică ce depăşeşte pragurile valorice prevăzute de lege, fiind supusă controlului Consiliului Concurenţei. Ca urmare, autoritatea de concurenţă va evalua această tranzacţie în scopul stabilirii compatibilităţii cu un mediu concurenţial normal şi va emite o decizie în termenele prevăzute de lege, precizează autoritatea de concurenţă.

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult

NATIONAL

Vremurile, ambițiile neo-imperiale ale Rusiei, guvernele și noi

Publicat

in

De

Războiul din Ucraina nu a făcut decît să amplifice crize globale deja existente; în condițiile unui nou Război Rece iluziile că mai este posibil modul de viață din trecut și mai pot fi menținute politicile sociale generoase, deja nesustenabile, trebuie abandonate

Alexandru Lazescu Foto: Hotnews

În perioada comunistă una din glumele din repertoriul celor cu Radio Erevan suna cam așa: la întrebarea cu cine se învecinează Uniunea Sovietică răspunsul era „cu cine vrea ea”. În debutul unui eseu publicat în Wall Street Journal despre ambițiile imperiale ale lui Putin aflăm că răspunsul de mai sus are de fapt deplină susținere la vîrful Federației Ruse. Autorul, Yaroslav Trofimov, povestește că în 2016 în cursul unei ceremonii în care erau premiați tineri geografi Vladimir Putin l-a corectat pe un copil de 9 ani care la întrebarea, pusă de președinte, „unde este capătul granițelor Rusiei?” răspunsese că în strîmtoarea Bering la limita frontierei cu Statelor Unite. „Granițele Rusiei nu au un capăt”, a spus liderul de la Kremlin, în aplauzele asistenței. La vremea respectivă replica putea fi privită drept o glumă, din categoria celor cu Radio Erevan. Acum, după invazia din Ucraina și după o sumă de alte declarații agresive făcute la Moscova nu ar trebui să mai fim la fel de siguri.

La începutul lui iunie, cu prilejul unei expoziții care marca împlinirea a 350 de ani de la nașterea lui Petru cel Mare Putin declara că prin incorporarea în Imperiul Rus a unor teritorii deținute de suedezi țarul nu a făcut decît să „recupereze ceea ce era al nostru” sintagmă care, sugera el, este perfect aplicabilă actualului conflict din Ucraina. La aceeași conferință, scrie Trofimov, unul dintre consilierii liderului de la Kremlin, Vladimir Medinsky, se lamenta că teritoriul Rusiei s-a diminuat semnificativ față de perioada în care Moscova controla o șesime din Terra, inclusiv Finlanda, Polonia și alte 14 țări.

Mulți tind să considere astfel de amenințări drept o retorică resentimentară și revanșardă, care face între altele trimitere explicită la țări ca Lituania sau Moldova ca viitoare ținte, dar „fără dinți”, mai ales după problemele întîmpinate de armata rusă în Ucraina. Alții, plecînd chiar de la declarații ale unor lideri de la Moscova, sunt convinși că Rusia nu se va opri în Donbas, chiar dacă la un moment dat se va ajunge la un acord de încetare a focului. După ce va încorpora teritoriile cucerite într-un nou district federal (publicația Meduza din Letonia scrie că deja decretul este pregătit) așa cum a făcut și cu Crimeea, își va consolida pozițiile și va pregăti un nou asalt pentru a prelua controlul asupra restului Ucrainei. De aceea, deși este inconfortabil, ar trebuie să evoluțiile de pe continent, securitatea din Europa, plecînd de la premisa în care Rusia își va urmări în continuare proiectul neo-imperial.

Fostul premier finlandez Alexander Stubb crede că Putin nu are capacitatea de a-și transpune amenințările în realitate și că în acest context ar fi o adevărată nebunie să se lanseze în noi aventuri similare. În plus, se aud adesea comparații privind PIB-ul Rusiei care este comparabil cu cel al Italiei și net mai mic decît PIB-ul combinat al statelor din UE. Însă, după cum remarca cineva, nu PIB-urile duc războaiele. În plus, determinarea și capacitatea de a îndura privațiuni și suferințe, capitol la care Rusia stă net mai bine ca Occidentul, pot fi factori decisivi, după cum s-a văzut adesea în istorie.

De aceea, alții sunt mai rezervați atunci cînd vine vorba de acest gen de predicții și estimări avertizînd că declarațiile făcute de Vladimir Putin la Munchen în 2007 referitoare la o nouă ordine mondială sau cele ale lui Xi Jinping despre Taiwan trebuie luate în serios. La urma urmei puțini s-ar fi așteptat la o invazie generalizată a Ucrainei înainte ca aceasta să se producă la sfîrșitul lunii februarie. Percepția populară din țările aflate în preajma conflictului reflectă acest sentiment. Conform unui sondaj comandat în luna mai de către think tank-ul European Council on Foreign Relations 54 procente dintre români, 53 procente dintre suedezi și 40 procente dintre germani considerau o posibilă invazie a țării lor de către Rusia o amenințare serioasă.

Dacă în ceea ce privește intențiile de moment ale Rusiei și capacitățile sale militare pot exista diferite puncte de vedere lucrurile sunt însă mai clare, există mai puține dubii, în ceea ce privește viziunea neo-imperială prevalentă printre elitele de la Moscova, pentru că nu e vorba doar de Putin. Nu e nimic nou sub soare, de-a lungul veacurilor Rusia a absorbit permanent noi teritorii pe care le-a integrat recurgînd constant la transferuri masive de populație, cu Siberia ca punct de destinație, așa cum s-a întîmplat cu tătarii în secolul al 16-lea sau cu populația din Basarabia în perioada lui Stalin. „Moscova și-a început expansiunea colonială după ce s-a eliberat în 1480 de Hoarda de Aur mongolă”, scrie Trofimov. Odată ce și-a cîștigat independența, a adoptat multe dintre metodele de război și politicile de stat care au permis odată mongolilor, un popor nomad sărac, să cucerească o mare parte din lumea cunoscută (și exponențial mai bogată și mai avansată din punct de vedere tehnologic). Transformarea orașelor care au refuzat să se supună au fost transformate în ruine, la fel cum s-a întîmplat anul acesta în Mariupol, o tactica brevetată de mongoli.

Numai că deși în țările din spațiul adiacent războiului din Ucraina problema securității și amenințarea Rusiei au ajuns în topul preocupărilor (în sudul continentului lucrurile stau diferit), după cum rezultă și din cifrele menționate mai sus, populația nu a asimilat mental și faptul că în condițiile unui nou Război Rece (să sperăm că doar Rece), viața se schimbă complet. Costurile și prioritățile se modifică radical indiferent de voința noastră. Inerțial oamenii se agață de un mod de viață existent, de fapt înainte de pandemie. Suntem acum la intersecția a trei crize majore. Criza geopolitică rezultată din competiția dintre Statele Unite și China, cea provocată de pandemie, atunci cînd prin măsuri extreme care ulterior s-au dovedit, multe dintre ele, că au fost nu doar abuzive și fără un impact în plan real ci și extrem de costisitoare în plan economic, și cea datorată războiului din Ucraina.

În timpul pandemiei s-au tipărit bani pe bandă rulantă, s-au livrat de pildă în America trilioane pentru a le împărți gratuit populației (așa numiții „bani din elicopter”). Între timp s-au rupt lanțurile de aprovizionare și pentru materiile prime dar și pentru produsele finite (avem o criză majoră în materie de semiconductori). Iar pe fondul unor decizii eronate din trecut privitoare la „bătălia cu schimbările climatice”, motivate în principal ideologic, rupte de realitate, și sub presiunea conflictului din Ucraina, prețurile la energie au explodat. Ideea că așa zisele surse energetice „regenerabile” (panouri solare, turbine de vînt), și fără energie nucleară, care stă la baza grandioaselor „green dealuri”, sunt soluția s-a dovedit naivă și contraproductivă. În plus, după cum scria Bjorn Lomborg, autorul unor cărți și articole în care, de pe poziția cuiva care fără să nege existența schimbărilor climatice critică sever soluțiile avansate în acest sens, „idea că se poate rezolva chestiunea războiului din Ucraina schimbînd dependența Occidentului de petrolul și gazele rusești cu dependența de panourile solare și bateriile chinezești, relevă cît de neserioase sunt politicile de mediu propuse”.

Iată că acum se recurge din nou la cărbune, o adevărată anatemă pînă de curînd. Însă, după cum subliniază un expert în energie, citat de cotidianul Telegraph, „dacă veți dori mai mult cărbune va trebui să plătiți mult pentru asta. Și cum gazele naturale și cărbunele au devenit mult mai scumpe trebuie să vă așteptați ca prețurile la energie să fie tot mai mari, ceea îi va afecta pe toți”. De aceea soluțiile cvasi-miraculoase propuse și la noi prin platourile televiziunilor de știri, de genul să micșorăm acciza sau TVA-ul, să plafonăm prețurile, sunt iluzorii. Evident că subvenția de 50 de bani e ca o frecție la un picior de lemn, e mai degrabă un exercițiu de PR al liberalilor ca răspuns la presiunile populiste ale partenerilor de guvernare din PSD. Plafonarea prețurilor pe termen scurt nu rezolvă nimic ci doar încarcă bugetul cu noi cheltuieli, iar pe termen lung, dacă e impusă fără compensări, duce, ca în Venezuela, la penurie și explozia pieței negre. Nici reducerea accizelor sau reducerea TVA, variante încercate inclusiv în Germania, nu au dus la nici un rezultat concret palpabil în ceea ce privește scăderea prețurilor la pompă. După cum și peste Ocean există o opoziție serioasă, chiar în interiorul Casei Albe, față de dorința președintelui Biden de a renunța temporar la taxele pe benzină și motorină. În plus, cei care cer guvernului să renunțe la o parte din acciză sau să micșoreze TVA, ceea ce ar genera pierderi semnificative la buget, nu explică de unde ar trebui luați banii pentru a crește salariile și pensiile, erodate sever de inflație, revendicări pe care de regulă, de asemenea, le sprijină.

Inflația explodată (20 procente în Estonia!, 9,1 procente în Marea Britanie, 7,9 procente în Germania, 10 procente în Olanda, 16 procente în Cehia și Slovacia – și asta la nivelul datelor oficiale pentru că în realitate cifrele sunt mai mari) face deja victime politice mai peste tot pe continent. În paralel statele, care s-au îndatorat enorm în perioada pandemiei, atunci cînd dobînzile la dolar și euro erau aproape zero, vor ajunge mai devreme sau mai tîrziu în blocaj în privința capacității de a plăti serviciul datoriei, dacă nu taie serios cheltuielile publice. Numai că dacă fac asta costul politic e letal. Am văzut asta și la noi, în 2012. De aceea, estimează de pildă cotidianul Telegraph, în 2-3 ani, indiferent de culoarea politică, nici unul dintre partidele aflate astăzi la guvernare nu va mai supraviețui la putere.

Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

În Trend