Conecteaza-te cu noi

ACTUAL

Profesorul Andrei Marga: ‘Ne îndreptăm spre sfârșitul ideologiei globalismului. Suveranitatea națională trebuie luată mai în serios’

Publicat

in

Andrei Marga, fostul ministru al Educației și fost rector al Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a realizat o amplă analiză despre ”suveranitatea națională”: ”Suveranitatea nu se referă doar la ordinea existentă a Europei, ci și, în cazuri precise, la formarea acestei ordini. Pledoaria pentru suveranitate națională nu este lozincă”.

”Suveranitatea națională este invocată frecvent. Cu tot respectul pentru opiniile libere și oneste, sunt nevoit să spun că nu este o chestiune doar de intuiție. Nu-i nici una de înrolare propagandistică sau de șuetă, fie ea și „oficială”.Mai ales în acești ani, în care abundă oficiali cu opinii oarecari.

Ca și în alte chestiuni, e nevoie de cunoștințe de istorie. Sunt și la noi istorici sclipitori care le au, doar să nu mai fie opriți să le enunțe. E nevoie de cunoștințe juridice – bunăoară, nimeni nu stăpânește la noi dreptul internațional mai profesional decât Adrian Severin. Mai trebuie cunoștințe strategice – nu sunt întrecuți azi „realiștii politici” precum Mearsheimer, Walt, Challiand, Sandschneider, Wirsching, Masala, Braml. Este nevoie de integritate – destui dintre concetățeni care o au sunt ținuți la distanță, în pofida solidei lor culturi.

Un cunoscut director de revistă de cultură îmi amintea că suveranitatea trebuie gândită pe continent nu numai pentru Ucraina. De ce nu și pentru dosarul balcanic? Nu se poate spune că greșește. Suveranitatea nu se referă doar la ordinea existentă a Europei, ci și, în cazuri precise, la formarea acestei ordini.

Frontierele nu sunt, firește, singura problemă a vieții. Toți dorim o lume relaxată, cu oportunități. Dar atunci când un stat nu-și integrează democratic cetățenii, refuză acordurile privind minoritățile, interzice partide, monopolizează informații și recurge la ură, fiind construit pe încălcarea suveranității altora, discutarea frontierelor este inevitabilă.

Iar dacă discuți originile mai adânci ale conflictului de azi, nu înseamnă, cum perorează unii, că arunci lumea în incertitudini și haos. A trata profund aspecte delicate, inclusiv frontierele, cu criterii istorico-demografice, este responsabil. În definitiv, necazurile vin și din rezolvări în doi peri și lașitate.

Îmi vine mereu în minte avertismentul înțelept al lui Helmut Schmidt (Die Mächte der Zukunft, 2006) – să nu ne amestecăm în relația milenară dintre ruși și ucraineni, fiind vorba de aceeași istorie, limbă, cultură. Respectul națiunilor impunea să nu se recurgă la decizii ce au dus, cum constată istorici francezi și germani, la conflictul de azi.

Teza mea este că suveranitatea națională trebuie luată mai în serios decât ieri. Nu ca articol de propagandă, rupt de alte aspecte, ci ca principiu sănătos, confirmat direct și indirect de istorie. Mai ales că ne îndreptăm spre sfârșitul ideologiei globalismului. Se poate discuta la infinit, dar, la această oră, oricum se va evolua, sunt la îndemână exemple concludente.

În orice caz, pentru a fi la obiect, în reglementările internaționale actuale se prevede suveranitate națională. Care, însă, include și securitatea vecinului. Aceste reglementări ar trebui citite în întregime. De aceea, dubla măsură sau trecerea sub tăcere a faptelor nu sunt rezolvări, iar înlocuirea argumentelor cu ura doar amplifică conflictele. Și, în definitiv, ce frontiere apărăm?

Pilotați de prejudecăți, clișee și tot felul de servicii, sunt indivizi care nu se mai informează, dar vor să dea lecții altora. Mai grav, unii nu știu decât penibila deviză „sau ești de acord cu improvizațiile noastre, sau ești cu rivalii”. Cu această deviză s-a și ajuns ca, în loc de analiză matură, să se spună că cei cu păreri proprii ar fi automat aserviți cuiva.

Desigur că mediatizarea superficială falsifică și creează ceea ce nu există. Să ne amintim că însuși Heidegger, care nu se putea plânge că nu ar fi avut notorietate mondială, a trebuit să pună pe frontispiciul scrierii sale finale precizarea: cine mă cunoaște doar din ceea ce este publicat, nu mă cunoaște. De altminteri, ziariști de azi de cea mai mare anvergură și probitate au stat ani de zile în arhive pentru a da monografii lămuritoare, care sunt azi referințe.

Sunt și diverși oameni neinformați și de rea credință care își închipuie că și pe alții îi mișcă motivațiile lor meschine. În anii cincizeci, erau propagandiști care cultivau pe aceste meleaguri anti-americanismul. Acum, în virtutea aceluiași mecanism păgubos, copiii lor fac anti-rusism. Jalnice și una și alta, ca orice anti- orb la fapte! Mai ales că românii ar trebui să-și vadă, precum multe comunități de azi, de viața lor, de dezvoltarea și bunăstarea propriei țări.

Mulți am făcut în suișul vieții ceea ce ne-a stat în putere pentru schimbare și o societate liberă și dreaptă. Nu intru acum în detaliile faptului că, intrat pe mâini nepotrivite, proiectul anilor nouăzeci a fost desfigurat în România. S-a ajuns la degradarea economică, instituțională și culturală de azi, sub propagandiști care, atunci când mulți am făcut reforme de compatibilizare spre a intra în Uniunea Europeană și Alianța Atlantică, erau preocupați de propria aranjare și fraudau. Sunt fapte.

Dar proiectul asigurării în România a unei democrații cu libertăți și drepturi, în solidaritate cu lumea civilizată, nu cu fraude și nedreptăți, trebuie reluat. Nu este alternativă. Desigur, reluat cu pricepere, competență și devoțiune, din capul locului fără segregarea cetățenilor.

Un director de publicație este admonestat acum de către un individ abuziv că ar fi „antioccidental, antiamerican, antieuropean, putinist”. Este astfel cazul să ne întrebăm: prooccidentalismul, proatlantismul, proeuropenismul au intrat oare în proprietatea cuiva? Din câte știm, SUA și UE nu au arendat afilierea la valori cuiva. Principial, contează cetățenii. Iar despre oameni de stat și opțiunile lor, pe care monografii americane și engleze temeinice le-au semnalat la timp, ar trebui citit. În fond, a dat respectivul ins vreo analiză? Să o arate!

Ai oare dreptul să pretinzi „prooccidentalism”, când tu stai pe abuz, fraudă și meschinărie? Mă tem că asemenea propagandiști nu cunosc nici America, nici Europa, nici Occidentul, nici lumea. Ei le invocă la ocazii dar nu fac bine românilor. La urma urmelor, de ce valorile lumii libere să nu intre în viețile oamenilor fără intermediari corupți? Din fericire, nimeni nu are monopolul valorilor.

Faptul că, dincolo de împrejurările vieții, păstrezi cooperări mutual avantajoase cu orice țară, nu înseamnă că te căsătorești cu ea. Este mai bună criza în care a fost aruncată Europa – cu sancțiuni comerciale, cu oprirea nechibzuită de cooperări, cu înarmări când se vrea pace? Poți să nu fii de acord cu unul sau altul, dar poți replica argumentat.

Firește, nici suveranitatea nu este ceva simplu. Sănătos înțeleasă, ea nu înseamnă că se închide ceva și fiecare face ce-l taie capul. Nu se poate însă funcționa fără suveranitatea statelor naționale decât intrând în crize.

Desigur că este importantă respectarea reglementărilor internaționale bine înțelese. Că trebuie distins între „națiune civică”, bazată pe instituții democratice de formare a voinței politice, și „națiune etnică”, prezentă în societățile în care trăim. Că reprezentanța națională (parlamentul), stabilită în condiții de pluralism politic și legitimitate democratică, este subiectul de drept al suveranității naționale – persoanele, organizațiile, etc. având alte roluri. Suveranitate fără democrație curată eșuează, vedem bine.

De prin anii nouăzeci, se trăiește, cum se știe, în era globalizării. Dar cu confuzii costisitoare.

O confuzie, despre care am mai vorbit, este între „globalitate”, care este realitatea vieții, în care depindem de ceea ce se petrece pe glob, „globalizare”, care este o politică economică de reducere a barierelor dintre țări, și „globalism” (detaliat în A. Marga, După globalizare, Meteor Press, București, 2018). Globalismul este o ideologie – ideologia potrivit căreia pe lume ar fi un centru de comandă pentru deciziile statelor naționale, dincolo de interese proprii și circumstanțe istorice.

Este de asumat că trăim și vom trăi în globalitate, că se va putea recurge la globalizare, dar ideologia globalismului nu dă rezultate. O spun analiștii cei mai responsabili.

O altă confuzie ține de preluarea de către „democrați” a unor feluri de a face politică condamnate de istorie. Scurt spus, bolșevismul și nazismul revin pe nesimțite tocmai la nepoții celor care le-au combătut cu prețul vieții. Malformarea și interzicerea de partide, limbajul anatomo-fiziologic al decidenților, exaltarea de decizii unipersonale ale unor nulități sunt din arsenalul cunoscut al nazismului. Disciplinarea cetățenilor de la amvonul unor funcții, cecitatea decizională sunt din cel al bolșevismului. Ignorarea legitimării democratice vine din ambele.

Citez mult, cum s-a remarcat. În definitiv, căutarea adevărului s-ar cuveni să prevaleze. Citez experiențe, autori și lucrări ca să consolidez evaluările propuse, să arăt că sunt oameni cu o autoritate mai mare decât a mea în sprijinul a ceea ce susțin și, normal, pentru o informare la zi a concetățenilor.

Fiindcă subiectul articolului de față este suveranitatea națională, să ne amintim de reacția lui de Gaulle. El știa ce lume vine, dar a cerut să nu se distrugă suveranitatea națională. Ea nu este relicvă a unui trecut consumat, ci o condiție a vieții demne de om, spre a împiedica anumite regrese.

Titularul de azi al studiilor politice de la Sorbona ne aduce din nou pe pământ. El ne spune că nu este posibilă democrația fără suveranitate națională și acuză faptul că „îmbrățișând valorile democratice, noi am uitat sensul democrației, sensul ei politic, care este guvernarea de sine” (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006, p.58). Un italian prestigios a spus-o și mai net: „problema majoră acum este aceea de a salva democrația când parlamentele și guvernele au pierdut progresiv instrumentele de putere și se prezintă, în cele mai bune dintre cazuri, ca executori de politici decise în altă parte sau puternic conditionate de evenimente pe care nu le pot controla” (Sergio Romano, Morire di democrazia. Tra derive autoritarie e populismo, Longanesi, Milano, 2013, p.97). Îi poți contrazice?

Pledoaria pentru suveranitate națională nu este lozincă. Și nu are nicio importanță cine se reclamă din ea. Două argumente din viața actuală sunt hotărâtoare.

Primul este argumentul consecințelor. Un analist american notoriu a spus-o categoric: „democrația pe care noi o promovăm în multe părți ale lumii este parte integrantă a transformării spre noi forme de autoritarism” (Robert Kaplan, „Was Democracy Just a Momentum?”, în The Atlantic, dec., 1997, p.55 și urm.). Se poate contesta?

Prin „promovarea democrației din exterior”, întreținută de globalism, ne spune o analiză autorizată de armata americană, s-a ajuns la susținerea de clici corupte și „guvernanțe cleptocratice” care aruncă cetățenii în disperare (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015, p.6). Metropolele întrețin contacte cu simpli politruci, aceștia le spun ceea ce vor să audă, iar populația suferă. Serviciile secrete și misiunile externe închid ochii la realități. Nu este de mirare că populațiile întorc spatele falsei „democrații” ce li se oferă.

„Promovarea externă a democrației” are la fel de multe lacune ca și exaltarea „promovării doar interne” (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Ein kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017, p.55). Ambele au nevoie de o reanaliză din perspectiva „autodeterminării” comunităților naționale. Titularul de la Harvard al studiilor de democrație trage concluzia directă: „dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou în mâinile proprii destinul” (Yasha Mounk, The People vs. Democracy: Why Our Freedom Is in Danger and How to Save It, Harvard University Press, 2018, p.27). Altfel, se cultivă o „democrație fără drepturi”, care distruge viața publică. Se poate glumi pe această temă?

Al doilea este argumentul ineficacității. Se observă ușor că democrația există, cât este, în cadrul național (Pierre Mannent, op.cit.). Legitimarea este posibilă începând cu statul național, iar asistența socială o face doar statul național (Jürgen Habermas, Discursul de la Louvain, 2013). Am argumentat, la rândul meu, că „a fi european nu este ceva de natura bătutului cu pumnul în piept, ci are de a face cu luciditatea constatării și cu răspunderea acțiunii. Mai cu seamă astăzi, când este hotărâtor nu atât ceea ce se decide într-un centru de comandă, cât ceea ce rezolvă statele naționale însele. Nu dezarmarea statului național, ci profilarea sa prin rezolvarea problemelor cetățenilor săi este la ordinea zilei“ (A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018, p.336). Cine strivește statul național, strivește democrația și, cu ea, dezvoltarea.

Mulți decidenți, ignorând realități și surzi la opiniile cetățenilor, cred că societatea nu s-a schimbat din 1990. Nu-i deloc adevărat! În toate țările s-a învățat din anii 1980-1990 și s-au făcut schimbări. Nimeni nu stă pe loc. Tehnologiile, ştiinţa modernă, orientările religioase, „marea politică”, de care vorbea Nietzsche, și, desigur, presiunile cetățenilor au alimentat schimbările.

Expun detaliat în alt loc analiza, aici constatând doar că sunt nenumărate probe că s-a ieșit din taxonomia moștenită (capitalism, socialism, corporatism etc.) a societăților. De exemplu, capitalul financiar conduce economia, iar statul intervine când sunt periclitate marile interese. Proprietatea, oricare ar fi, nu mai decide singură politica. Inegalitățile din societate se agravează. Partidele clasice dispar. Carierele le decid nu doar calificarea, ci și corupția, nepotismul, rețelele cleptocratice. Puterea politică o exercită amalgamuri de birocrați, agenți ai firmelor multinaționale, servicii secrete și titrați ajunși. Statul este controlat de această combinație. Populația este sub asaltul propagandei, desfășurată în condițiile unei întinse „refeudalizări” din societate, începând cu sfera media.

S-a trecut astfel la o societate în care individul se bucură de libertăți, dar i se pretinde conformism cu regulile unei competiții cu margini vagi. Presiunea este la depolitizare, începând cu partidele, care devin, din exponenți ai valorilor, agenți de influență. Coerența societății suferă, sciziunile se adâncesc. Democrația devine concurs de coterii. Se petrece un fenomen nou ca amploare – îl vedem în repetarea de clișee pe scară mai mare ca oricând. Gândirea, cugetarea cu mintea proprie sunt de fapt sub asediu. Se caută aducerea la unitate nu a oamenilor, ci a cugetării – ceea ce este primejdios. Dezbaterea cetățenească fiind redusă, nemulțumirile iau din nou calea radicalismului.

Sunt de părere că vorbirea despre libertăți, democrație, justiție, tipul de societate are de plecat de la asemenea realități incomode. În definitiv, este gândire doar acolo unde realitatea este asumată integru, nu escamotată. De aici are de plecat un proiect de societate adus la zi.

România de azi este un exemplu a ceea ce înseamnă renunțarea la suveranitate – căci, să fim lucizi, nu i-a luat-o cineva, ci decidenți ai ei, debusolați și lacomi, o oferă mereu pe tavă. Trec în revistă pe scurt doar câteva dintre urmările certe. Căutând investitori, dar cu disponibilitatea la orice a decidenților efectivi și slabul lor profesionalism, cum ne spun economiștii, țara și-a destrămat o industrie semnificativă. Iar acum, plesnesc lipsurile – în energie, medicamente, alimente și altele. Țara nu mai atinge justiția ca justiție, cât timp este sub vătafi care, depășiți, caută aprobări ale legilor țării pe la diferite porți. S-a cățărat la decizii o prostocrație care cultivă confuzia valorilor. Ea nu a fost în stare să țină piept pandemiei fără furturi, iar acum nu folosește fără hoție banii europeni. Proliferează oportunismul, care reînvie în fapt adevărul unic, gestionat de sus. Sub un amatorism organizat, politica externă s-a descompus în excursii. Exponenții României actuale o înarmează, fără să știe, precum alte țări, de simetrie. Efectul sintetic al renunțării la suveranitate și al nepriceperii decidenților este sărăcirea perseverentă a țării în condițiile cele mai prielnice pentru dezvoltare de sine.

Democrația și civilizația se apără cu adevăruri. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni, dar viitorul României ar trebui să preocupe. Ce înseamnă de fapt să ai vecini înarmați, până la urmă cu arme atomice (să fim realiști: se comercializează deja încărcături nucleare!), fără tradiție democratică și democratizare, atrăgători geopolitic, intrați în alianțe? România va deveni și mai nesemnificativă decât au făcut-o decidenții de azi și trimisă în voia sorții. Se reconfirmă, din toate direcțiile, că reaua credință și judecata pripită sunt răi sfătuitori”, conform cotidianul.ro

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB

ACTUAL

Ion Cristoiu: ‘Am fost amăgiți de Marile Puteri cu admiterea pentru a ne folosi ca soldați credincioși în Războiul cu Federația Rusă. S-a plecat de la premisa că Proasta Europei, România nu-și va permite să se revolte’

Publicat

in

De

Jurnalistul și publicistul Ion Cristoiu a comentat decizia Austriei de a bloca aderarea României la spațiul Schengen ”Am crezut prostește că Marile Puteri vor obliga Austria să ne facă pe plac. Cum să cuteze o țară ca Austria să spună nu Stăpînilor? Numai că Austria n-are Stăpîni, așa cum avem noi. Cînd ești slugă credincioasă nu poți concepe că altcineva poate înfrunta Stăpînul. Greșeala noastră: Am crezut că Austria e România!”.

”Consiliul JAI a decis joi, 8 decembrie 2022, neadmiterea României în Spațiul Schengen.
Un vot pur și simplu, fără nici o precizare menită a îndulci lovitura.

Ședința JAI a fost o lovitură cumplită pentru România.
Prin respingerea cererii de admitere ni s-a dat un bocanc în gură.
Prin admiterea Croației ni s-a dat o flegmă-n ochi.

Să trecem în revistă evenimentele pentru a înțelege ce s-a întîmplat.
Din toate punctele de vedere România își luase adio de la admiterea în Spațiul Schengen. Criza migranților, urmată de cea a Pandemiei, au pus la îndoială existența unei libere circulații între țările membre UE. După 2015, cînd Angela Merkell a adus în Germania mase de emigranți economici, încălcînd frontierele, presiunea asupra granițelor occidentale a devenit uriașă, atingînd prin violență o a doua năvălire a barbarilor. Din toate țările sărace ale lumii au pornit valuri de aspiranți la bunăstarea Occidentului. Maxim Gorki istorisește în Copilăria că pe vremea cînd era mic citea despre hoardele barbare care se îndreptau spre Roma, ale cărei lumini atrăgeau neamuri  întregi cufundate în întunericul planetar: Unde-i Roma, Unde-i Roma cea măreață? scrie Maxim Gorki că strigau hoardele.

Ceva asemănător s-a petrecut după prima năvălire – pentru că năvălire a fost și nu emigrare – a hoardelor de  inși din țările tot mai sărace ale globului atrase de visul unui trai mai bun în Occidentul bogat, luminat, curat și lesne de jefuit. Presiunea asupra frontierelor a crescut după 2015 și pentru că,  în Germania, cei ajunși și instalați deja și-au propus să facă pe dracu-n patru și să-și aducă numeroasele neamuri din țările de baștină. Vă amintiți cum s-au atras românii dintr-un sat unul pe altul. Aflînd că a lui Lenuța a ajuns la Paris și cîștigă mai bine decît acasă vînzînd flori, cei din sat s-au grăbit să plece și ei din țară. Fenomenul a fost și este aproape identic în cazul migranților. Vestea că unul de a-l lor ajuns la München și se descurcă, parvenită  prin telefoane și e-mailuri, a făcut ca mulți să-și propună să ajungă în Occident. S-a creat astfel o aspirație în genul celei a barbarilor care se întrebau Unde-i Roma, unde-i Roma cea măreață?  Presiunii i-a răspuns crearea unor uriașe rețele de aducere în Occident a migranților, rețele de puterea celor de droguri sau de trafic de persoane. Succesivele valuri de migranți au dus la creșterea capitalului electoral al formațiunilor anti migranți. Unele au cîștigat alegerile (partidul lui Meloni în Italia) folosind retorica antimigranți.

În acest context tema extinderi spațiului Schengen fost trecută pe linie moartă.  Mai mult, lideri europeni precum Macron au pus la îndoială chiar regulile de acum ale Spațiului Schengen. Explicabil astfel că,  în România, de ceva ani nici un partid n-a mai ridicat tema admiterii noastre în Schengen. Nici după ce s-a format actuala Coaliție nu s-a pus problema unui efort pentru a intra în Schengen. Nu l-am auzit pe Klaus Iohannis ridicînd  problema unui efort național pentru a realiza acest obiectiv.

Pe 29 august 2022, aflat la Praga pentru a vorbi despre Războiul din Ucraina, cancelarul Germaniei a declarat:

„Schengen este una dintre cele mai mari realizări ale Uniunii Europene și ar trebui să o protejăm și să o dezvoltăm. Acest lucru înseamnă, de altfel, eliminarea decalajelor rămase.

Croația, România și Bulgaria îndeplinesc toate cerințele tehnice pentru o aderare deplină. Voi depune eforturi pentru ca acestea să devină membri cu drepturi depline.”

Extinderea Schengen a fost pusă de cancelarul german în contextul Războiului din Ucraina. S-a lăsat să se înțeleagă că Războiul a creat o nouă situație geopolitică în Europa, situație care împinge în plan secund preocupările țărilor europene privind stăvilirea migrației și aduce în prim plan contribuția țărilor europene la înfrîngerea Rusiei.

De îndată, în România, liderii politic, i de la Klaus Iohannis pînă la Marcel Ciolacu,  au salutat declarația văzînd în ea lansarea unei campanii duse de UE, de Marile Puteri europene pentru ca România, Bulgaria și Croația să intre în Schengen:

Klaus Iohannis: Salut anunţul de astăzi de la Praga al cancelarului german Olaf Scholz privind sprijinul Germaniei pentru aderarea la Schengen a României – un obiectiv strategic al ţării mele, care îndeplineşte în mod clar toate cerinţele tehnice. Îi mulţumesc pentru angajamentul personal.

Așadar, campania de admitere a României n-a fost lansată de liderii noștri politici. A fost lansată de Comisia Europeană și de Franța și Germania. Rapiditatea cu care liderii noștri politici au salutat declarația arată că știau de ea și că a fost luată drept un angajament al Puterilor Europene că vor extinde Spațiul Schengen. I-au urmat declarații de sprijin din partea Franței, a Comisiei Europene. S-a declanșat deodată un mecanism exterior României, susținut de Marile Puteri. Un mecanism care ar putea fi intitulat: Să vîrîm în Schengen România, Croația și Bulgaria!

Pe 7 septembrie 2022, președinția Cehă a UE anunță că vrea ca România, Croația, și Bulgaria să intre în Schengen. Gestul duce la punerea dosarului pe agenda UE.
Pe 18 octombrie 2022, Parlamentul European votează în chip covîrșitor admiterea celor trei țări în Schengen.
Mecanismul aducerii celor trei țări în Schengen funcționează perfect.

Pe 16 noiembrie 2022, Comisia Europeană publică Raportul Misiunii de evaluare a noastră în cazul Schengen. E un raport elogios, pe baza căruia Comisia Europeană invită Consiliul UE să ia „fără întîrziere” deciziile necesare pentru a permite Bulgariei, României și Croației să intre în Schengen.

În acest proces, pe data de 13 septembrie 2022, apare semnalul că Olanda s-ar împotrivi invocînd existența MCV. Pe 22 noiembrie, Comisia Europeană a recomandat în ultimul raport MCV încetarea monitorizării României. Olandei i se rezolvă condiția. Pentru a nu părea de papagal, guvernul olandez trimite în România, pe 16 noiembrie 2022, o misiune de evaluare. Misiunea conchide că România îndeplinește condițiile de admitere.

Olanda pare rezolvată.
Pe 2 decembrie 2022, guvernul olandez anunță că e de acord cu admiterea României. Dispare brusc invocarea Parlamentului olandez, prezentat pînă atunci de guvern ca fiind principalul oponent.

Campania dusă de Marile Puteri și de Comisia Europeană pentru admiterea noastră în Schengen pare a nu avea fisură. Asta explică o ciudățenie:
Guvernul, președinția dă ca sigură admiterea noastră în Schengen. Admiterea nu pentru că am fi mai buni decît altădată, ci pentru că Marile Puteri occidentale văd în această admitere un gest de strîngere a țărilor UE în fața pericolului rusesc. De aceea ai noștri nu prea se ostenesc pentru admitere. Se ostenesc în schimb pentru a fi țara de avangardă în sprijinirea Ucrainei și atacarea Rusiei. România face totul pentru a-l ajuta pe Zelenski. Cerealele ucrainene au prioritate în fața cerealelor noastre, se trimit pe șest în Ucraina arme și mercenari, prin România trec în secret toate transporturile occidentale spre Ucraina. E limpede că Klaus Iohannis are convingerea că admiterea e un cadou făcut de Occident nu atît României, cît mai ales lui, care ar căpăta astfel o gură de aer pe plan intern. Și odată cu el ar căpăta și Partidul Meu, PNL. A fost un negoț pe față sau doar o sugestie? Nu vom ști pînă nu se deschid gurile și arhivele. Sigur e că Klaus Iohannis a lăsat Marile Puteri să lupte pentru admiterea noastră în Schengen în timp ce el s-a concentrat să facă din România fata-n casă a lui Volodomîr Zelenski.

Pe 18 noiembrie 2022, Ministrul de Interne al Austriei anunță că se opune admiterii în Schengen a celor trei țări.
Pe 23 noiembrie 2022, cancelarul Austriei nuanțează declarînd că doar Bulgaria și România nu trebuie să intre în Schengen.

E o surpriză pentru România?
O declarație făcută de Rareș Bogdan lui Robert Turcescu la B1tv dezvăluie că opoziția Austriei era știută la noi încă din octombrie 2022.

De ce nu ne-am agitat?
Pentru același motiv pentru care nu ne- am dat de ceasul morții nici după anunțul Austriei.
Pentru același motiv pentru care am decis să intrăm la votul din JAI deși Cancelarul susținuse ferm că va folosi dreptul de veto.

Care e acest motiv?
Convingerea că Ăi mari, de la Paris, de la Berlin, de la Bruxelles, care ne-au promis admiterea în schimbul slujirii necondiționate a Ucrainei, îi vor comanda Cancelarului să cedeze și acesta luînd poziție de drepți se va conforma. Opunerea Vienei n-a fost luată în serios. Convinși că politicienii austrieci sînt ca politicienii români, gata să îndeplinească Ordinele Occidentului chiar și atunci cînd ele contrazic interesele naționale, Klaus Iohannis, premierul Nicolae Ciucă, liderii partidelor din Coaliție și-au spus că Austria nu va avea curajul să meargă pînă la capăt în contrazicerea ordinelor venite de la Marile Puteri.

Nu mă așteptam la o asemenea umilire a României.
Am fost sigur că vom intra din simplul motiv că știam pe ce se bazează ai noștri:
Pe admiterea României ca un obiectiv asumat de Marile Puteri, cele care au lansat din proprie inițiativă campania de admitere.
Am fost sigur și pentru că mi-era greu să-mi imaginez că Klaus Iohannis și premierul pot fi atît de siguri că intrăm fără a fi convinși că admiterea e o bagatelă.

De ce am primit această lovitură?
Sînt trei răspunsuri posibile:

  1. Am fost de la început trași pe sfoară de Marile Puteri scopul lor fiind admiterea doar a Croației, numai că nu-și puteau permite să nu invoce și România.
  2. Am fost amăgiți de Marile Puteri cu admiterea pentru a ne folosi ca soldați credincioși în Războiul cu Federația Rusă. S-a plecat de la premisa că Proasta Europei, România nu-și va permite să se revolte.
  3. Am crezut prostește că Marile Puteri vor obliga Austria să ne facă pe plac. Cum să cuteze o țară ca Austria să spună nu Stăpînilor? Numai că Austria n-are Stăpîni, așa cum avem noi. Cînd ești slugă credincioasă nu poți concepe că altcineva poate înfrunta Stăpînul. Greșeala noastră: Am crezut că Austria e România!”, conform cristoiublog.ro.

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult

ACTUAL

Parlamentul European e zguduit de un imens scandal de corupție! Un europarlamentar a fost arestat la Bruxelles

Publicat

in

De

Eurodeputata socialistă greacă Eva Kaili, unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului European, a fost arestată vineri seara la Bruxelles în cadrul unei anchete privind suspiciuni de corupţie în care este implicat Qatar-ul.

Alte patru arestări au avut loc deja în capitala Belgiei vineri dimineaţa în acelaşi caz. Eva Kaili a fost „arestată pentru a fi audiată” de poliţie, a declarat o sursă apropiată dosarului, relatează AFP.

La Atena, Partidul socialist grec (Pasok-Kinal) al cărui membru este Eva Kaili a anunţat seara că aceasta a fost „demisă„.

În centrul anchetei, condusă de un judecător de instrucţie de la Bruxelles: acţiunile unei „ţări din Golf” suspectate că „ar influenţa deciziile economice şi politice ale Parlamentului European prin plata unor sume de bani substanţiale sau oferirea de cadouri semnificative”, a subliniat parchetul federal.

În ceea ce priveşte beneficiarii, aceştia sunt personalităţi care au „o poziţie politică şi/sau strategică semnificativă” în cadrul Parlamentului European, informează agerpres.ro.

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

În Trend