Conecteaza-te cu noi

NATIONAL

Poate rezista economia unui al doilea lockdown? ​Lucian Croitoru: Pandemia și metoda capitalistă / Probabilitatea unui lockdown crește foarte mult dacă sunt ignorate regulile personale de igienă și protecție

Publicat

in

Probabilitatea ca un lockdown să devină necesar crește foarte mult dacă sunt ignorate regulile personale de igienă și protecție. Problema principală este, așadar, referitoare la capacitatea individuală de a respecta astfel de reguli. La rândul ei, capacitatea individuală de a respecta aceste reguli depinde de gradul de responsabilitate al fiecăruia. Acest grad de responsabilitate individuală s-a redus în timp, odată cu extinderea concepțiilor etatiste referitoare la societate. Statul s-a extins și a devenit o prezență masivă în viața socială. A acordat noi drepturi și a alocat cheltuielile asociate acestora, pe care le-a finanțat cu impozite și datorii publice crescătoare. A preluat de la comunități funcții pe care acestea le îndeplinesc mai bine.

A extins ponderea „regulilor dependente de scop” social (neaplicabile tuturor) în defavoarea acelor reguli care stabilesc spațiul de acțiune a responsabilității individuale, și anume „regulile generale de bună conduită” (expresii preluate de la Hayek).

Rezultatul a fost că, pe de o parte, individul și statul s-au trezit într-o relație slab intermediată sau chiar neintermediată de comunități, cu extinderea sentimentului de izolare, iar pe de altă parte individul fie a renunțat la unele dintre responsabilitățile sale, fie le-a predat statului, câteodată în contextul existenței unor drepturi pecuniare. Din păcate, statul nu a putut înlocui eficient nici responsabilitatea individuală nici comunitățile în multe aspecte, inclusiv în cele referitoare la formarea atitudinilor față de un flagel neprovocat de om, cum este pandemia.

Acest rezultat s-a văzut în întregul Occident, atunci când pandemia a lovit la finele anului 2019. Instinctul autorităților a fost să impună starea de urgență, ceea ce pentru mulți a generat ideea că pandemia, oricât de mult ar fi o problemă, ar putea fi în primul rând un alt prilej/pretext pentru stat pentru a eroda garanțiile împotriva libertăților individuale. În mod particular, în România instituția Bisericii, care se bucură de un grad mare de încredere în societate în general, și în special în anumite comunități, nu s-a implicat de la început nici în transmiterea mesajului referitor la valoarea vaccinului pentru societate, dar, și mai important, nici referitor la responsabilitatea individuală de a respecta cu strictețe măsurile de igienă și protecție ca mijloc al fiecăruia de a-și proteja aproapele. Din fericire, Biserica a corectat în cele din urmă această ezitare prelungită, dar schimbarea atitudinii individuale a rămas insuficientă.

Gradul de responsabilitate individuală în combaterea pandemiei a înregistrat o oarecare creștere, dar, până acum, insuficientă pentru a evita un posibil lockdown

Pe scurt, poate că un lockdown ar fi putut fi evitat sau, dacă s-ar impune din nou, ar avea un impact economic mai puțin sever dacă gradul de responsabilitate individuală ar fi (rămas) la nivelul înalt la care îl dusese liberalismul clasic, în care individul era responsabil referitor la virtual toate aspectele vieții sale. În prezent, pentru că oamenii învață, gradul de responsabilitate individuală în combaterea pandemiei a înregistrat o oarecare creștere, dar, până acum, insuficientă pentru a evita un posibil lockdown.

Chiar dacă gradul de responsabilitate individuală a rămas relativ redus, dacă ne referim la societate în ansamblu, forțele pieței au acționat pentru a corecta acest lucru în interiorul organizațiilor. Firmele aflate în concurență au înțeles repede că nu pot rămâne pe piață dacă nu fac o prioritate din respectarea de către angajați a unor reguli stricte de igienă și protecție. Oamenii foarte calificați nu pot fi înlocuiți de pe o zi pe alta. Amintiti-vă cum a reacționat Tom Cruise când turna ultimul film din seria „Mission Impossible” și a văzut pe platourile de filmare oameni care nu respectau regulile de igienă. A amenințat cu stoparea filmărilor, care însemna pierderea de locuri de muncă și de venituri. Toți au devenit în cele din urmă riguroși și au reușit să termine filmul. Nu este exclus ca rigoarea cerută de firme să se fi transmis într-un grad crescut de responsabilitate pentru angajați și în afara organizației.

În virtutea a ceea ce am spus, apar două lecții. Prima este aceea că statul ar trebui să învețe că nu poate să se substituie comunităților și să îl facă pe cetățean să reducă responsabilitatea lui individuală, căci erodarea acestei responsabilități, la o adică, nu poate fi compensată în societate decât ineficient, parțial și temporar. Lockdown-ul a fost o astfel de compensare costisitoare d.p.d.v. economic. Pe termen lung statul trebuie să redea spațiul necesar responsabilității individuale prin inversarea procesului prin care în numele justiției sociale a favorizat creșterea ponderii regulilor cu scop în defavoarea legilor generale și prin retrimiterea către comunități a unor funcții care i se potrivesc mai puțin.

A doua lecție este aceea că dacă responsabilitatea individuală întârzie să ajungă la nivelurile necesare pentru combaterea pandemiei, astfel contibuind la agravarea situației, cel care a atrofiat-o, adică statul, trebuie să facă ceea ce este necesar pentru a o impune și pentru a o suplini. Mă grăbesc să adaug că singura instanță în care guvernul poate utiliza coerciția este aceea în care apără utilizarea legilor generale. În cazul pandemiei, instanța specifică este apărarea libertății fiecăruia de a rămâne sănătos, conform legilor generale aplicabile.

Până la lockdown, pot exista multe alte soluții pe care statul trebuie să le impună, dar care în România s-au dovedit un eșec de concepție. De exemplu, un astfel de eșec a fost redeschiderea școlilor

Dacă prea multe persoane tind să nu respecte regulile de igienă și protecția, contribuind la agravarea pandemiei și la blocarea sistemului medical, atunci acestea încălcă libertatea altor persoane de a rămâne sănătoase și a-l putea utiliza. Concret, în acest caz, consider că statul trebuie să întervină cu măsuri care să restricționeze comportamentele care duc la încălcarea libertății individuale. În acest caz, lockdown-ul ar putea deveni necesar. Dar, până la lockdown, pot exista multe alte soluții, mai ieftine, pe care statul trebuie să le impună, dar care în România s-au dovedit un eșec de concepție. De exemplu, un astfel de eșec a fost redeschiderea școlilor fără o pregătire adecvată prin testarea frecventă înainte de intrarea la clasă.

Așa cum impunerea unui lockdown depinde în primul rând de responsabilitatea individuală privind reguli de igienă și protecție și de caracteristicile diferitelor variante ale virusului, tot așa, impactul economic al lockdown-ului depinde în cea mai mare măsură de libertatea piețelor. Concurența a accelerat procesul de învățare, iar firmele au găsit soluții de a continua producția, chiar și în timpul unui lockdown, așa cum am încercat să subliniez referindu-mă la turnarea noului film din seria „Mission Impossible”. Aceasta nu înseamnă că specificul unor activități cum ar fi industria horeca nu face ca acestea să sufere în lockdown. Acest tip de industrii suferă în timpul unei pandemii chiar și dacă nu ar exista lockdown, deoarece inclusiv în condițiile unui grad înalt de responsabilitate individuală, reducerea scalei afacerii este necesară, pentru a asigura o distanță minimă între persoane. Totuși, inclusiv aici procesele de învățare sunt continue, iar industriile respective vor deveni mai puțin dependente de pandemie.

Punctele slabe rămân la comportamentele individuale, care dacă nu se corectează vor face ca diverse valuri ale pandemiei să sufoce sistemul sanitar și să necesite noi și noi cheltuieli publice

În opinia mea, entitățile economice expuse concurenței sunt mai bine pregătite să facă față pandemiei. De aceea, impactul asupra creșterii economice va fi mai mic cu cât piețele sunt mai puțin încorsetate de reglementări excesive. Punctele slabe rămân la comportamentele individuale, care dacă nu se corectează vor face ca diverse valuri ale pandemiei să sufoce sistemul sanitar și să necesite noi și noi cheltuieli publice. În virtutea celor argumentate mai sus, statul nu ar trebui să permită astfel de comportamente.

La rândul său, statul ar trebui să fi învățat deja că pandemia va fi un proces de durată; el trebuie să se fi pregătit mai bine pentru a menține sănătatea finanțelor publice, în timp ce sprijină unele activități care suferă fără să aibă vreo vină. În acest scop, statul poate să elibereze unele resurse prin eliminarea acelor cheltuieli care nu sunt necesare, dar care se fac pentru a da satisfacție unor grupuri de presiune.

În același timp, societatea trebuie să fi învățat deja că problemele existente pe partea ofertei agregate pot fi agravate de pandemie. Într-adevăr, în economiile occidentale există atâtea reglementări pe piețele financiare și pe piețele muncii încât ele constituie principala comorbiditate a economiilor respective, căci încetinesc oferta în general, cu atât mai mult în timpul pandemiei. Aceste reglementări, adoptate mai eles din perspectiva justiției sociale, sunt foarte costisitoare nu doar direct în termenii producției, dar și direct în termenii cheltuielilor publice.

Diferite valuri ale pandemiei și încetinirea producției s-ar putea suprapune cu accelerarea inflației. Creșterea ratelor dobânzilor necesare pentru a combate inflația va fi mai puțin costisitoare în termenii șomajului și ai cheltuielilor cu dobânzile la datorii dacă oferta va fi eliberată de constrângerile la care m-am referit. Eliminarea reglementărilor care încorsetează oferta, adică libera întreprindere, precum și creșterea gradului de responsabilitate individuală vor ușura sarcinile atât pentru politica fiscală, cât și pentru politica monetară, atât în timpul pandemiei cât și după.

Societatea noastră rămâne capitalistă inclusiv în timpul pandemiei, adică este, în esență, economie de piață. Haberler a spus că miracolul economic al Germaniei de Vest de după 1948 a fost produs de „metoda capitalistă” , care înseamnă menținerea sănătății monedei și a liberei întreprinderi, cu, adaug eu, corolarul ei referitor la responsabilitatea individuală. Aici am sugerat că, pe lângă efortul medicilor, ambele componente sunt esențiale pentru a menține sănătatea oamenilor în timpul unei pandemii cu durată incertă. Mai precis, valurilor pandemice succesive le putem face față cu pierderi umane și materiale minime doar dacă reușim să creștem libertatea și responsabilitatea individuală și să menținem sănătatea monedei și finanțe publice sănătoase.

NATIONAL

România repatriază osemintele principelui Nicolae. Fratele regelui Carol al II-lea, reînhumat la Curtea de Argeş

Publicat

in

Osemintele principelui Nicolae, fratele regelui Carol al II-lea, vor fi reînhumate vineri în noua catedrală arhiepiscopală şi regală de la Curtea de Argeş, conform Agerpres.

Casa Regală a anunţat, într-un comunicat, că arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului, cu binecuvântarea patriarhului Daniel, va oficia slujba de reînhumare cu începere de la ora 12,00. Mormântul principelui regent Nicolae va fi lângă cel al fratelui său mai mare, regele Carol al II-lea, în pridvorul noii Catedrale.

La ceremonia militară şi religioasă, Custodele Coroanei va fi reprezentat de principele Radu. Vor lua parte reprezentanţi ai Guvernului, ai Armatei, ai societăţii civile, precum şi membri ai Casei Majestăţii Sale.

Sursa citată reaminteşte că Guvernul a aprobat la începutul acestui an, în urma demersurilor Casei Majestăţii Sale, aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale celui de-al doilea fiu al regelui Ferdinand Întregitorul şi al reginei Maria, dar şi ale soţiei sale, Ioana Doletti.

A fost un tânăr impetuos, plin de viaţă, pasionat de maşini şi de viteză

Principele Nicolae al României s-a născut la Castelul Pelişor din Sinaia, la 3 august 1903, fiu al principelui moştenitor Ferdinand şi al principesei moştenitoare Maria. Principele Nicolae a fost botezat de către Împăratul Rusiei, Nicolae al II-lea.

Potrivit unui comunicat postat pe site-ul Casei Regale, mama sa, viitoarea regină Maria, îl descria astfel în copilărie: „Era cât se poate de nostim şi de neascultător, parcă ar fi avut argint viu în vine, nu putea să se astâmpere nici o clipă, era totdeauna şi mereu în mişcare. Cu toate că nu era nici cuminte, nici supus, avea un fel al lui prin care făcea pe toţi să-i împlinească voia. Oriunde se ducea Nicky, se ducea să poruncească şi să dea ordine, nu doar că era stăpânitor şi agresiv, dar pentru că era mucalit. Nostimada lui era plină de voie bună, irezistibilă şi făcea să râdă şi pe cei mai posaci (…) Unchiul (Regele Carol I; n.n) îl iubea şi-l lua cu el în lungi plimbări (…) Nicky ajunsese distracţia Regelui, care aproape nu mai putea fi o zi fără el şi avea un zâmbet de o bunăvoinţă specială pe care îl păstra numai pentru acest copil vioi ca o flacără care îi furase de-a binelea inima. (…) De fapt lui Nicky nu i se putea nimeni împotrivi. Era un băieţel frumos, deşi avea nasul cam prea lung pentru un copil. Ochii erau de un albastru intens cu o privire impunătoare, uneori aproape fioroasă”.

content-image

A fost un tânăr impetuos, plin de viaţă, pasionat de maşini şi de viteză. Începând de la vârsta de 16 ani (1919) el a studiat la Colegiul Eton, în Anglia, şi l-a avut drept tutore pe Henri Peter Hansell, care se ocupase şi de educaţia Principelui de Wales (viitorul Rege Edward al VIII-lea). A făcut, de asemenea, începând din anul 1923, un stagiu militar în Marina Regală Britanică, devenind ofiţer. A rămas în Marea Britanie până în anul 1926.

Relație tensionată cu fratele său, Carol al II-lea

A depus jurământul ca prim-regent al României pe 20 iulie 1927, la vârsta de 23 de ani. A fost regent până la 8 iunie 1930, când tronul a fost preluat de fratele său, regele Carol al II-lea. Ulterior, a primit funcţii onorifice, precum acelea de inspector general al armatei şi de preşedinte al Consiliului Superior al Aeronauticii.

S-a căsătorit, la 28 octombrie 1931, cu Ioana Dumitrescu-Doletti. Căsătoria nu a fost însă recunoscută de Carol al II-lea, care a hotărât să-l trimită pe fratele său în două călătorii succesive, în Europa şi Statele Unite. Relaţiile dintre fraţi au devenit tot mai tensionate, Nicolae neacceptând să îi fie anulată căsătoria. La 9 aprilie 1937, Carol al II-lea l-a exclus din Familia Regală, i-a suprimat titlurile şi drepturile dinastice şi l-a autorizat să poarte numele de Nicolae Brana, relatează Casa Regală.

Activitatea din exil

Principele Nicolae a părăsit România, plecând în Spania, apoi în Elveţia. După instaurarea regimului comunist în România, a sprijinit organizaţiile exilului românesc, printre care Institutul Român de la Freiburg (şi biblioteca), revistele Libertatea Românească şi Fapta, tipărite la Madrid, şi Editura Factum. A înfiinţat, la Paris, Centrul Român de Cercetări, iar în 1954 Uniunea Asociaţiilor Române din Germania. După moartea soţiei sale, în 1963, s-a căsătorit a doua oară, în 1967, cu Thereza Figueira de Mello, originară din Venezuela.

Principele Nicolae s-a întâlnit în exil cu Regele Mihai şi Regina Ana o singură dată, în Elveţia. A murit la Madrid, la 9 iulie 1978, în vârstă de 74 de ani, şi a fost înmormântat la Lausanne, alături de prima soţie.

Citeste mai mult

NATIONAL

Sărbătorile zilei din 29 martie 2024 – Sf. Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul; Sf. Mc. Iona şi Varahisie; Sf. Ier. Diadoh, episcopul Foticeei

Publicat

in

Sărbătorile zilei din 29 martie 2024 – Sf. Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul; Sf. Mc. Iona şi Varahisie; Sf. Ier. Diadoh, episcopul Foticeei

Ortodoxe

Sf. Sfinţit Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul; Sf. Mc. Iona şi Varahisie; Sf. Ier. Diadoh, episcopul Foticeei

Greco-catolice

Sf. ep. Marcu al Aretusei, diac. Chiril şi cei împreună cu ei

Romano-catolice

Vinerea Sfântă

Sf. Eustasie, ep.

Sfântul Sfinţit Mucenic Marcu este pomenit în calendarul creştin ortodox în ziua de 29 martie.

Sfântul Marcu a trăit în vremea Sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), care, în 313, prin Edictul de la Milan, a acordat totală libertate de credinţă creştinilor. A fost episcop al cetăţii Aretusa, în Sicilia, aproape de Siracuza.

Despre pătimirea sa a scris Sfântul Grigorie de Nazianz: „Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu ştie ce i s-a întâmplat? Şi povestirile cele despre dânsul, cine nu le pomeneşte? Acela, în împărăţia marelui Constantin, după stăpânirea cea dată atunci creştinilor, a stricat o capişte idolească şi mulţime de popor de la rătăcirea păgânească la calea cea dreaptă a mântuirii a povăţuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al vieţii, cât şi prin frumoasa grăire a vorbei”. (Vieţile Sfinţilor)

„Pentru aceasta a fost de demult în multă ură şi mânie la aretusienii cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbându-se stăpânirea creştinească, iar puterea păgânească începând iarăşi a creşte şi a se înviora, în acea vreme cumplită n-a scăpat de mâinile muncitorilor. Pentru că mulţimea poporului cel iubitor de diavoli, deşi o vreme şi-a stăpânit mânia, după asemănarea focului ascuns în materie sau a unui râu oprit cu sila, însă, dobândind vreme potrivită, precum focul se aprinde şi râul iese cu pornire, astfel mânia şi răzbunarea cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian Apostatul (361-363)”. (Vieţile Sfinţilor)

Credinţa creştină a fost din nou interzisă în vremea împăratului Iulian Apostatul, când s-a încercat revenirea la politeism, urmând o altă perioadă de persecuţii împotriva creştinilor.

Între cei care au suferit atunci a fost şi Sfântul Marcu. A fost torturat cu deosebită cruzime, „că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită muncă asupra sfântului. Şi mai ales se întărâtau de vitejia sfântului şi se mâniau de bărbăţia lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor”. (Vieţile Sfinţilor)

Răbdarea şi blândeţea Sfântului Marcu au înduplecat pe mulţi dintre călăii săi să creadă în Hristos.

Însuşi eparhul Aretusiei, deşi nu era creştin, îngrozit fiind însă de chinurile la care era supus Sfântul Marcu, i-a spus cu îndrăzneală împăratului: „Oare nu ne este ruşine, o, împărate, ca să fim mai pe urmă decât toţi creştinii? Că nici pe un bătrân n-am putut să-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, şi nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă ruşine ca de la dânsul să ne ducem biruiţi?”. (Vieţile Sfinţilor)

După moartea împăratului apostat, Sfântul Marcu a revenit în scaunul episcopal şi în scurtă vreme a trecut la cele veşnice.

* Sfântul Chiril diaconul a fost torturat şi ucis în vremea lui Iulian Apostatul, fiind învinuit ca în timpul împăratului Constantin cel Mare a distrus statuile zeilor din cetatea Iliopolis.

În scurta perioadă de restauraţie a păgânismului susţinută de Iulian Apostatul au fost ucişi în mari chinuri mulţi creştini, mai întâi preoţii, apoi femeile şi fecioarele care ajutau în cadrul comunităţilor creştine, iar apoi alţi mărturisitori ai lui Hristos. (sursa: vol. „Vieţile Sfinţilor”)

Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

În Trend