„Certitudinea Probabilităților”, primul lungmetraj realizat de Raluca Durbacă, prezintă, cu ajutorul imaginilor de arhivă de la studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, România din 1968, când regimul comunist promitea că pe Dunăre va curge lapte și miere. Am vorbit cu Raluca Durbacă despre documentar, propagandă, ideologie și nostalgia pentru apartenența la un grup.

Documentarele despre comunism sunt, de obicei, foarte critice cu regimul ceaușist. Pe bună dreptate, a fost o sărăcie cruntă și o supraveghere în masă care îl transforma și pe cel mai lucid om într-un paranoic. E o poveste pe care am auzit-o și văzut-o de prea multe ori.

De aceea am fost surprins de „Certitudinea Probabilităților”, un documentar care scoate în evidență viața de zi cu zi din 1968.

E un colaj de materiale de propagandă, deci e multă făcătură, dar asta contează mai puțin, pentru că discursul e foarte atipic pentru doctrina comunistă. Sunt multe reclame, unele foarte haioase, sau imagini cu oameni simpli la muncă. Apare și dictatorul, evident, dar nu mai e în centrul atenției.

E o schimbare binevenită într-un subgen de documentar românesc în care discursul audio-vizual se tot repetă. „Certitudinea Probabilităților” va fi proiectat joi, 9 septembrie, și sâmbătă, 11 septembrie, în cadrul Astra Film Festival. Raluca Durbacă va fi prezentă pentru două sesiuni de Q&A.

Înainte de proiecțiile de la Astra, am vorbit cu regizoare despre documentar, asemănările dintre comunism și capitalism și rolul propagandei în răspândirea unei ideologii.

Raluca Durbacă. FOTO: Arhiva personală

De ce ți s-a părut important să faci un documentar despre România din 1968?

Îmi doream să trec prin arhiva unei instituții, să văd un an întreg de producții, tot ce au scos. Să pot să am o idee mai clară despre reprezentarea claselor sociale în perioada respectivă. Ce m-a interesat a fost să găsesc subiectele mărunte, despre viața de zi cu zi a fiecăruia.

Când e adus în discuție comunismul în audio-vizual sunt prezentate anumite momente sau decenii, se discută despre anumite personalități, se pune accent pe anumite narațiuni. Dar temele mai ambigue, cum e perioada anilor 60-70, mult mai relaxată, sunt date la o parte.

Am ales 1968 pentru că e un moment de glorie pentru partid, de legitimare pentru lideri, vârful relaxării ideologice și economice. A fost cel mai fericit moment al perioadei comuniste.

Cât a durat procesul de selecție a imaginilor?

A fost o cercetare exhaustivă. Am văzut și cele mai neinteresante filme. De la filme despre protecția muncii sau științifice până la producții puternic ideologizate. Să văd ce pot desprinde din astea.

Am început să merg la arhiva națională de filme în octombrie 2018 și am terminat în decembrie anul trecut. Nu mergeam zilnic dar cred că am văzut în jur de 300 de scurtmetraje.

Și din punct de vedere tehnic a fost un proces lung și destul de dificil. Pelicula trebuia scanată, am montat, am lucrat, la final am mai făcut o scanare în 2K, la o calitate mai bună. Deci a fost un proces foarte lung și obositor.

Imagine din filmul „Certitudinea Probabilităților”. FOTO: Facebook

În prima parte a documentarului apar foarte multe reclame. E mult consumerism în clipurile alea, o caracteristică mai degrabă capitalistă decât comunistă.

Da, într-un mod total paradoxal. Pe de altă parte nu e nimic rău în asta. E normal ca un stat care investește mult într-o industrializare masivă să-și promoveze produsele.

A fost o alegere conștientă pentru că sunt vesele, incitante, amuzante, colorate, luminoase. Am vrut să încep într-o notă pozitivă, să dezarmez spectatorul, care probabil se așteaptă să vadă propagandă. Am vrut să fie ceva familiar.

Toate politicile consumeriste sunt familiare pentru spectator. E înconjurat în totalitate de reclame. E un teritoriu pe care îl cunoaște. Am vrut să fie un punct de plecare pentru documentar.

Ai văzut peste 300 de scurtmetraje. Care e cea mai incredibilă bucată de propagandă pe care ai descoperit-o în realizarea filmului?

Nu știu dacă am văzut ceva care chiar m-a surprins. Am tot văzut imagini de arhivă din perioada respectivă, nu a fost nimic care să mă șocheze. Știam limbajul, ideologia, ce își doreau să transmită. În schimb mă oboseau foarte mult imaginile cu vizitele lui Ceaușescu la diferite uzine, fabrici, marșuri, parade.

Cât de importantă a fost propaganda audio-vizuală pentru succesul regimului comunist?

La fel de importantă cum e pentru succesul regimului capitalist. Vezi reclame peste tot. Valorile, normele, ideile sunt propagate prin aceste reclame. La fel a fost și atunci.

Dacă vrei să-ți faci cunoscute ideile despre cum ar trebui să se comporte oamenii e important să le transmiți într-un pachet audio-vizual. Cu cât e mai nedetectabilă și seducătoare intenția ta de a educa, de a struni, clasifica și defini, cu atât e mai eficientă propaganda. În orice regim.

Dar trebuie analizată dintr-o perspectivă critică. Asta am încercat să fac și eu, să pun o distanță între mine și imagini, să pot să mă uit critic dar nu în același tip de narațiune obișnuită despre comunism.

Există cultul personalității în zilele noastre?

Da. Bine, nu la nivelul ăla din comunism, dar mi se pare că fiecare partid încearcă să-și construiască un lider. Uită-te cum a fost cu Băsescu, la un moment dat s-a ajuns la un cult al personalității destul de grav.

La fel în timpul campaniei lui Klaus Iohannis, momentul cu pseudo-dezbaterea când era pe scenă cu jurnaliștii. Aia trebuia să dea de gândit multora. A fost Cântarea României pro-Iohannis. La fel a fost și cu Barack Obama.

Dar cultul personalității nu l-am moștenit de la comunism, așa a fost și în perioada interbelică. Nu știu de unde vine mesianismul ăsta. E un tip de sindrom mesianic, așteptăm să vină cineva să ne salveze.

Nu ai trăit în perioada comunistă. Ai înțeles mai bine regimul după ce ai văzut imaginile de arhivă?

Eu sunt din 83, deci am prins un pic din comunism. Țin minte frig și cozi la lapte. În rest nu-mi amintesc multe, eram mică, mergeam la bunici. Ar trebui să am o distanță obiectivă și să înțeleg mai bine dar e complicat.

Și eu sunt un om al timpului meu, hrănită cu alte ideologii și alte narațiuni. Dar am vrut să fie ceva destul de îndepărtat, familiar și nefamiliar în același timp.

Fără să dau foarte multe detalii despre final, sunt curios dacă ești de părere că sentimentul de nostalgie pentru comunism vine din lipsa apartenenței la un grup?

Da, adică sentimentul de colectivitate a dispărut. Societatea construită după 89 valorifică individualismul. Și comunitățile rezistă mai bine decât indivizii. Dacă e ceva care m-a surprins vizionând arhivele a fost să găsesc filmul pe care l-am ales pentru final, cu marinarii care au lucrat la Bumbești-Livezeni.

M-a surprins raportarea pe care o aveau cu acel moment. Aveau o nostalgie pentru 1948-1949, un regim trecut, regimul lui Dej. Când vezi imaginile alea cu tinerii care fac muncă de voluntariat, nu-i prea crezi, te gândești că i-au pus să zică asta, dar când îi auzi pe ăștia cum își trag o linie, fac un bilanț, vorbesc liber către cameră, dintr-o parte, nu frontal, îi iei mai ușor în seamă.

Oamenii chiar trag niște concluzii. Mi s-a părut interesant că finalul poate nuanța sentimentul de nostalgie. Pentru propria ta tinerețe, indiferent de regim, și pentru că au construit ceva palpabil, ceva vizibil.

Noi trăim în blocurile făcute de părinții și bunicii noștri. Totul e făcut de o generație anterioară. Și noi le explicăm cât de oribil a fost comunismul. Mi se pare că le negăm munca de o viață. De asta a fost important să introduc la final felul ăsta de raportare la trecut. Să încerc să nuanțez discursul.

Și da, chiar cred că sentimentul de colectivitate a dispărut. E atât de important să facem parte dintr-un grup. Sper să se schimbe acest individualism feroce din capitalism, deși suntem crescuți cu mentalitatea asta.

Ai văzut și alte materiale de propagandă din anii care au urmat? Ce se întâmplă după 1968?

Mai întâi au venit faimoasele teze culturale de la Mangalia din 1971. Când Ceaușescu vine și spune că trebuie să punem biciul pe cultură, asta apropo de ideologie.

Am mai văzut parțial materiale care au urmat. Se schimbă destul de dramatic propaganda. Dispare mult din lirismul șaizecist. Se concentrează mai mult de producție, export, fabrici, uzine.

Propaganda devine mai dură, mai stridentă, dispare total umorul. Nu ai cum să mai râzi pe burta goală