Vi s-a întâmplat tuturor, sunt convins, să ieșiți la piață, la o bere cu amicii la final de săptămână, la biserică, la o ședință cu locatarii sau pe oriunde vă mai duceți voi și, peste tot, să aveți parte cam de aceleași subiecte de discuție. În principiu, cam toate lucrurile la care românul se pricepe: politică, fotbal, geopolitică, economie și, inevitabil, matematica și ecuațiile de gradul trei.

Girolamo CardanoFoto: Profimedia Images

Cel mai probabil, așa s-a și împământenit ideea că italianul Girolamo Cardano a fost primul om care a aflat cum să rezolve ecuațiile astea.

Asta e o idee falsă, după cum vă demonstrasem în articolul precedent, cel dedicat lui Niccolo Fontana, zis și Tartaglia. Acum, dacă tot am atins subiectul Tartaglia, mi-am zis că nu se face să nu discutăm puțin și despre Cardano. Măcar așa, cât să vedem cum le mai așază viața, deși nu bag mâna în foc că funcționează de fiecare dată.

Girolamo al nostru, în ciuda a ceea ce veți citi despre el, nu a dus-o chiar așa rău în copilărie, măcar din punct de vedere material.

Tată`său era ditamai avocatul, prieten bun cu Da Vinci, om cu situație dar și cu niște pitici pe creier. De asta nici nu s-au înțeles ei, că amândoi aveau pitici din ăștia, doar că erau diferiți. Așa a ajuns Cardano să se facă medic, nu avocat. La vremea aia, a fi medic te plasa undeva pe aceeași treaptă, într-un top al lichidării eficiente a pacienților, cu ciuma neagră, tifosul sau holera. Rata de supraviețuire se calcula cu probabilități și numere negative, de unde putem concluziona că așa s-a născut și pasiunea lui Cardano pentru matematică.

Demonii lui Cardano

Oricum, el avea o minte scăpărătoare, și se dădea în vânt și după chimie, biologie, filosofie, astronomie și altele, ca orice polimat care se respectă. Că și polimații sunt oameni, ne cam dăm seama din una dintre cele mai mari pasiuni ale sale, respectiv jocurile de noroc. Bolnav era cu pariurile, și asta i-a cam afectat toată viața.

Ai zice că, la un individ dotat cu o asemenea inteligență, a realiza un lucru extrem de simplu, anume că jocurile de noroc nu sunt făcute ca să câștigi tu, ar fi fost la mintea cocoșului. Ei, uite că Girolamo Cardano nu s-a prins de faza asta. Ba, din contră, el era convins că poate păcăli sistemul prin calcule matematice, că e mai deștept decât permite legea etc. Că și mândria asta tot un păcat e.

Așa a ajuns el să scrie inclusiv o carte (printre alea vreo 200 pe care le-a scris la viața lui) în care să explice cum poți câștiga la diferite jocuri de noroc. Asta era ca și cum te-ai duce să cumperi de la tarabă cartea „Cum să fii miliardar”. Fie moșulică ăla sărăcăcios care o vinde a răsfoit-o superficial, fie afli după ce o citești că autorul vrea să devină miliardar vânzând cărți din astea proștilor. Cam așa a fost și cu Cardano. A câștigat niște bani frumoși din vânzarea cărții, dar i-a pierdut cam pe toți la păcănelele vremii, sau ce juca el acolo. De fapt, cam toți banii lui luau drumul ăsta.

Acum, propun să facem o scurtă paranteză și se întoarcem la momentul furtului rezolvărilor ecuațiilor de gradul trei. Cardano aflase că un sărăntoc, pe nume Fontana, descoperise câteva soluții pentru rezolvarea lor. Fix ce nu reușise el neam. Așa că a jucat la sentiment, mirosind faptul că Fontana ar fi făcut orice ca să găsească un Mecena care să îi asigure și lui la masă altceva decât pâine și aer curat. Așa că l-a păcălit pe ăsta că-i pune o pilă în schimbul soluțiilor ecuațiilor cu pricina. Înțelegea era să le țină doar pentru el, până le publica Fontana primul.

Ei bine, Cardano a împărtășit descoperirea cu un elev de-al său, Lodovico Ferrari, și, împreună s-au pus pe perfecționat metodele alea. Și, pe când se strofocau ei acolo, au aflat de la un alt matematician, Annibale della Nave, că înaintea lui Tartaglia, un profesor de matematică, Scipione del Ferro, găsise și el o soluție. E adevărat, nici nu se compara cu avansul la care ajunsese Fontana, dar a fost suficient ca Girolamo să considere înțelegerea nulă și neavenită și să publice rezolvările ca și cum ar fi fost ale lui. Bietul Fontana era să facă apoplexie când a aflat țeapa, dar Cardano a evitat să mai dea ochii cu el. L-a pus în schimb pe Ferrari să îl demoleze, ceea ce Ferrari a făcut mai rău ca un buldog.

Karma is a bitch!

Și uite așa ajungem la „aftermath”. Tartaglia a murit sărac, cu marea lui descoperire furată de Cardano și umilit public de Ferrari. Cardano atingea culmile gloriei publicând „Ars Magna”, cartea în care își atribuia rezolvările ecuațiilor de gradul trei. Și ai zice că toate se așezaseră după sufletul lui. Numai că, după doar vreo 10-15 ani, afla Cardano că unul dintre cei doi fii ai săi o făcuse lată.

Mai precis, își otrăvise soția când aflase că niciunul dintre copiii lor (trei bucăți aveau) nu era al lui. A ieșit tămbălău mare, familia victimei a cerut o sumă uriașă ca să renunțe la acuzații, dar Cardano n-a mai avut de unde să îi dea, că el își jucase mai toți banii la pariuri. Prin urmare, fiu`său, Giovani, a fost scurtat de cap. Câțiva ani mai târziu, cel de al doilea fiu al său, Aldo, îi fura banii pe care îi găsise prin casă, că și ăsta era bolnav cu pariurile. Așa că s-a dezis de el și nu a vrut să îl mai vadă în veci.

Fix la un an după asta, îl încălța și pe el Inchiziția și îl arunca în temniță, pe motiv că, disperat după bani, omul publicase tot felul de tâmpenii, de genul horoscopului lui Iisus, prin care arăta el că și sfinții și criminalii sunt ghidați de stele și alte chestii astrologice, nu de liber arbitru. Adică lovea fix în fundamentul creștinismului catolic, bazat pe sistemul „crimă și pedeapsă”. A fost eliberat după luni de zile de temniță, și-a pierdut slujba, și a trăit pe sponci pentru ani de zile, până s-a schimbat Papa și a primit o rentă cu care să își ducă ultimii ani. Vai de viața lui, mai ales că toate cărțile sale au fost interzise. Mai puțin alea de medicină, dar nu mai conta.

Acum, dacă tot ne-am apucat de-o treabă, să vă spun în două vorbe și cum i-a mers lui Lodovico Ferrari. Înfipt într-o funcție cu leafă grasă pe pilele lui Cardano, Ferrari o ducea nemaipomenit, punând bănuț lângă bănuț și milion pe milion, că el nu avea vicii. Avea însă o soră, Magdalena, cu care se mutase ca să aibă grijă de ea. Magdalena asta, ceva mai săracă cu duhul, i-ar fi servit omului niște arsenic și i-a luat piuitul la doar 43 de ani.

Și i-a luat nu doar piuitul, ci și toată averea, ca unică moștenitoare. La fix două săptămâni după moartea lui frate`său, Magdalena s-a măritat cu un june cu abdomenul plin de pătrățele căci, na, avea și ea o vârstă, iar dacă tot îi picase pleașca a zis să n-o fi foc dacă testează niște Kama Sutra, chiar dacă îi mai pârâiau încheieturile. Bun! Fericirea a durat doar câteva luni, până când Magdalena a făcut imprudența de a trece averea și pe numele soțului.

A doua zi după semnarea actelor, junele dispăruse cu toți banii, lăsând-o pe nevastă`sa să intre în câmpul muncii și în sistemul bugetar. Zici că-i blestemase bietul Tartaglia pe toți. Că a făcut-o sau nu, chiar nu mai contează. De ce? Pentru că uneori, așa cum spuneam, karma chiar is a bitch.