Antropologul Alexandru Bălășescu explică, într-un interviu pentru publicul Hotnews.ro, de ce votul obligatoriu ar putea fi o soluție: „Trebuie să votăm cât mai mulți, pentru că inteligența e colectivă, o emergență colectivă. Măcelari și non-măcelari, puși împreună, ajung, mai aproape de greutatea taurului, mai aproape de o alegere corectă”.

Alexandru BălășescuFoto: Arhiva personala

Alexandru Bălășescu este antropolog, lector asociat la Royal Roads University, Victoria, Canada și Co-fondator Re-Genera Group.

Interviul face parte dintr-o serie lansată de HotNews.ro. În anul electoral 2024, discutăm cu personalități nonpartizane din domenii diverse.

• „Percepem avantajele ca fiind legitime și ni se cuvin. Dar responsabilitățile? Una din responsabilități este, de fapt, acceptarea că oamenii sunt diferiți, că există perspective diferite asupra aceluiași lucru, că unanimitatea nu e un dat, ci este produsul unei conversații continue”.
• “Votul este un exercițiu civic în care optezi pentru ce ți se pare ție că-i mai bun. Repet, din perspectiva ta, dar cum vorbeam la început, perspectiva mea este diferită de a ta, de-a lui și de-a lui. Eu am anumite privilegii pe care alți oameni nu le au și pe care pe mine mă fac să mă îndrept către o anumită opțiune de vot. Privilegiile altora îi conduc pe alți oameni către alte opțiune de vot. Dar puși împreună, se ajunge undeva, mai aproape”.
• „Ne lipsește o cultură a rușinii. Nu se acceptă greșeala, pentru că dacă ai greșit, gata, te-ai ars, te-ai făcut de rușine. Nu avem o cultură a vinovăției. Deci da, nimeni nu recunoaște: am greșit aici. În România nimeni nu greșește niciodată”.

Redăm interviul cu antropologul Alexandru Bălășescu:

România capitalismului autarhic

Reporter: Antropolog Alexandru Bălășescu, ești un creier în exod, ai tot plecat, te-ai tot întors. Ești dintre cei care au creat hemoragia de creiere în România. Unde ești, al cui ești? De ce ai plecat? De ce te-ai întors?

Alexandru Bălășescu: Am plecat prima oară când eram tânăr, foarte tânăr, în 1997. În primul rând, toate lucrurile, în România, pentru cineva care studia științe sociale se opreau atunci la licență. Eram parte, cum știi, din grupul acela din jurul lui Vintilă Mihăilescu. Datorită lui și al legăturilor lui am obținut o bursă în Franța. Întâi pentru un master și după care am aplicat, printr-un concurs de împrejurări, la câteva universități din Statele Unite. Și da, am ajuns și în State. După aceea, s-au înlănțuit alegerile, curiozitățile care m-au dus în diverse locuri. Până prin 2007, când m-am întors în România pentru 4 ani. Iar am plecat apoi. De ce? Pentru că nu înțelegeam nimic.

Societatea românească s-a transformat extraordinar. Și eu, la 30 și un pic de ani, când m-am întors, n-aveam instrumentele necesare înțelegerii a ceea ce s-a întâmplat. Nu înțelegeam un anumit tip de încrâncenare a oamenilor. Nu înțelegeam pentru că eu am stat și am învățat mai multe perspective de înțelegere. Și aici era o încrâncenare, era un loc în care oamenii au stat și au trebuit să inventeze tot felul de lucruri, inclusiv capitalismul, după o rețetă locală. Au trebuit să învețe cumva autodictact. Autodidactismul foarte periculos, de fapt. Cine merge singur, merge cu diavolul. Cred eu că se potrivește cu un anumit tip de autarhism pe care îl găsești în România. Acel ”fac eu totul, eu îmi sunt mie suficient”, sunt și geniu și creator. Sunt a toate cuprinzător, n-am nimic de învățat de la nimeni. De fapt, avem de învățat tot timpul și de la toată lumea.

„Nu înțelegem că avem responsabilități. Una dintre ele: acceptarea că oamenii sunt diferiți”

Reporter: Și ai plecat din nou.

Alexandru Bălășescu: Da, am plecat din nou. În 2011 eram la Istanbul și am plecat de acolo. Am plecat la Vancouver, Hong Kong, Frankfurt. A fost un timp al scandalurilor, era vorba de Horia Patapievici.

Reporter: Prigoana intelectualilor. Vânarea lui Patapievici și a celor din rețeaua de Institute Culturale.

Alexandru Bălășescu: Probabil eram incomozi, nu ne încadram într-un discurs. A fost resurgența aceea primă a tradiționalismului și naționalismului, cu Victor Ponta, care avea și niște spoturi electorale cu motive populare. În 2012. A fost primul val de neolocalism și evident că cei ca mine, formați în același mod ca și mine, erau cel puțin sceptici. Neolocalismul e, din nou, e întoarcere la autarhie, la independism, la autosuficiență. Și e foarte interesant că toate astea sunt expuse din perspectiva câștigurilor.

Reporter: Porțile României sunt deschise. Ce te supără în autosuficiența asta?

Alexandru Bălășescu: Păi da, pentru că porțile sunt deschise, avantajele vin. Cu deschiderea porților însă vin și responsabilități. Percepem avantajele ca fiind legitime și ni se cuvin. Dar responsabilitățile? Una din responsabilități fiind de fapt acceptarea că oamenii sunt diferiți, că există perspective diferite asupra aceluiași lucru, că unanimitatea nu e un dat, ci este produsul unei conversații continue. Da, adică dacă vrem să ajungem la o înțelegere, trebuie să conversăm și să ne reajustăm nu neapărat opiniile, dar măcar modul de afaceri, ca să putem face afaceri, să trăim împreună.

„Nimeni nu recunoaște: am greșit aici. În România, nimeni nu greșește niciodată”

Reporter: Să punem un punct aici și să ne întoarcem în burta Leviatanului. Plecaseși și după toate întâmplările, Revoluție, dezamăgirile din Piața Universității, lipsa vinovaților. Suntem și astăzi în aceeași acoladă: 21-22/ nu știm cine a tras în noi. La Revoluție, în Piața Universității.

Alexandru Bălășescu: Păi, vorbeam de responsabilități. Cred că, istoric, România nu și-a asumat istoria reală pe care a avut-o. Începe să și-o asume. Sunt câțiva cercetători care privesc serios în arhivele Securității, cum e Iulia Popovici, pe zona teatrală. Dar hai să vedem cine a făcut ce? Limba română e foarte frumoasă. Plastică, are trei diateze – activ, pasiv și reflexiv. Diateza activă nu prea se folosește.

Da, se spune: “s-a hotărât”, “s-a făcut”. Nu! Spune-mi și mie cine a făcut, ce și când, ca să pot ști și ca să putem să știm că există responsabilitate. Dar să nu uităm că nu numai judecată nu avem suficientă. Dar nici iertare nu există.

Ne lipsește o cultură a rușinii. Nu se acceptă greșeala, pentru că dacă ai greșit, gata, te-ai ars, te-ai făcut de rușine. Nu avem o cultură a vinovăției. Deci da, nimeni nu recunoaște: am greșit aici. În România nimeni nu greșește niciodată. Și probabil de aceea nu poate avea loc un proces istoric, pentru că nu este cultural posibil.

Dacă cineva spune: „da, am greșit”, oamenii nu știu ce să facă cu asta. Adică a recunoscut că a greșit, e prost sau a recunoscut că a greșit, îl terminăm, e terminat. Așa că mai bine oamenii bagă totul sub preș, cum s-a întâmplat cu multe personalități. A fost o întreagă vânătoare. Unii ziceau de o “vânătoare de vrăjitoare”, alții de “vânătoarea vinovaților”. Interesant este că și aici vorbim tot de “ai noștri”.

Piedone și societatea foarte bovarică

Reporter: Așa este. Au fost toți absolviți. România e un spațiu în care te poți reinventa. Adică faci pușcărie, faci un an, doi, trei, după aia dai și statul în judecată că sunt condiții proaste, te reinventezi, devii altceva. Îl avem pe Piedone care a intrat în pușcărie un an, acuma este zburdalnic. Îi avem pe toți cei care au scris cărți în pușcărie și au ieșit degrabă.

Alexandru Bălășescu: Nu s-au reinventat. Au rămas aceiași. Asta e. Uite aici reinventare. Eu când îmi făceam doctoratul, am avut un coleg foarte bun care își făcea doctoratul în “criminologie, societate și lege”. Și-a terminat doctoratul și acum predă la Universitatea din California. El a intrat în doctorat după ce a făcut 12 ani din cei 40 de pușcărie la care fusese condamnat. În State, judecătorul poate să considere dacă într-adevăr e vorba de o persoană reformată sau nu. El a intrat pe trafic de droguri și iată-l profesor universitar. El în pușcărie și-a făcut universitatea, n-a plătit pe cineva să scrie cărți pe care să le semneze. Asta înseamnă să te reformezi. Între aparența reformării și practica reformării e o mare distanță.

Reporter: Cum e posibil la noi așa ceva?

Alexandru Bălășescu: Nimeni nu se ia pe sine în serios. Și aici e o problemă. Știi? Adică, dacă te iei pe tine în serios, nu înseamnă să-ți pierzi simțul umorului. Înseamnă să reflectezi asupra sinelui. Cred că trăim într-o societate foarte bovarică. Această Bovary este augmentată acum de social media. Cum zice Eco, acum s-a dat voce idiotului satului. Aura de legitimitate pe care o are idiotul satului cu un cuvânt scris pe un ecran. O legitimitate dată pur și simplu de faptul că apare pe acel ecran, cu un titlu, pus chiar de el. Și nu zic că e bine sau rău. 8 miliarde de oameni, cât suntem pe planetă, schimbăm idei, opinii, gânduri ș.a.m.d. formăm un fel de masă cognitivă.

Ori această masă cognitivă nu e bună sau rea, nu e niciuna mai adevărată decât cealaltă. Însă consecințele materiale pe care le are credința într-un lucru sau altul sunt destul de palpabile, ca să spun așa. Adică crezi că vaccinul îți face rău? Poți crea focare de epidemie, e foarte simplu, și focare de influență, și focare de influență și mișcări politice care duc la politici sociale.

„Azilele de bătrâni și românii: eu câștig tot, ăla să moară!”

Reporter: Avem focare de influență. Și nu avem rușine?

Alexandru Bălășescu: Când nu e rușine, e mândria, dar nu orice mândrie. Mândria de a fi fălos. Fălos, da, e și o societate destul de hipermasculină în România, așa, foarte, foarte macistă. Macho, de groapă cu nisip. Dacă se întâmplă ceva, fiecare macho de ăsta fuge la mama lui.

Reporter: O lume cu bani care-și lasă bătrânii să moară de foame în azile de bătrâni.

Alexandru Bălășescu: Păi, este efectul capitalismului descoperit aici. apoi, capitalismul ăsta lucrează se unește cu cel de consum. Lucrează până la urmă cu segmentarea populației și transformarea ei în ținte de desfacere.

În momentul în care noile tipuri de relații au restrâns familia, noua familie a transferat grija bătrânilor din sânul ei către un sistem, fie de stat, fie capitalist. Da, dar acum intră în joc capitalistul român, care ce-a înțeles el din capitalism? Eu câștig tot. Nimeni nu mai câștigă nimic. Adică nu a înțeles că pe situația dată e un câștig reciproc.

Dacă eu câștig tot înseamnă că cineva trebuie să piardă tot. Și atunci acest capitalist își face un azil de bătrâni, de bătrâni abandonați de familiile lor, o populație-țintă, din care poate extrage câștig. Regula este simplă: dacă eu câștig înseamnă că toată lumea trebuie să piardă. Cum înțelegi piața? Nu ca pe o sumă de relații reciproce și reciproc avantajoase. Nu. O înțelegi ca un pe ca o arenă de luptă: dacă tu câștigi, ăla trebuie să moară.

„Ospitalitatea durează 3 zile. După care urmează ostilitatea”

Reporter: Omenia românească, pardon, scuză-mă?

Alexandru Bălășescu: Asta cu ospitalitatea și omenia… Ospitalitatea durează 3 zile. După care urmează ostilitatea. Îi ceri oaspetelui să se transforme după chipul și asemănarea ta. Da? Dacă nu, să plece! Cam asta e cu ospitalitatea. Asta am înțeles-o atunci când făceam teren cu Vintilă Mihăilescu prin sate, prin anii 1990. Și era foarte interesant. Vintilă ne spunea: „o să vedeți că după o săptămână-două o să primiți propuneri de căsătorie”. Pentru că era în logică asta: „ați stat destul acuma, fie deveniți noi, fie mai duceți-vă, că ne-am săturat de voi”.

Reporter: E un abandon al bătrânilor. Al mamei, al tatălui.

Alexandru Bălășescu: Aici e problema, este problema disjuncției și rupturii intergeneraționale în România. E foarte mare aici, dacă gândim societatea ca sistem. Una din regulile sistemului este că un sistem e cu atât mai sănătos și poate fi vindecat reconectându-l la sine însuși, reconectând elementele între ele.

Dar societatea, așa cum o văd eu acuma, nu numai în România, este foarte deconectată, elementele sunt foarte deconectate.

În România avem această deconectare foarte, foarte puternică de ideea de bătrân. Este un resentiment istoric, dacă există un resentiment istoric, față de generația de 60-70 de ani, matură deja sau în putere în anii comunismului. Lipsa de asumare de acolo a creat un fel de resentiment care nu e exprimat astăzi. Sau e exprimat în sintagme gen “babă comunistă”! Da, expresie care include și misoginism și toate cele. Pe acest resentiment s-a calchiat fetișismul tinereții, care este foarte răspândit într-un anumit tip de de cultură, mai ales. Și atunci combinația asta e mortală pentru bătrâni.

„Evacuăm responsabilitatea. Inteligența artificială, una din căile de evacuare”

Reporter: Vine acum Trump la putere. Și zice: „voi n-aveți niciodată dreptate! Eu am întotdeauna dreptate”. Deci, avem uitarea, memoria scurtă, apare și această confuzie cognitivă. Nu mai știm în cine să avem încredere.

Alexandru Bălășescu: Bine, și aici e periculos. Dacă ai prea multă încredere într-o singură perspectivă, devine periculos. Este tendința cunoscută de extremă. Poate întrebarea ar trebui reformulată chiar.

Cine are dreptate în relație cu un adevăr ultim? Există marele adevăr? Trăim tendințele astea de impunere a unui singur adevăr, a unei singure dreptăți. are dreptate justiția? Politicul mai are sens, într-o lume în care fiecare își afirmă propria sa dreptate? Nu cumva acest drum duce din nou la bule și gol între comunități? Nu cumva trebuie să ne întrebăm înainte de toate privind capacitatea de a trăi împreună fără să ne omorăm unui pe alții? Este complicat.

Povestea pornește de la un celălalt care nu se vaccinează și-mi dă mie bolile lui. Statul, autoritatea, spune da, este obligatoriu, dar în același timp nu pedepsim pe nimeni că nu ne vaccinăm. Viktor Frankl, în cartea sa “Omul în căutarea sensului vieții” spunea spre sfârșitul cărții povestea despre relația dintre libertate și responsabilitate. Și el zice, de fapt, că libertatea este doar reversul medaliei responsabilității, pentru că libertatea nu poate exista în lipsa responsabilității. Da, pentru că ești responsabil nu doar de libertatea ta, ci și de libertatea celuilalt. Da, dar această ecuație creează acele tipuri de interdependențe în care libertatea nu este un absolut și este una din practici pe care trebuie s-o înțelegem tot timpul în relație de responsabilitate. Și el zicea amuzant: „avem statuia libertății pe Coasta de Est”. Dar spune el, „propun pe Coasta de Vest să facem statuia responsabilității”.

Se pare că responsabilitatea o evacuăm. Și una dintre căile de evacuare se numește inteligența artificială. AI este un mecanism decizional pe care îl plasăm în afara sferei noastre. Ori, totul se întâmplă de la nivel individual. Responsabilitatea de a căuta singur surse de informare, de a ieși din bulele de pe Facebook, Instagram, Tik-Tok. Da, toate astea sunt decizii și responsabilități la nivel individual. Apoi, responsabilitatea profesională cu poate fi lăsată pe mâna AI, care automatizează multe lucruri. Cu AI este totul foarte bine, dar nu când îl lăsăm să automatizeze și decizia. Automatizarea deciziei bazată pe algorithm nu face decât să augmenteze niște părtiniri, niște erori, goluri apărute în clipa acumulării datelor.

„Noi acum ne descreierăm. Adică mutăm creierul în telefon”

Reporter: Suntem nu doar confuzi, ci și analfabeți. Pentru noi educația, cultura erau niște filtre, care ne apărau de aceste automatizări.

Alexandru Bălășescu: Se intră într-o bulă și se spune: vreau asta, vreau asta. Și persoana se execută ca un robot. Și aici ajungem, grav, la robotizare, la transformarea alterității.

La transpunerea realității dintr-o societate virtuală, folosirea modelului automatizat asupra societății și cererea ca oamenii să înceapă să fie roboți. Oamenii încep să intre în competiție cu roboții, devin ei înșiși automate. Charlie Chaplin, nu? Din “Modern Times”? Scena extraordinară în care se strâng șuruburile. Ai nevoie de o pereche de mâini dibace, dar ele vin atașate la un creier.

Noi acuma ne descreierăm. Adică mutăm creierul în telefon și ne descreerăm ca să ne rămână mâinile. Și atunci ne relaționăm cu celălalt ca și cum ar fi doar aceea pereche de mâini. Iar medierea banilor e foarte facilă. În România funcționează această. Banul pus la dispoziția românului accentuează sentimentul de independență. Dacă ai bani ai posibilitatea de a plăti pe cineva să facă ceva. Ori, banul dă iluzia, nu ești dependent, de fapt. Și când simți asta îl faci pe celălalt sărac.

Vot obligatoriu în România. Puși împreună măcelari și non-măcelari se ajunge mai aproape de greutatea taurului

Reporter: Uite, am enumerat atâtea și atâtea motive de a nu vota. Vin alegerile.

Alexandru Bălășescu: Eu cred că ar trebui să votăm mai mulți decât votăm. Ar trebui făcut votul obligatoriu, ca în Belgia.

Un statistician argumenta simplu: lumea e făcută din oameni deștepți și oameni proști. Și a făcut un experiment la un târg de animale. Uite, un taur. O să vedeți voi că măcelarii și fermierii știu cel mai bine să ghicească greutatea acestui taur față de ceilalți, care sunt niște proști. Adică măcelarii și non-măcelarii, ca să zic așa.

Când a obținut rezultatul a văzut că și unii, și ceilalți au greșit greutatea taurului. Dar când a făcut media tuturor a fost la 100g. Corect!

Deci trebuie să votăm cât mai mulți, pentru că inteligența e o emergență colectivă. Pentru că ce înseamnă votul? Votul este un exercițiu civic în care optezi pentru ce ți se pare ție că-i mai bun. Repet, din perspectiva ta, dar cum vorbeam la început, perspectiva mea este diferită de a ta, de-a lui și de-a lui. Eu am anumite privilegii pe care alți oameni nu le au și pe care pe mine mă fac să mă îndrept către o anumită opțiune de vot. Privilegiile altora îi conduc pe alți oameni către alte opțiune de vot. Dar puși împreună, se ajunge, nu, mai aproape de greutatea taurului.

Din aceeași serie:

• POLITIZAREA ROMÂNIEI. „Știu tineri întorși din străinătate cărora li s-a spus: Uite, lucrează în campanie cu noi, îți dau un post și au spus OK. Așa au devenit oarecum vasali la partid”
• ANUL ELECTORAL 2024. „Tinerii nu știu lucruri elementare, că nu găseai nimic în magazine…”. Nostalgia pentru ceaușism a unor tineri de azi explicată de Marian Preda, rectorul Universității București

​Statele Unite şi-au dat vineri acordul de a-şi retrage din Niger cei 1.000 de soldaţi angajaţi acolo în lupta antijihadistă, au anunţat mai mulţi responsabili americani sub protecţia anonimatului, scrie AFP.

Soldati din Niger si Burkina FasoFoto: Issouf SANOGO / AFP / Profimedia

Numărul doi al diplomaţiei americane, Kurt Campbell, a acceptat cererea autorităţilor de la Niamey în cursul unei întâlniri la Washington cu premierul Ali Mahamane Lamine Zeine, aflat la putere în urma loviturii de stat din iulie.

Personal militar din cadrul Ministerul rus al Apărării urmează să instaleze un sistem de apărare antiaeriană şi să instruiască militarii din Niger în utilizarea lui, a relatat canalul de stat RTN săptămâna trecută.

Misiunea urmează după o convorbire telefonică între şeful juntei, Abdourahamane Tchiani, şi preşedintele rus Vladimir Putin la sfârşitul lui martie.

Până la lovitura de stat militară din iulie anul trecut, Nigerul era ultimul aliat democratic al SUA, Franţa şi altor state europene în lupta împotriva militanţilor islamişti în regiunea Sahel, unde jihadiştii continuă să câştige influenţă.

În martie, junta a pus capăt cooperării militare cu SUA în lupta împotriva terorismului. Forţele armate din Germania operează o bază aeriană la Niamey, a cărei viitor este încă neclar.

Ca şi vecinii săi Mali şi Burkina Faso înaintea sa, Niger se îndepărtează de partenerii săi occidentali, în special fosta putere colonială Franţa, şi se orientează spre Rusia. Toate cele trei ţări sunt conduse de armată după lovituri de stat.