Am fost la Bookfest ’22 și m-am întors cu păreri amestecate. Pe de o parte, târgul a fost mai bine organizat ca în alți ani, diferența s-a văzut; pe de altă parte, eu personal m-am întâlnit cu necunoscuți și cunoscuți. Necunoscuții au fost foarte de treabă, mi-au povestit care dintre cărțile mele le-a plăcut și care nu, mi-au cerut semnături, am făcut poze etc, ca la orice târg. Cunoscuții, însă… m-au făcut praf.

Mihai BuzeaFoto: Arhiva personala

Deși ne întâlneam la un târg de carte – subliniez: de CARTE – nimic nu i-a interesat, în afară de banii pe care îi „fac” eu la Bruxelles: „Ia zi, șmechere! Cât îți iese? Te-ai scos, ai dat de cașcaval, de diri-dari! Ce-ți pasă, ți se rupe, te doare la bască” etc. Am crezut că sunt ager dacă spun adevărul, și anume că deocamdată nu câștig nimic, doar învăț limba și orașul. Abia atunci a urmat adevăratul coșmar; m-au potopit bucureștenii cu sfaturile! Unul mă învăța să mă fac gunoier, altul să îmi deschid un bordel clandestin („Totu’ legal, Mihăiță!”), al treilea îmi explica ce carieră mă așteaptă în meseria de chelner, iar bomboana pe colivă a așezat-o cel care m-a sfătuit să dau lecții de franceză „pentru ăștia mai proști ca tine, fraiere!”. Enfin, nu merg mai departe cu exemplele, că mă deprim la loc. Esențial este că vechii cunoscuți din București mi-au produs un șoc, despre care scriu acum.

Iată ce cred. Toți acești oameni înnebuniți după bani au fost cândva fie scriitori, fie ziariști. Atunci, în anii de după Revoluție, s-au câștigat averi din presă, din literatură și din traducere – dau numai trei exemple: Cornel Nistorescu, Pavel Coruț și Valentin Nicolau (cel care a tradus integrala Sven Hassel). Pe lângă aceste vârfuri (ca notorietate), cu scrisul s-au ocupat zeci de mii de „și alții”, dintre care unii au câștigat mai mult și alții mai puțin, dar „bani din scris” au existat într-adevăr, chiar mult după 2000. Apoi robinetul s-a închis, publicul a migrat spre TV, spre internet și spre rețelele dominate de influenceri, iar „zecile de mii” de care vorbeam mai sus au rămas fără posibilitatea de a-și vinde scrisul, deși cei mai puternici n-au renunțat niciodată (reporterul Viorel Ilișoi, de pildă, și-a făcut propria editură). Nu spun nimic nou, iar despre drama scriitorului lăsat „să se descurce” a scris cu nesfârșit umor regretata Simona Catrina, cunoscătoare mai bună a întregului fenomen de „creștere și descreștere” a pieții scrisului – mai bună, adică mai bună decât mine, care n-am apucat decât descreșterea. Ciupelile. Colaborările. „Proiectele”, evaluările, articolașele, advertorialele. Și multe altele.

Cine erau acești „zecile de mii” de care ziceam mai sus? Indiferent de profesiunile lor, erau orășeni, eram orășeni. De primă generație, dar orășeni. Părinții noștri fuseseră aduși „la oraș” de către comuniști și băgați întâi în casele naționalizate (ha!), iar apoi în blocuri – deci noi ne-am născut între 1964 și 1979 (aproximativ „generația mea”). Ei bine, mie mi se pare că această generație ar fi trebuit să fie actuala clasă de mijloc a României. Și nu-i. Sau este, dar într-o mică proporție.

Actuala clasă de mijloc s-a născut mai târziu, a intrat de jos în lumea politică, a urcat pas cu pas, a obținut acces la putere, la resursele statului, s-a îmbogățit și deci a reușit în viață, în timp ce noi – generația mea – am ratat.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro