Trei zile Naționale a avut România: între 1861-1866 Ziua națională a României a fost fixată pentru 24 ianuarie. A urmat apoi perioada 1869-1947, când Sărbătoarea Națională era la 10 mai, apoi, după venirea la putere a comuniștilor, (între 1948-1989), ziua de 23 august era cea în care întreg poporul serba ”întoarcerea armelor”.

A existat o tentativă a Opoziției anilor 1990 de a fixa Sărbătoarea Națională la 16 decembrie (ziua în care a izbucnit Revoluția care a dus la prebușirea sistemului comunist), dar mașina de vot a FSN-ului a respins-o imediat.

Prima Sărbătoare Națională: „bande de lăutari” de la „Ministerul d ‘Înăuntru” care traversau capitala toată noaptea, mâncare și bătură gratis

Prima sărbătorire a acesteia a constat într-o manifestare spontană la care semnalul a fost dat chiar „în seara zilei de 24 Genuarie cîndu s’a dusu populaţia pe Dealu Mitropoliei cu lampioane şi focuri”, în urma mobilizării maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, puse în mişcare de membrii aripii radicale ai partidei naţionale în frunte cu C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, care au agitat „mahalalele şi au scos din ateliere şi prăvălii pe meşteşugari şi negustori, chemându-i în Dealul Mitropoliei şi pe câmpia Filaretului să manifesteze. O participare masivă la manifestaţie au avut-o meseriaşii şi negustorii, veniţi în număr mare.

Conform statisticii, existau în capitală 6.826 meşteşugari, cu prăvălii sau ateliere proprii, din care mai mult de jumătate s-au aflat pe străzile capitalei alături de ceilalţi manifestanţi. Lumina făcliilor cu siguranţă (a produs un efect vizual deosebit în acea noapte) împletindu-se în cel mai fericit mod cu bucuria generalizată din Bucureşti – o formă de manifestare a victoriei prin iluminarea simbolică a oraşului.

Reprezentanţii urbei au „.. mai angajatu şi căteva bande de lăutari spre a cânta pe la câteva din localurile autorităţilor publice, unde va fi luminaţie…..să se dea capitalei nostre aspectele ce trebuie a ave într-o zi serbătore naţională…. Cât despre palatul Măriei Sale însă găsindu-se mai cuviinciosu a se pune o musică, subsemnatu vă rógă, Domnule Ministru, să bine-voiţi a invita pe cine se cuvine să se afle acolo şi să cânte mai cu osebire Cântece naţionale de la zece ore pînă la mezul nopței de se va pute”.

Au fost montate lampioane și aprinse în seara de 24 ianuarie. Majoritatea au fost plasate astfel: la Mitropolie 1300 lampioane, la Teatru 1000, Cazarma dorobanţilor 500, Municipalitate 1500, Şcoala Militară 600, Palatul 2500 etc. (aproximativ 30 de clădiri au avut peste 300 lampioane din ceară pe suporţi de lemn şi abajururi colorate deasupra). La acestea s-au adăugat casele particularilor din centru şi ale celor de pe străduţele mai lăturalnice, toate împodobite cu lampioane sau făclii.

Eforturilor municipalităţii li s-au adăugat importante contribuţii materiale şi pecuniare ale unor negustori cunoscuţi. Specializaţi în diferite sectoare din domeniul alimentar ei au contribuit cu bani pentru asigurarea iluminării propriilor imobile sau a celorlalte instituţii publice din vecinătate considerate de interes general sau foarte cunoscute bucureştenilor, şcoli importante, restaurante, grădini, pieţe publice şi monumente.

Indiferent de numărul lampioanelor, străzile erau luminate „a giorno”, ca-n marile capitale europene „acompaniate” de muzică asigurată de Municipalitate cu „bande de lăutari”, impropriu numite aşa deoarece vorbim de trupe profesioniste cu muzicieni pregătiţi, cum ar fi: cele de la „Ministerul d ‘Înăuntru, cea de la Teatrul naţional şi de la Otelul Municipalităţii”.

Aceşti trubaduri moderni au fost coordonaţi de Starostele Marin Ioan (care a primit suma de 472 lei), ce i-a îndrumat pe un traseu dinainte stabilit şi convenit cu oficialităţile, prin tot oraşul. Au traversat capitala toată noaptea, la pas sau cu trăsurile, au străbătut principalele artere, unde au staţionat mai ales la localurile publice ori particulare unde se găseau din belşug mititei, friptură, vin şi alte bunătăţi chiar şi-n pieţele publice.

Un an mai târziu, în1862, responsabilii cu bunul mers al tuturor acţiunilor din ziua unirii au hotărât organizarea unui banchet la care urmau să participe cele mai importante personalităţi în număr fix de 400 persoane şi să aibă ca locaţie sala Teatrului, datorită mărimii şi aspectului grandios al acesteia, şi care era patronat chiar de conducătorul „statului”. Principalii invitaţi erau: „Prea-Sfinţia Sa Părintele Mitropolit, D. D. Deputaţi Reprezintanţi ai Romanie, D. D. Deputaţi Reprezintanţi ai Puterilor garante, Câte doi delegaţi ai diferitelor Municipalităţi de oraşe, D. D. Miniştrii, din Domnii D. Notabili ai Capitalei; comercianţi, instrucţiune şi Medici, din D. D. Oficeri ai Obştei ”21. Intrarea era condiţionată de nominalizarea pe listele oficiale şi de primirea invitaţiilor. Alături de lista generală se regăsesc şi anexele unde sunt trecuţi reprezentanţii din fiecare categorie menţionată. În tabelul cu cei din domeniul comercial se regăsesc „numele Dlor staroşti de la Corporaţiile din Capitală”, care se ocupau cu aprovizionarea cu produse alimentare a Bucureştiului şi desfacerea acestora către populaţie. Pentru aceştia o astfel de invitaţie echivala cu o recunoaştere oficială a statutului lor economic şi social în structura erarhică a capitalei, precum şi o premisă a înfloririi afacerilor, prin creşterea credibilităţii în raporturile cu străinii mai ales.

Comercianţii din domeniul mai sus amintit pe lângă rolul de invitaţi oficiali la masa selectă a mărimilor contribuiau şi la masa celor săraci prin asigurarea unei părţi a alimentelor necesare, pentru bucatele oferite de municipalitate acestora, de multe ori fiind furnizori şi plătitori în acelaşi timp.

În actele oficiale se stabilea că Primăria suporta din buget: trei ospeţe în trei pieţe publice, pentru cei sărmani, unde urma să ofere „mâncare şi băutură la clasa scăpătată”, ca să trăiască şi să simtă şi ei acea zi ca pe una de sărbătoare, alături de toată suflarea bucureşteană. Locaţiile arondate acestor bufete în aer liber erau pieţele: 24 Ianuarie, Sf. Vineri şi Amza.

De teama unor disfuncţionalităţi la nivelul organizării lor şi în scopul evitării unor posibile fraude, a fost întocmit cu mare atenţie şi în detaliu un tabel cu cele necesare. Erau trecute produsele şi cantităţile care urmau să fie cumpărate, preparate şi oferite celor cu situaţie precară din punct de vedere economic după cum urmează: „600 jimble de câte o oca una, 300 ocale pesce crapu sau somnu din care jumătate săratu şi jumătate prospătu, 100 ocale orezu, 25 ocale unt de lemnu, 100 vedre vinu bunu …” specificându-se ca cel sărat să fie gătit în „pilafu cu orezu”. Sunt trecute şi preţurile estimative, pentru care se lua în calcul procesul-verbal cu preţurile curente din principalele pieţe, variaţia acestora fiind foarte mică.

Aceste mese publice au început să fie oferite în capitală din anul 1860, dar şi-n celelalte oraşe s-a hotărât ca „în fiecare oraşu să se împartă din fondurile municipale pâine şi carne la dece pînă la cinci deci familii din cele mai scăpătate”. O schimbare la meniu regăsim în actele anului 1866, prin înlocuirea peştelui un aliment relativ ieftin, accesibil şi celor cu o stare materială precară, cu „300 ocalle carne de vacă f. bună qualitate făcută friptură.

Nimic nu era lăsat la voia întâmplării şi pe lângă meniul oferit populaţiei cu venituri modeste era specificată şi modalitatea de servire a mâncării, pentru a evita unele conflicte între participanţi.

Se adăugau ajutoarele date familiilor cu probleme sau persoanelor aflate în incapacitatea de a se întreţine. Până în 1866 s-au donat alimente, apoi sume de bani, celor aflaţi în situaţii speciale semnalate de comisarii mahalalelor. Listele cu numele sărmanilor vizaţi să primească ajutoarele erau fixate şi predate de către deputaţii din suburbii sub forma unor tabele ce cuprindeau: numele, domiciliul şi sumele acordate. Tot în anul la care facem referire s-a renunţat la banchetul obişnuit din cauza decesului mamei domnului Cuza, care a declarat că nu se afla în dispoziţia necesară de a petrece. Chiar a donat o sumă de bani pentru mesele publice şi le-a cerut reprezentanţilor primăriei să depună toate eforturile astfel încât ceilalţi să nu fie însă privaţi de ziua lor şi să se bucure „după obiceiul tradiţional al nostru, printr-o ilumaţiune în oraşu şi prin împărţirea de ajutoare şi bani”.

sursa: Iulia Cristina Bulacu: Sărbătorirea zilei de 24 ianuarie la Bucureşti în epoca lui Cuza Vodă, în Studii și articole de istorie, LXXIV, București, 2009, pp. 146-152

10 mai și „bătaia cu flori la șosea”

10 mai 1866. Prinţul Carol de Hohenzollern intra în Bucureşti. Proclamată ca Zi Națională, 10 mai era zi­ua în care totul se împodobea. În di­fe­rite puncte ale oraşului apăreau ar­curi de triumf, străzile se iluminau mai puternic decât altă dată şi toate ba­ri­e­rele oraşului deveneau trico­lore. Pentru a sărbători această zi se edi­­tau mărci poştale cu aspecte din via­­ţa suveranului. Familia regală, pe lân­­gă participarea la defilare, era pre­zentă la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bu­cu­reş­te­nilor, asista la bătaia cu flori de la Șo­sea şi la spectacolul cu focuri de ar­tificii din Cişmigiu.

În Piaţa Victoriei se amenajau un pa­vi­lion regal şi tribune încăpătoare pentru oficialităţi şi public, zona fiind de­limitată cu cordoane şi păzită de tru­pe de jandarmi. După-amiaza, la Tea­trul Naţional se desfăşura un program artistic la care participau actorii de seamă ai vremii. Seara, edilii ilumi­nau instituţiile publice, iar “retragerea cu torţe” prelungea atmosfera săr­bă­to­r­­ească până în miezul nopţii.

Timp de 41 de ani, începând cu 1948 şi până în 1989, românii au sărbătorit Ziua Naţională în data de 23 august. În acea zi de final de vară, an de an, toată suflarea oamenilor muncii din marile oraşe era mobilizată în defilări fastuoase dedicate conducătorului suprem şi partidului iubit.

Fiecare întreprindere, uzină, fabrică sau atelier mobiliza o armată de oameni, pe cei mai pricepuţi şi îndemânatici, care se ocupa de execuţia panourilor propagandistice ce trebuia purtate pe braţe la defilare. Aceste panouri uriaşe din lemn erau învelite în pânză roşie peste care erau aplicate litere tăiate din polistiren sau carton alb. Fiecare instutuţie în parte avea zeci de astfel de pancarte pe care erau cusute de-a dreptul lozinci dedicate Partidului Comunist şi liderului acestuia.

Coloana care defila pe bulevardele oraşelor era extrem de bine organizată. Se forma de regulă pe cinci sau şapte rânduri şi se respecta o anume ierarhie. Reprezentanţii marilor fabrici cu zeci de mii de angajaţi deschideau coloana, urmată apoi în ordinea importanţei de restul. Au fost ani în care s-au folosit inclusiv care alegorice, camioane proaspăt vopsite, îmbrăcate în tricolor, şi care purtau, de exemplu, croitoresele cu tot cu maşinile de cusut, care lucrau de-a dreptul atunci când treceau prin faţa tribunei oficiale.

La tribună nu putea urca oricine. Era rezervată liderilor de partid, directorilor marilor uzine, Securităţii. Alături de muncitorii încolonaţi de la marile uzine, cei mai mulţi dintre actorii defilării erau elevii de la şcolile gimnaziale şi liceele oraşului- pionierii care vreme de câteva zile fuseseră chemaţi la şcoală de către diriginţi, întrerupându-şi vacanţa pentru a fi obligaţi să facă parte din coregrafia defilării ori spectacolului zilei de 23 august”, povesteşte istoricul ploieştean Dorin Stănescu. Mii de copii au muncit în soarele torid de vară, de dimineaţa până seara, pentru ca spectacolul să iasă fără cusur. Pentru uriaşul efort depus primeau biscuiţi Eugenia şi o sticlă de Pepsi, răsplata supremă pentru un copil al acelor ani. ”Aşa se face că elevii se mlădiau în soare să scrie din trupurile lor numele dictatorului Ceauşescu, ,,R.S.R.’’, ,,pace’’ ori alte ,,incantaţii’’ ale limbii de lemn preferate de liderii partidului. Ceea ce începea ca o joacă, se transforma rapid într-un chin căci elevii stăteau în soarele lui august cu orele, exersând pentru ca totul să fie perfect precum fusese cândva demonstraţia Nadiei Comăneci de la Montreal.

Gândul tuturor, spune istoricul ploieştean, era defapt, la petrecerea câmpenească de după paradă. Abia după-amiaza de 23 august însemna adevărata sărbătoare. Odată terminată defilarea, oamenii se îndreptau spre parcuri unde ospătarii de la restaurante încingeau grătarele şi vindeau mici cu porţia. Berea, care dispărea din magazine cu două săptămâni înainte de 23 august, reapărea în acea zi ca prin minune.

În Prahova, berea Azuga era cea mai căutată. Pentru că era depozitată săptămâni la rând până să fie scoasă pe piaţă, de multe ori era acră, rea la gust, dar asta nu mai conta. Cine nu prindea mici, frigea pe grătar cârnaţi ”Debreţin” sau ce găsea prin cămară, important era să iasă fum. La Ploieşti parcul Bucov era nucleul petrecerii, la Câmpina, Dealul Muscel, dar fiecare oraş era prins în furia sărbătorii. Era printre puţinele zile din an când oamenii muncii aveau liber. Se mai întâmpla de Revelion şi de 1 mai.