Conecteaza-te cu noi
(function (document, window) { var a, c = document.createElement("script"); c.id = "CleverCoreLoader48572"; c.src = "//scripts.cleverwebserver.com/9fa80e175795759b2749da4ab953784d.js"; c.async = !0; c.type = "text/javascript"; c.setAttribute("data-target", window.name); c.setAttribute("data-callback", "put-your-callback-macro-here"); try { a = parent.document.getElementsByTagName("script")[0] || document.getElementsByTagName("script")[0]; } catch (e) { a = !1; } a || (a = document.getElementsByTagName("head")[0] || document.getElementsByTagName("body")[0]); a.parentNode.insertBefore(c, a); })(document, window); ">

NATIONAL

Apocalipsa lui Nobel, Ghiță Nobel

Publicat

in

Din noaptea de revelion mă gândesc continuu la vecinul meu Ghiță Nobel. Nici trezirea din reveriile cu beteală și sclipici, nici pioasele omagii la adresa poetului nepereche, nici valul cinci al pandemiei acompaniat cu ale vieții valuri nu au reușit să-mi alunge sau măcar atenueze gândul la el. Recunosc că după fiecare revelion, câteva zile eram obsedată de Ghiță, apoi uitam de el, însă de data asta e cu totul altfel: nu-mi iese din minte ziua, iar noaptea îmi apare în vise. Am încercat să-mi reiau gândurile și preocupările obișnuite, toate fără Ghiță, dar atunci când eforturile mele făceau un mic progres, mi se impuneau noi sensuri ale efectelor pe care le-a produs anul acesta modul în care a marcat trecerea dintre ani. Realmente nu mă pot abține din a mă întreba cu o consternare care devine în zilele bune mirare indignată: Cum de a reușit Ghiță să producă un foc de artificii care le-a pus în umbră pe toate celelalte oferite de diverse persoane importante sau instituții de pe Groapă, cum e numită depresiunea de la poalele Muntelui Șes, ba chiar s-au făcut comparații cu însuși municipiul Oradea?

Știu sigur că Ghiță nu e artificier sau pirotehnist de profesie, iar când spun asta nu mă iau doar după distanța de la care proiecta artificiile în anii anteriori, chiar deasupra casei noastre și printre firele de înaltă tensiune, ci țin cont de tot ce am putut afla despre el în anii aceștia. Ghiță a venit în sat la doar câțiva ani după ce am apărut eu prin zonă, deși părea mereu proaspăt sosit. Atunci, cam în urmă cu vreo 15 ani, s-a prezentat autorităților ca Ghiță Apostolescu și a declarat că avea originea prin sudul țării, dar umbla de pe un șantier pe altul întrucât lucra la drumuri: turna beton și făcea pavaje. Nimeni din sat sau de pe Groapă nu i-a reținut numele întreg, lumea îi spunea Ghiță, iar după primul revelion, când s-a prezentat satului cu un foc de artificii care a rivalizat cu patronul fostei cooperative din centrul satului, a devenit Ghiță Nobel. Evident datorită invidiei neascunse a patronului învins. Nu și-a făcut prieteni la noi pe stradă, nici prin sat, ci a căutat compania unor semi-nomazi, așa i-a găsit pe Cornelica și Berghelea, cuplul romantic de țigani din magazia carului mortuar. Prin sat circulă doar cu motocicleta aruncând un nor de pietriș în urma lui, însă încetinește respectuos când ne întâlnim și strigă prin cască Sărumâna! Dacă sunt însoțită de fiica mea își scoate casca, mă ignoră, și-i zice jucăuș, căutându-i privirea cu ochii lui mari albaștri: Ceau! Anul acesta aparițiile lui pe stradă au fost mult mai dese pentru că și-a construit, cu mâinile lui, o casă în rând cu fostele pivnițe, pline cândva de vinuri, ale localnicilor. Casa este pe deal, deasupra satului, cu priveliște spre baraj, iar la final Ghiță și-a făcut propriul drumeag, un podeț și un grilaj impresionant. Acolo a trudit zilnic după turnarea pavajelor, în fiecare anotimp, ajutat doar de Berghelea sau de partenera lui. Iată de ce îmi vine greu să cred că ar fi unul dintre mulții obsedați de artificii, un fel de tehno-piroman care se manifestă exploziv la zile mari și să îmi văd de ale mele.

Blocată cum sunt în frământarea mea de după artificiile lui Ghiță, aș vrea să fie clar că nu mă preocupă aspectul legal al pasiunii sale, deși poate ar trebui în condițiile în care Poliția Română a declanșat operațiunea Foc de artificii cu o lună înainte de anuala fericită explozie și a raportat că s-au făcut sute de verificări, s-au întocmit tot sute de dosare penale, s-au dat amenzi, s-au confiscat zeci de tone de articole pirotehnice. Nu mă frământă nici aspectul economic, care nu e neglijabil, căci Ghiță a reușit să producă explozii a căror durată și intensitate a costat o avere pentru un lucrător în construcții dacă e să mă orientez după suma plătită, și făcută publică, de orașul Oradea pentru distracția asta. Pe toată Groapa acțiunea lui e privită ca o nebunie și ca o mare pagubă în vremuri de criză. Și, iar asta e cel mai important de precizat, nu mă interesează vreo abordare psihologică care ar căuta traumele care l-ar face să ceară atenția publică în acele câteva momente de la limita dintre ani. Nu cred că e vorba despre așa ceva. După toate aceste clarificări, subliniez că mă gândesc necontenit la sursa metafizică a dorinței lui de a se manifesta prin „Marea Explozie” care a fost „vizibilă din satelit”, cum îi spun și o descriu progresiștii de pe Groapă, sau „Apocalipsa lui Ghiță Nobel”, cum îi spun retrograzii printre care mă număr și eu (voi explica mai jos de ce). Caut sursa metafizică a respectivei dorințe pentru că numai ea mi-ar putea explica felul în care s-a comportat în acele momente de trecere fatidice și, mai ales, l-ar absolvi pe Ghiță de efectele pe care le-a produs pe toată Groapa cu o totala detașare.

Să revenim la noaptea apocaliptică. Trebuie să spun că, după mulți ani, am urmărit focul de artificii, care inițial venea din mai multe surse, cu o mare ușurare. Artificiile nu mai aterizau pe acoperișul casei noastre, nici printre stâlpii de înaltă tensiune, întrucât Ghiță se mutase înainte de Crăciun, pe deal, la noua casă. În sfârșit, la trecerea dintre ani, primul meu gând nu mai era despre cum o să iau foc. Așa liniștită cum eram, am observat încă din primul minut al Noului An că Ghiță preia conducerea la producerea exploziilor, deci m-am orientat cu totul în direcția lui. Mai întâi, mă șoca viteza cu care lansa în văzduh materialele pirotehnice și muream de ciudă că nu le pot admira culorile, formele, pe fiecare cum ar fi meritat. De unde priveam eu, din curtea casei, se vedea o umbră care se mișca pe buza dealului între două detonări, dar „mișca” nu e un verb bun să-i descrie acrobația aceea halucinantă. De fapt, părea să fie acționat de un resort necunoscut, pentru că nu era omenește posibil ca între două explozii să treacă atât de puțin timp. Te puteai gândi, privindu-l, ca la un posedat care a adus focul iadului la vedere și ni-l livrează colorat, pe firmament. Apoi, au urmat efectele, iar efectele sunt cele care mă fac să prefer termenul apocalipsă pentru spectacolul oferit de Ghiță; acele efecte mă fac să caut originea metafizică a ceea ce îl poseda pe vecinul meu.

Efectele, despre care încă se vorbește, au fost clasificate printre localnicii de pe Groapă de la minime la dezastruoase, dar voi fi echilibrată și le voi prezenta între minim și maxim. Așadar, efecte minime au îndurat morții din cimitir și cei doi aflați în capela, care e vecină cu Ghiță, în așteptarea îngropării. E drept că nu s-au raportat bântuiri sau dezertări, dar li s-a tulburat odihna care le era, totuși, promisă ca fiind veșnică; efecte moderate au suportat instituțiile în campanie de imagine și vecinii invidioși că au fost, de departe, întrecuți în concursul de-a explozibilul. La moderate îi trec și pe sătenii care au adormit înainte de ora fatală și s-au trezit brusc în toiul exploziilor, sub un cer aprins în culorile curcubeului, crucindu-se buimaci: Uaaaa! Ce-ai, Doamne, cu noi? Sau, pe scurt, Uaceai, Doamne! La efecte maxime îndurate, primii au fost romii de la Rândul Unu, Rândul Doi și Muntenegru, cartierele de romi, care au intrat în stare de maximă excitație pe multiple planuri, excitație care nu s-a mai terminat zile în șir, iar finalul a venit cu episoade pasionale de gelozie și spintecarea mortală cu sabia a unui rom de către altul. În mod total nedrept, efecte maxime au îndurat toate bietele animale de pe Groapă, dar mă voi rezuma la a le prezenta pe cele din propria ogradă: cățeaua Hegel a încremenit în ușa cuștii, apoi s-a agățat în gard cu zgarda, nici nu vreau să mă gândesc ce intenționa, însă de atunci e într-o neagră melancolie. De altfel, în această stare se află toți câinii din sat, căci nu s-a mai auzit de trei săptămâni niciun lătrat. Mult mai rău a fost pentru iepurii pe care i-am semi-îmblânzit în pandemie prin grădina casei unde erau într-o libertate apărată, dar în noaptea cu pricina au fugit în toate zările și încă-i aștept, în ciuda vulpilor și a dihorilor de care-i plin pe Groapă. De asemenea, rațelor din curte nu le mai place apa, lumina și grăunțele de porumb, așa că stau mute pe întuneric, sub o stinghie din coteț, și mănâncă lucernă de parcă au devenit iepuri; la găini nu am văzut niciun efect, dar nici vreun ou de atunci. Singurele efecte maxime de care m-am bucurat sunt cele observate la porumbeii care acum stau doar în perechi și gânguresc ascunși prin copaci, fără să mai fure mâncarea orătăniilor din curte.

La efecte maxime o trec și pe Cornelica care, deși renunțase de o vreme la toate viciile, din noaptea de Revelion umblă cu părul vâlvoi prin cimitir strigând cu o voce inuman de pițigăiată niște pisici pe care nu le-a avut niciodată. E inofensiv tabloul, dar dacă o vezi când e lună plină te umple de spaime. Se spune că au mai fost observate fenomene colective care s-au declanșat acolo unde erau mai puternice obsesiile: un val de jurăminte de abstinență cu mâna pe Biblie ale unor localnici cu diferite dependențe, printre care predomina alcoolul și jocurile de noroc; mai mulți locuitori, preocupați excesiv să-și încuie permanent porțile curților și ușile caselor, au descoperit că, brusc și fără motiv, le sunt defecte încuietorile respective. Dar astea pot fi doar zvonuri pe care nu am cum să le fondez. Pe mine personal m-aș trece la efecte negative indirecte date de jalea după iepurașii dispăruți, de mila de cățea și de rațe, la care adaug spaimele pe care mi le dă Cornelica când trec pe lângă cimitir. Totuși, nu vreau să fiu nedreaptă, căci în cazul meu, mai degrabă, efectele negative au fost anulate de cele pozitive. Pe lângă faptul că nu am petrecut Revelionul cu ochii pe extinctoarele de incendiu, petecul de cer aprins de Ghiță combinat cu dorința de a scăpa de pandemia prelungită m-a umplut de o năvalnică speranță. Pur și simplu, puteam să văd o fisură în alcătuirea absurdă a lumii, iar prin acea fisură întrezăream armonia ascunsă dintre cer și pământ, dintre om și natură, dintre om și om într-un Univers care, fără să știm, lucrează la fericirea tuturor. Efectiv, îmi începeam anul cu gândul că poate nu suntem prinși în scheme care ne ordonează viețile ca într-o fundație de beton… Beton! Acesta era cuvântul care îmi oferea primul indiciu al sursei metafizice a pasiunii pirotehnice a lui Ghiță. Din clipa aceea, în locul speranței care mă năpădise, rămâneam cu frământarea de care încă nu am scăpat: care e temeiul metafizic care a făcut posibilă apocalipsa lui Ghiță?

Într-adevăr, faptul că Ghiță Nobel lucrează cu betonul și fixează pavaje ar putea fi o explicație a pasiunii pentru artificii și explozii. E firesc ca un tip care toarnă beton să fie dornic de experiența imponderabilului, gratuitului, explozibilului, dar am rezerve serioase. Mai ales, nu-mi pot explica investiția banilor munciți atât de greu în artificii; apoi nu pot înțelege detașarea totală a lui Ghiță de efectele provocate în jur. Obiecțiile respective m-au trimis la altă explicație, la îndemână și ea: acțiunea lui Ghiță are semnificații profunde în registru religios. Omul practică un ritual arhaic de trecere pentru că are inconștientul profund marcat de arhetipul Anului Nou ca trecere paradoxală de la haos la cosmos. De aceea, experiența acelei limite care încheie un ciclu și inaugurează altul implică gesturi radicale la care profanii nu au acces. Aici apar alte obiecții, de bun simț, pentru că Ghiță nu se comportă, în rest, ca un tip religios, nu-i pasă de sărbători, nici de liturghia duminicală pe care o bruiază adesea cu drujba sau cu muzica de chef ascultată la volum maxim. Singura relație cu biserica este că acceptă să taie cu drujba lemnele pentru încălzire când e rugat de preot.

Tind să cred că în cazul lui Ghiță ar putea fi vorba de un alt tip de relație cu sacrul, neinstituționalizat, nepracticat de nimeni pe Groapă, dincolo de bine și de rău. Cred că e mânat de acel înțeles al sacrului, care nu e doar pozitiv (despre care scriu Bataille și Caillois), să își cheltuie toată agoniseala pentru ca acea risipă fără egal să-l scoată din cercul economic al contractelor și scadențelor vieții, al pavajelor de beton, pentru a avea acces la acea „experiență a excesului” care face ca cineva să fie suveran. Ceea ce m-am gândit e plauzibil pentru că atunci, în 31 decembrie, la miezul nopții, pe limita dintre ani și pe buza dealului, Ghiță își practica, în transă, propriul ritual de suveranitate. Pentru a experimenta acea suveranitate își face rezerve un an întreg sfidând normele, convențiile, regulile și legile, de asta nu mai contează nici efectele provocate. Știu, unii ar putea spune că suveranii cheltuiau în ritualuri un surplus, un exces, care să ateste puterea de a irosi a bogatului, dar tocmai aici intervine diferența dintre Ghiță Nobel și restul suveranilor sau tehno-piromanilor de duzină. Această diferență este sursa metafizică a dorinței lui Ghiță de a irosi în focul de artificii: el nu cheltuie un surplus, ci transformă o lipsă în exces – achiziționează proviziile de explozibil din resurse obținute trudind la turnarea betonului. Mai mult, nu e prizonierul socotelilor, ci a făcut o risipă pentru care va turna beton un an. Mă îngrijorează faptul că efectele au fost anul acesta apocaliptice, încât anii anteriori au părut un simplu exercițiu de pregătire, oare de ce? Mă tot gândesc: ce voia să ne spună?Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB

NATIONAL

3D INTERACTIV – Ce a mai rămas din cel mai mare avion din lume Antonov 225 Mryia, distrus în luptele cu rușii de la Hostomel

Publicat

in

De

Cel mai mare avion din lume, unicul Antonov 225 „Mryia” a fost distrus în luptele primelor zile ale războiului din Ucraina, atunci când rușii au încercat să captureze aeroportul Antonov din localitatea Hostomel situată la câțiva kilometri vest de Kiev.

Ce a mai ramas din Antonov 225 MryiaFoto: Captura video

Inițial informațiile legate de starea avionului, dacă a supraviețuit sau nu erau neclare, deși apăruseră imagini cu hangarul său cuprins de flăcări.

Apoi, pe 4 martie au apărut imaginile care confirmau: avionul a fost distrus în schimbul de focuri, mare parte din aeronavă arzând.

La peste două luni de atunci, după ce rușii s-au retras din zonă și ucrainenii au recăpătat controlul asupra întregii zone, a fost modelat 3D avionul, sau ce a mai rămas din el, inclusiv carcasele a trei blindate rusești ce au fost prinse în exploziile și incendiile ce au distrus și aeronava:

An-225 Mriya destroyed (as of April 2022) by semeion on Sketchfab

Uriașul Antonov 225 a fost o singură dată la București, pe Aeroportul Otopeni

Giganticul Antonov AN-225 Mriya, cel mai mare avion din lume, s-a aflat și pe Aeroportul Otopeni în data de 7 octombrie 2021 (prima și singura dată).

Avionul cu 6 motoare, o lungime de 84 de metri și o anvergură a aripilor de 88,4 metri era unicat în lume, fiind folosit pentru transporturi comerciale de gabarit depășit, de până la 250 de tone și a fost singura dată când a aterizat la noi în țară.

Avionul era propulsat de șase motoare, iar primul zbor al său a avut loc la 21 decembrie 1988.

Un al doilea avion AN-225 a fost parțial construit la sfârșitul anilor ’80, însă nu a fost finalizat din motive financiare.

Unicul AN-225, operat de producătorul de avioane Antonov, nu zbura regulat. În decursul ultimilor ani a efectuat doar câteva zeci de zboruri.

Antonov este o companie ucraineană specializată în construirea de aeronave foarte mari. A fost fondată pe 31 mai 1946, de către Oleg Antonov. Printre avioanele construite se numără și celebrele Antonov An-225 și Antonov An-124.

VEZI ȘI:

———–

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult

NATIONAL

Jucătoarea română de tenis Gabriela Ruse, învinsă în primul tur la Roland Garros

Publicat

in

De

Jucătoarea română de tenis Gabriela Ruse a fost învinsă fără drept de apel de belgianca Elise Mertens, cap de serie numărul 31, duminică, în prima rundă a turneului de Mare Şlem de la Roland Garros.

Gabriela Ruse (24 ani, 52 WTA) s-a înclinat după o oră şi 16 minute de joc.

Mertens (26 ani, 33 WTA) a reuşit 5 aşi şi a comis 6 duble greşeli, la fel ca Ruse, potrivit Agerpres.ro.

Belgianca a totalizat 17 mingi direct câştigătoare, faţă de 12 ale Gabrielei, şi a făcut mai puţine erori neforţate, 14 faţă de 33.

Ruse, la prima sa prezenţă pe tabloul principal la Roland Garros, va primi 60.000 de euro şi 10 puncte WTA pentru participare.

Luni şi marţi vor evolua celelalte cinci românce de pe tabloul principal: Simona Halep, Irina Begu, Ana Bogdan, Irina Bara şi Mihaela Buzărnescu. Sorana Cîrstea s-a calificat, duminică, în turul al doilea.

Ai ceva de spus? Comentează aici cu profilul de FB
Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

Publicitate decathlon.ro

În Trend