Luna aceasta ministrul suedez al finanțelor, Magdalena Andersson, și-a ținut primul ei discurs în calitate de șefă a Partidului Social Democrat Suedez și, în consecință, de potențială succesoare a longevivului premier Stefan Löfven. Andersson a început – destul de predictibil – salutând triumful statului suedez al bunăstării asupra neoliberalismului susținut de „bancherii care rânjesc pe Wall Street”.

Apoi, într-o răsturnare de situație care i-a șocat pe unii dintre membri loiali ai partidului, Andersson s-a adresat direct celor vreo 2 milioane de refugiați și imigranți ai țării. „Dacă ești tânăr, atunci trebuie să obții o diplomă de liceu, iar apoi să te angajezi ori să urmezi o facultate”, a spus ea. Dacă primești ajutor social de la stat, atunci „tu trebuie să înveți suedeza și să muncești un anumit număr de ore pe săptămână”. Mai mult chiar, „aici, în Suedia, atât bărbații cât și femeile muncesc și contribuie la statul bunăstării”. Egalitatea suedeză a genurilor se aplică „indiferent ce gândesc sau simt tații, mamele, soții sau frații”.

În urmă cu cinci ani am scris un articol lung despre mareea refugiaților sosiți în Suedia, care mi-a fost publicat (fără ca editorii să mă consulte și pe mine) sub titlul inflamator „Moartea celei mai generoase națiuni de pe Pământ”. Suedia efectiv n-a murit între timp, și săptămâna trecută i-am contactat pe mulți dintre oamenii cu care discutasem la acea vreme cu așteptarea de a-mi face mea culpa și a recunoaște că democrațiile sociale sunt mai adaptabile decât eram eu pregătit să admit. Numai că s-a dovedit că mă înșelasem în privința faptului că m-am înșelat.

Suedia s-a deschis pentru oamenii disperați care fugeau de războaiele civile și de tiraniile Orientului Mijlociu nu pentru că ar fi avut vreun păcat teribil de ispășit, precum Germania, ci mai degrabă datorită unui sentiment de obligație morală universală. Europa lor nu construia ziduri. Dar, evident, Europa reală a anului 2015 exact asta făcea, lăsând un număr infim de țări – și în primul rând Germania și Suedia – să poarte grosul poverii a ceea ce numeam eu atunci „idealism neîmpărtășit”.

Cu toate acestea, conducătorii Germaniei și Suediei erau dispuși să ia povara pe umerii lor. Social-democrații devotați, am constatat eu, aveau o convingere vecină cu complacerea cum că Suedia e capabilă să integreze mari mulțimi de copii afgani cvasi-analfabeți și de sirieni conservatori profund religioși, tot așa cum reușise s-o facă în anii precedenți cu bosniacii și iranienii cosmopoliți. „Un stat puternic poate avea grijă de multe lucruri”, mă asigura șeful Partidului Stânga [socialist – n.trad.] din Suedia.

Suedezii au învățat după 2015 că până și cel mai binevoitor stat își are limitele lui. În ultimii ani țara a avut de suferit din cauza creșterii ratei infracționalității. Conform unui raport întocmit de Consiliul Național Suedez pentru Prevenirea Infracționalității, în ultimii 20 de ani Suedia a trecut de la unul dintre cele mai joase niveluri ale violenței cu arme de foc din Europa la unul dintre cele mai înalte niveluri – mai rău decât Italia sau Europa de Est. „Înmulțirea omuciderilor comise cu arme de foc în Suedia e strâns legată de mediul infracțional din zonele dezavantajate social”, afirmă raportul.

Bandele – alcătuite din imigranți de a doua generație, majoritatea din Somalia, Eritreea, Maroc și Africa de Nord în general – sunt specializate în traficul cu droguri și utilizarea explozivilor. Infracționalitatea a devenit problema numărul unu în Suedia; Andersson, înainte de a pomeni de imigrație, s-a lăudat că partidul ei a angajat 7.000 de polițiști noi, a construit noi închisori și a propus legi care creează 30 de infracțiuni noi. Ea i-a deplâns pe „cei care pretind că anumite culturi, anumite limbi, anumite religii sunt cele care cresc probabilitatea ca unii oameni să comită infracțiuni” – însă propriul ei guvern a validat [indirect – n.trad.] aceste acuzații.

Cu greu poate fi surprinzător că nou-veniții rămân în urma suedezilor la aproape oricare indice al bunăstării, însă acest decalaj este unul foarte mare.

Într-o carte publicată recent, „Provocare în masă: Impactul socio-economic al migrației asupra unui stat scandinav al bunăstării”, Tino Sanandaji, un economist de origine kurdă care a devenit un opozant de seamă al politicilor de imigrație suedeze, scrie că „cei născuți în străinătate reprezintă 53% din indivizii cu condamnări pe termen lung la închisoare, 58% din șomeri și primesc 65% din cheltuielile cu asistența socială; 77% din copiii săraci din Suedia trăiesc în gospodării de imigranți, iar 90% din suspecți în cazurile de împușcături în spațiul public sunt imigranți”. Asemenea procente au ajuns să fie cunoscute de publicul larg; proporția suedezilor favorabili imigrației a scăzut de la 58% în 2015 la 40% în prezent.

Suedia nu mai este o țară primitoare și nici nu mai vrea să fie percepută astfel. În iunie 2016 țara și-a revizuit vechea politică pentru a elimina azilul permanent pentru refugiați; cei admiși primesc azil fie pe trei luni, fie pe trei ani, cifre dictate de minimul permis de legislația UE. Legea era menită a fi o soluție temporară pentru criza din toamna precedentă, când țara își epuizase literalmente capacitatea de cazare a solicitanților de azil; de atunci a tot fost prelungită.

Anul trecut Suedia a acceptat numai 13.000 de refugiați, cel mai mic număr din ultimii 30 de ani. Un studiu recent întocmit de un înalt responsabil suedez din domeniul imigrației a conchis că Norvegia și Danemarca – ambele binecunoscute pentru reticența de a primi refugiați – sunt „văzute tot mai mult drept exemple pozitive în privința gestionării refugiaților și a migrației internaționale”.

Social-democrații nu sunt nicidecum singurii care s-au deplasat spre dreapta. Partidul Moderat de centru-dreapta colaborează acum cu Democrații Suediei în chestiuni legate de migrație, deși nu s-au aliat formal. Diana Janse, o diplomată și fostă funcționară guvernamentală care candidează pentru parlament din partea moderaților, se plânge că partidul de guvernare îi menține pe Democrații Suediei la periferia politicii prin ceea ce ea numește „calomniere brună – etichetarea membrilor partidului drept fasciști ori «cămăși brune»”. La discuția noastră anterioară de acum șase ani Janse trăda mult mai puțină compasiune pentru partidul de dreapta.

Democrații Suediei s-au menținut consecvent cam la 20%, atât în sondaje cât și în parlament; procentul ar fi crescut aproape sigur dacă n-ar fi fost atât de multe facțiuni de centru care le-au adoptat retorica în privința imigrației. „Ce era extremă în 2015 acum e centru”, a spus Janse.

Abandonul vechilor idealuri îi descumpănește profund pe progresiștii suedezi. Lisa Pelling, șefa departamentului de cercetare al grupului de reflecție Arena Ide din Stockholm, a admis că „am văzut cu siguranță o cotitură represivă în limbajul politic”, cât și în privința politicilor.

Pelling a recunoscut acum – în contrast cu 2015 – că „a existat nevoia de a se face ceva” pentru stăvilirea fluxului imens de refugiați, însă consideră că restricțiile ar fi trebuit să fie lăsate să expire odată cu micșorarea fluxului. Ea a explicat că permisele temporare – chiar și reînnoite, după cum se întâmplă uzual – îi împiedică adesea pe solicitanții de azil să beneficieze de acel învățământ profesional pe termen lung care le-ar permite să intre pe piața muncii.

Dar cu greu se poate afirma că acesta ar fi unicul impediment în calea angajării: Suediei îi lipsește acel gen de bandă rulantă formidabilă care îi poartă pe nou-veniții din Germania prin programe de învățare a limbii, învățământ profesional și stagiaturi până la un loc de muncă. Poate că statul ar trebui să fie mai puternic, dar suedezii și-au epuizat generozitatea pe acest front. Și nici nu e greu să-i înțelegi: în 2016 țara a cheltuit stupefianta sumă de 6 miliarde de dolari pe refugiați – peste 5% din bugetul național.

Acel titlu inflamator nu a fost chiar atât de hiperbolic cum îl consideram eu. Firește, Suedia rămâne o țară enorm de prosperă, relativ egalitară și destul de sigură. Mai degrabă a murit un anume imbold suedez profund. Suedia și-a cerut prea mult sieși. În ultimii 20 de ani o cultură străveche și omogenă s-a supus de una singură – fără a fi existat vreo intenție prealabilă ori măcar o dezbatere publică – unei transformări demografice de proporții uluitoare.

SUA au închis porțile imigrației în 1924, când procentul celor născuți în străinătate ajunsese cam la 15%. Acel procent a ajuns acum în Suedia la 20%; și, datorită continuării migrației forței de muncă și reunificării familiilor, numărul imigranților continuă să crească în fiecare an cu aproximativ 100.000 (adică aproximativ 1% din populație). Practic toți acești imigranți provin din societăți radical diferite de cea suedeză – mai puțin educate și mai puțin seculare. Reacția Suediei nu a fost să „moară”. A fost să-și schimbe niște valori îndrăgite pentru a putea supraviețui.

Situația Suediei e de fapt situația întregii Europe. UE a răspuns la reacția adversă declanșată de sosirea a peste un milion de imigranți în a doua jumătate a lui 2015 prin încheierea unei înțelegeri cu Turcia în 2016 pentru a-i împiedica pe emigranți să mai treacă în Europa. Ceea ce a soluționat problema politică fără a fi fost abordată însă și criza umanitară de substrat. Între timp, Europa a încercat, fără prea mult succes, să ajute țările din Africa și Orientul Mijlociu care adăpostesc acum majoritatea covârșitoare a celor care au fugit de violența și represiunea din regiune.

Actuala confruntare de la marginea continentului, prin care Belarus încearcă să șantajeze Europa dirijând refugiați de pe tot cuprinsul lumii spre Polonia și Lituania, este cât se poate de grăitoare: liderii UE și-au exprimat sprijinul pentru replica brutală a Poloniei, chiar dacă acest lucru înseamnă să lase mii de oameni neajutorați să degere în pădurile de la granița polono-belarusă. Nimeni nu a propus să se verifice care dintre ei au fost cu adevărat persecutați, de teamă că ar putea veni apoi și alte zeci de mii.

În orice caz, Europa nu va servi drept sanctuar celor 70 de milioane de refugiați și dislocați ai planetei; celor mai mulți dintre ei va trebui să li se găsească un loc mai aproape de casă, deși țările bogate vor fi nevoite să le subvenționeze în cea mai mare parte costul unei vieți decente.

Societățile democratice nu se bazează pe principiile abstracte consfințite în documentele lor fondatoare. Ele se bazează – după cum au priceput acum și americanii, spre marea lor mâhnire – pe credințele colective ale propriilor cetățeni. Principiile abstracte exercită o influență puternică, însă experiența trăită îi poate despărți pe oameni chiar și de valori considerate sacre. În sarcina conducătorilor cade nu numai să le reamintească oamenilor acele valori, ci și să îngrădească, să recruteze și să reconfigureze acele forțe care amenință în cel mai profund mod principiile democratice.