Conecteaza-te cu noi

NATIONAL

Alambik, Sticla de Piatră. Adrian Darabană. Ce-i ăla „Bordel de vin și spirit”?

Publicat

in

Să-ncurajăm românul. Să-ncurajăm economia ro, nu? Pe strada Paleologu 26 din București este tot el, Adi, Adrian Darabană. El era creierul și sufletul Clubului Țăranului Român ani de zile. Clubul i-a fost furat, cum se întâmplă în viața asta. Pe pandemia asta, Adi a ridicat Alambik și Sticla de Piatră. Nu credeam că se poate așa ceva. S-a reinventat cu ajutorul prietenilor lui. A ridicat totul cu mâinile lui, sorbind cu voluptate din țigară și punând osul la treabă. Adrian Darabană va da drumul la Alambik și a dat drumul la Sticla de Piatră. Citește aici o poveste rară într-o lume pusă pe căpătuială. Cititorii sunt rugați să bea să rupă la Piatră, dar să nu-i spună lui Adi de acest articol.

Cum învățăm în cărți, Adi nu s-a gândit niciodată la bani ca la îmbogățire. Tot ce câștiga investea în Club. Ani de zile a făcut așa. Pentru că el crede în nemurirea asta mică: dacă faci bine lucrurile, ți se întoarce binele. Cu filosofia asta a dus o veșnicie Clubul Țăranului Român de la Muzeul Țăranului Român.

Când l-a pierdut, urla de durere cum urli după un copil pierdut.
L-am văzut în momentele alea și nu dădea niciun semn de durere. Urla în el. Bărbat, în adevăratul sens al cuvântului, nobil, nelăsând durerea să se vadă, Adi a umblat pe drumuri, luni de zile, și și-a căutat alt sălaș. A căuta pentru Adi, am înțeles asta greu, înseamnă a simți semn de mântuire. Mântuire? Adi este unul dintre puținii preoți ai crâșmăriei. De aceea, aleg cuvântul „mântuire”: a te rupe de relele trecutului și a te simți în largul tău să dai binețe celorlalți.

Nu „locație” îi trebuie lui Adi, nu. Îi trebuie un semn de mântuire. Un loc al binelui pe care să-l simtă el cu toți porii. Binele nu-i ușor de dus. Nu, nu vreau să spun că Adi nu știe afaceri, nu-și face planuri, nu, nu. El știe fiecare apă minerală cât costă și cât adaos poate duce. Știe omul în căderea și măreția lui, știe piața în nimicnicia ei, știe vinul și-l gustă chiar el. Mâncărurile nu trec altfel în meniu fără a le testa el și a știi că vor avea viitor. Dar știți, Adi nu e unul care să se uite la investiție doar. Nu.

El vede semne. E ca un cititor în viitor.
Simte ce merge, ce nu merge pe termen lung. Clientul e tratat ca prieten. Nu amăgește și nu păcălește. Simte momentul când să se arunce la investiții. Are el simțul ăla, pe care puțini îl au.

Am avut multe discuții despre toate astea și mi-am dat seama că gestul cel mai simplu al lui Adi este gestul bine rumegat.
Ce credeam eu simplu ascunde gânduri cu mult mai profunde, zbateri între preț și filosofii de viață, de ospitalitate. Omul nu vine la crâșmele lui Adi să mânânce-să bea. Este binețe, amintiți-vă de Club, veniți acum la Alambik și La Sticla de Piatră.

Este binețe. Este firesc.
Sunt atâtea crâșme în orașul ăsta. Puține au binețea asta a ctitoriilor lui Adi. Îl costă acest fel de a fi? Sigur. Ticăloșia care i s-a întâmplat la Clubul Muzeului Țăranului Român e dovada cea mai recentă. Dar Adi dă binețe, pe lângă mâncare și băutură. Este lozul lui câștigător. Uită de rău și salută binele unde-l găsește și-l dăruiește. Ce rost are treaba asta? De ce face Adi așa ceva?

Cine ar fi trecut de vreun an prin Paleologu 26 ar fi văzut de ce. Prietenii, Dumnezeule. A da binețe înseamnă a face din te miri cine, prieteni! Prieteni, da, puțini, dar prieteni! Au venit și au muncit cu mintea, cu mâinile lor ca Paleologu 26 dintr-o casă ruinată de vremuri să fie luminoasă, primitoare, plină de semnele lui Adi.

Mulțumim pentru plăcințele și cumpătare părinților lui Adi!

E povestea calului răpciugos care îngrijit dă pinteni ca nimeni altul. Priviți această reclamă pusă de Adi pe Facebookul lui:

„La noi e lună plină în fiecare seară. Și se bea la prețuri de magazin. STICLA DE PIATRA – bordel de vinuri si spirit. Paleologu 26 cu Mantuleasa.”

Ce citiți? Alt semn de binețe. Care? Care? Păi, simplu. Doar Adi poate face dintr-un anunț comercial un semn de binețe: “se bea la prețuri de magazin”. Da. Binețe! De ce binețe? Adi n-are grabă. Nu e lacom. Asta e binețea. Binețea nu te grăbește. Adi a ridicat iar ctitorie cum rar găsești. Adi ne face semne iar! Sunt multe semne de savurat în Mântuleasa 26. La Alambik și Sticla de Piatră. Binețe nu-i doar salut. E fericire. De asta pământească.

A da binețe e a da un vin bine ales (aici îl are călăuză pe Lucică). Binețe este o bucată de pâine coaptă cu măsură. Binețe este o brânză bine aleasă, o vorbă bună. Astea-s însoțirile, binețile lui Adrian, Adi Darabană. Sticla de Piatră deschis. Alambik curând.

NATIONAL

România repatriază osemintele principelui Nicolae. Fratele regelui Carol al II-lea, reînhumat la Curtea de Argeş

Publicat

in

Osemintele principelui Nicolae, fratele regelui Carol al II-lea, vor fi reînhumate vineri în noua catedrală arhiepiscopală şi regală de la Curtea de Argeş, conform Agerpres.

Casa Regală a anunţat, într-un comunicat, că arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului, cu binecuvântarea patriarhului Daniel, va oficia slujba de reînhumare cu începere de la ora 12,00. Mormântul principelui regent Nicolae va fi lângă cel al fratelui său mai mare, regele Carol al II-lea, în pridvorul noii Catedrale.

La ceremonia militară şi religioasă, Custodele Coroanei va fi reprezentat de principele Radu. Vor lua parte reprezentanţi ai Guvernului, ai Armatei, ai societăţii civile, precum şi membri ai Casei Majestăţii Sale.

Sursa citată reaminteşte că Guvernul a aprobat la începutul acestui an, în urma demersurilor Casei Majestăţii Sale, aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale celui de-al doilea fiu al regelui Ferdinand Întregitorul şi al reginei Maria, dar şi ale soţiei sale, Ioana Doletti.

A fost un tânăr impetuos, plin de viaţă, pasionat de maşini şi de viteză

Principele Nicolae al României s-a născut la Castelul Pelişor din Sinaia, la 3 august 1903, fiu al principelui moştenitor Ferdinand şi al principesei moştenitoare Maria. Principele Nicolae a fost botezat de către Împăratul Rusiei, Nicolae al II-lea.

Potrivit unui comunicat postat pe site-ul Casei Regale, mama sa, viitoarea regină Maria, îl descria astfel în copilărie: „Era cât se poate de nostim şi de neascultător, parcă ar fi avut argint viu în vine, nu putea să se astâmpere nici o clipă, era totdeauna şi mereu în mişcare. Cu toate că nu era nici cuminte, nici supus, avea un fel al lui prin care făcea pe toţi să-i împlinească voia. Oriunde se ducea Nicky, se ducea să poruncească şi să dea ordine, nu doar că era stăpânitor şi agresiv, dar pentru că era mucalit. Nostimada lui era plină de voie bună, irezistibilă şi făcea să râdă şi pe cei mai posaci (…) Unchiul (Regele Carol I; n.n) îl iubea şi-l lua cu el în lungi plimbări (…) Nicky ajunsese distracţia Regelui, care aproape nu mai putea fi o zi fără el şi avea un zâmbet de o bunăvoinţă specială pe care îl păstra numai pentru acest copil vioi ca o flacără care îi furase de-a binelea inima. (…) De fapt lui Nicky nu i se putea nimeni împotrivi. Era un băieţel frumos, deşi avea nasul cam prea lung pentru un copil. Ochii erau de un albastru intens cu o privire impunătoare, uneori aproape fioroasă”.

content-image

A fost un tânăr impetuos, plin de viaţă, pasionat de maşini şi de viteză. Începând de la vârsta de 16 ani (1919) el a studiat la Colegiul Eton, în Anglia, şi l-a avut drept tutore pe Henri Peter Hansell, care se ocupase şi de educaţia Principelui de Wales (viitorul Rege Edward al VIII-lea). A făcut, de asemenea, începând din anul 1923, un stagiu militar în Marina Regală Britanică, devenind ofiţer. A rămas în Marea Britanie până în anul 1926.

Relație tensionată cu fratele său, Carol al II-lea

A depus jurământul ca prim-regent al României pe 20 iulie 1927, la vârsta de 23 de ani. A fost regent până la 8 iunie 1930, când tronul a fost preluat de fratele său, regele Carol al II-lea. Ulterior, a primit funcţii onorifice, precum acelea de inspector general al armatei şi de preşedinte al Consiliului Superior al Aeronauticii.

S-a căsătorit, la 28 octombrie 1931, cu Ioana Dumitrescu-Doletti. Căsătoria nu a fost însă recunoscută de Carol al II-lea, care a hotărât să-l trimită pe fratele său în două călătorii succesive, în Europa şi Statele Unite. Relaţiile dintre fraţi au devenit tot mai tensionate, Nicolae neacceptând să îi fie anulată căsătoria. La 9 aprilie 1937, Carol al II-lea l-a exclus din Familia Regală, i-a suprimat titlurile şi drepturile dinastice şi l-a autorizat să poarte numele de Nicolae Brana, relatează Casa Regală.

Activitatea din exil

Principele Nicolae a părăsit România, plecând în Spania, apoi în Elveţia. După instaurarea regimului comunist în România, a sprijinit organizaţiile exilului românesc, printre care Institutul Român de la Freiburg (şi biblioteca), revistele Libertatea Românească şi Fapta, tipărite la Madrid, şi Editura Factum. A înfiinţat, la Paris, Centrul Român de Cercetări, iar în 1954 Uniunea Asociaţiilor Române din Germania. După moartea soţiei sale, în 1963, s-a căsătorit a doua oară, în 1967, cu Thereza Figueira de Mello, originară din Venezuela.

Principele Nicolae s-a întâlnit în exil cu Regele Mihai şi Regina Ana o singură dată, în Elveţia. A murit la Madrid, la 9 iulie 1978, în vârstă de 74 de ani, şi a fost înmormântat la Lausanne, alături de prima soţie.

Citeste mai mult

NATIONAL

Sărbătorile zilei din 29 martie 2024 – Sf. Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul; Sf. Mc. Iona şi Varahisie; Sf. Ier. Diadoh, episcopul Foticeei

Publicat

in

Sărbătorile zilei din 29 martie 2024 – Sf. Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul; Sf. Mc. Iona şi Varahisie; Sf. Ier. Diadoh, episcopul Foticeei

Ortodoxe

Sf. Sfinţit Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul; Sf. Mc. Iona şi Varahisie; Sf. Ier. Diadoh, episcopul Foticeei

Greco-catolice

Sf. ep. Marcu al Aretusei, diac. Chiril şi cei împreună cu ei

Romano-catolice

Vinerea Sfântă

Sf. Eustasie, ep.

Sfântul Sfinţit Mucenic Marcu este pomenit în calendarul creştin ortodox în ziua de 29 martie.

Sfântul Marcu a trăit în vremea Sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), care, în 313, prin Edictul de la Milan, a acordat totală libertate de credinţă creştinilor. A fost episcop al cetăţii Aretusa, în Sicilia, aproape de Siracuza.

Despre pătimirea sa a scris Sfântul Grigorie de Nazianz: „Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu ştie ce i s-a întâmplat? Şi povestirile cele despre dânsul, cine nu le pomeneşte? Acela, în împărăţia marelui Constantin, după stăpânirea cea dată atunci creştinilor, a stricat o capişte idolească şi mulţime de popor de la rătăcirea păgânească la calea cea dreaptă a mântuirii a povăţuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al vieţii, cât şi prin frumoasa grăire a vorbei”. (Vieţile Sfinţilor)

„Pentru aceasta a fost de demult în multă ură şi mânie la aretusienii cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbându-se stăpânirea creştinească, iar puterea păgânească începând iarăşi a creşte şi a se înviora, în acea vreme cumplită n-a scăpat de mâinile muncitorilor. Pentru că mulţimea poporului cel iubitor de diavoli, deşi o vreme şi-a stăpânit mânia, după asemănarea focului ascuns în materie sau a unui râu oprit cu sila, însă, dobândind vreme potrivită, precum focul se aprinde şi râul iese cu pornire, astfel mânia şi răzbunarea cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian Apostatul (361-363)”. (Vieţile Sfinţilor)

Credinţa creştină a fost din nou interzisă în vremea împăratului Iulian Apostatul, când s-a încercat revenirea la politeism, urmând o altă perioadă de persecuţii împotriva creştinilor.

Între cei care au suferit atunci a fost şi Sfântul Marcu. A fost torturat cu deosebită cruzime, „că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită muncă asupra sfântului. Şi mai ales se întărâtau de vitejia sfântului şi se mâniau de bărbăţia lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor”. (Vieţile Sfinţilor)

Răbdarea şi blândeţea Sfântului Marcu au înduplecat pe mulţi dintre călăii săi să creadă în Hristos.

Însuşi eparhul Aretusiei, deşi nu era creştin, îngrozit fiind însă de chinurile la care era supus Sfântul Marcu, i-a spus cu îndrăzneală împăratului: „Oare nu ne este ruşine, o, împărate, ca să fim mai pe urmă decât toţi creştinii? Că nici pe un bătrân n-am putut să-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, şi nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă ruşine ca de la dânsul să ne ducem biruiţi?”. (Vieţile Sfinţilor)

După moartea împăratului apostat, Sfântul Marcu a revenit în scaunul episcopal şi în scurtă vreme a trecut la cele veşnice.

* Sfântul Chiril diaconul a fost torturat şi ucis în vremea lui Iulian Apostatul, fiind învinuit ca în timpul împăratului Constantin cel Mare a distrus statuile zeilor din cetatea Iliopolis.

În scurta perioadă de restauraţie a păgânismului susţinută de Iulian Apostatul au fost ucişi în mari chinuri mulţi creştini, mai întâi preoţii, apoi femeile şi fecioarele care ajutau în cadrul comunităţilor creştine, iar apoi alţi mărturisitori ai lui Hristos. (sursa: vol. „Vieţile Sfinţilor”)

Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

În Trend