Dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns! Dar… traim în Argeș și asta ne enervează zilnic până la resemnare. Am văzut ieri un comunicat de presă din partea multilateralului dezvoltat, polivalentulului și inegalabilului Adrian Bughiu, vicele CJ, sef colo, șef și dincolo, expert în cele și în toate cele înclusiv în fisiune nucleară și propulsie geomagnetică – apropos, aștept nominalizarea sa pentru șef al NATO.

Acesta ne anunță prin intermediul lăutarilor și pocânzeilor din presa argeșeană ceva nemaivăzut, nemaiîntîlnit, o veste uriașă, o initițiativă fără precedent: înființarea unui OMD la nivel județean, adică, pe înțelesul prostimii creatoare de conspirații, o Organizație de Management al Destinației. Și pentru că proștii e proști și nu prea știe d-astea – acronime, pantonime și altea alea, marele Bughiu a strîns la o masă principalii gropari ai turismului argeșean ca să dea forță și putere inovatoarei sale idei la care, desigur, au achiesat toti cei prezenți prin preajma sa. Și vine și cireașa de pe tortul expirat. Cică, anunță maiestuos groparii in comunicat, „Vom face primul pas pentru un cadru stabil și eficient pentru dezvoltarea turismului în județul Argeș, pentru a atrage turiști și investiții importante!”…. Au, au, au! Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul, în drum pe Tranfăgărășanu` ca ca s-ajung la Moldoveanu!

Băi, băieți, v-ați carmolit în noaptea precedentă și v-ați trezit mahmuri și teleportați prin anii 90? Cum dracu, măh, să anunți în 2025 că tu vrei să faci primul pas pentru dezvoltarea turismului. Cum să vorbiți, măh, taman voi, aștia care ați făcut praf turismul argeșean în ultimii 10-15 ani despre primii pași…? Cum să anunți așa ceva alături de dinozaurii Gheorghe Badea, Caval sau Grecu, cei care ceartă argeșenii pentru nerealizările lui Bughiu si trupa PSD în materie de turism? Taman voi ăștia care țineți Argeșul blocat în materie de turism. Poate ați uitat dar va reamintesc aici o mică parte din lista trăsnăilor voastre turistice din ultimii 10 ani. Milioane de lei pierdute și un proiect făcut pardaf pentru a ține blocată ani de zile Cetatea Poienari, doar 2 statiuni turistice de interes național și alea aproape inaccesibile din cauza infrastructurii rutiere ( Bughea de Sus și Dâmbovicioara), 0 centimetri de partie de ski și milioane pierdute, absența totală a județului la marile targuri de Turism (n-ai cu cine, n-ai cu ce), obiective turistice tinute inchise ani de zile, drumuri praf pe Valea Topologului sau Vâlsanului, 0 hoteluri de 5 stele…. iar lista poate continua rușinos pentru un județ lăsat de Dumnezeu cu tot ceea ce altor județe nu prea le-a dat.

Nu zic, anunțați, bre, pe la întîlnirile voastre de partid sau chermezele de pe la Valea cu Pești aberații d-astea că v-ați găsit taman acum, în 2025 după decenii de frecat menta ciuntind turismul, să faceți primul pas pentru dezvoltarea turismului. Nu de-alta dar sunteți penibili și enervați argeșenii care se minunează de tupeul vostru căpătat se pare, cel puțin în cazul lui Bughiu, de pe TikTok. OMG, OMD?

Am primit, astăzi dimneață, de la un amic din București, link-ul unei știri publicate de jurnalul de casă al PSD Argeș. Am intrat să citesc, mai ales ca amicul alăturase linkului și un mesaj de tachinare la adresa mea. Am deschis linkul, am citit știrea și instantaneu am explodat: „Bă, da` nu i-o fi rușine marelui afacerist Gheorghe Badea!”

Da, da, marele și controversatul afacerist Gheorghe Badea, patron de hoteluri, patron de MHC-uri și GIC-uri, finanțator și „pretin” al camarilei PSD din Argeș, același Badea care alaturi de Vali Vișoiu (altă vedetă locală), acum aproape un deceniu, era prezentat ca fiind omul care distrus râurile Buda și Capra din Făgăraș și a băgat România în infringement, același Badea care… trăiască PSD, pe scurt! Ei bine, omul acesta își dă cu părerea despre situația penibilă în care a ajuns Argeșul, mai exact de ce avem cei mai înalți munți din țară dar nu avem niciun metru de partie de ski? Iar marele Badea, cel mai important investitor și in turismul argeșean, cică, dă un răspuns care nu poate decât să te enerveze, un raspuns care arată cât de mult l-a afectat cârdășia cu camarila PSD, un răspuns care ne arata de fapt cît de mic investitor in turism este: „Sunt 22 de județe limitrofe Carpaților, iar fiecare județ are domeniu schiabil. Argeșul e singurul județ care n-are o pârtie. De ce? Răspunsul îl dați dumneavoastră„.

Păi cum, bre, domnule Badea, cum adică „Răspunsul îl dați dumneavoastră„? Adică, matale nu ești în stare să ne explici și ne iei de proști, pe noi argeșenii, cerându-ne să răspundem la rușinea asta de întrebare? De ce? De ce nu ai răspuns matale sau, daca nu esti in stare să o faci, poate îi rugai pe „pretinii” din PSD să o facă. Pe Tecău, pe Manu sau chiar pe Mînzînă sau Bughiu. Nu cumva, asemeni celor enumerați anterior, ne iei de proști pe noi, toți argeșenii care de vreo 15 ani vă tot întreabă de… treaba asta cu metrul de pârtie în Argeș? Că de-aceea nu mă pot iar abține: bre, domnule Gheorghe Badea! Nu îți este, bre, rușine? Mai marcă banu` încă o dată la jurnalul de casă al PSD si vino cu un nou articol în care să vă cereți scuze argeșenilor, și matale și trupa vesela din PSD. Căci ăia de la PDL-ul Elenei Udrea cu care îți mergea la fel de bine au cam dispărut din peisaj. Unii prin locuri răcoroase, alții în tomberonul istoriei.

De ce nu ne poate explica marele investitor în turism Gheorghe Badea de ce a ajuns Argeșul sa nu aibă un centimetru de părtie de ski? O să vă detaliez totul în ediția de luni seara a emisiunii Chestiuni Arzatoare de la Pro Arges TV. O sa îi dedic toată emisiunea marelui afacerist in turism Gheorghe Badea ( cu o mica parte și lui Dumitru Grecu) și o să pornesc de la momentul cand, chiar pe Valea Argeșului, am fost la un pas sa fac tandari un aparat foto Nikon de vreun kilogram în capetele unor gorile de-ale lui Badea, omul care se credea deja stapan pe terenul de la baza cetatii Poienari…

Controversata „Ordonanță Trenuleț” arata încă o dată ca marii specialiști ai Guvernului – sau Guvernul în sine – rămân corigenti in materie de economie și fiscalitate. Astfel de masuri de austeritate copiate, hai să o spunem drept, fie din pachetele de programe fiscale de austeritate ale altor tari, fie ale unor guverne precedente, trebuiau sa fie precedate mai intai de o pregatire a populatiei și a mediului de afaceri, mai exact o explicare clara, simpla si pe intelesul tuturor a halului in care arata acum bugetul tarii, cum s-a ajuns aici si care sunt masurile care ar putea opri eficient si pe termen scurt prăbușirea. Ceva de genul, „fraților, Romania este in situatia unui cetatean care in ultimii doi ani s-a lăfăit consumand/cheltuind în exces, a ajuns la fundul unui sac peticit iar acum nu mai are de unde plati utilitati, datorii, rate si alte cele. Ce face cetateanul in situatia asta? Ajunge sa fie executat silit, haituit si in disperare de cauza merge sa isi amaneteze ce mai are prin casa pentru a salva temporar situatia….(Vezi mișcările în privința E-On, Electrica si alte companii de stat)

Privind ce s-a întîmplat în ultimii ani de guvernare haotică, creșterea TVA reprezinta una dintre soluțiile cele mai viabile pentru a reduce decalajele tot mai mari din bugetul național. Să nu uităm că, dacă tot ne dăm pro europeni, TVA-ul mediu în Uniunea Europeană a oscilat in ultimii 4 ani între 21% și 22%. Așadar creșterea TVA-ului României cu 1% până la 2% ar putea crește semnificativ veniturile guvernamentale si ar insemna o aliniere la UE. Ca o paranteza, vecinii noștri au cote de TVA cu mult mai mari, de exemplu Ungaria are o cota standard de 27%, Bulgaria de 20% iar in Polonia, că tot se fac copmparații cu această țară, TVA-ul este de 23%. Doar Luxembourg si Malta sunt sub noi la nivelul Uniunii Europene in ceea ce privestea valoarea cotei de TVA iar asta spune multe. Da, să mai adaugam ca iată, chiar daca Romania stă de ani buni in top 5 in UE cu cele mai mici cote de TVA, țara noastră a fost, grație guvernarilor PNL și PSD codașa Uniunii Europene la colectarea TVA, cu un deficit mediu de încasare de 35 % în ultimii 4 ani. E rușinos, da, da, de trei ori DA, să ai una dintre cele mai mici cote de TVA din UE dar sa ai o rata de colectare la fel de rușinoasă.

Concluzia e una simpla: creșterea TVA-ului României cu 1% până la 2% ar putea crește cel mai eficient și rapid veniturile. Spun „poate” pentru că ar trebui intervenit și in procedurile care să îmbunătățeasca rata de colectare a taxei și sa nu mai fim codașii Europei. Această ajustare a cotei de TVA, așadar – nu o spun numai eu ci si specialiștii marilor banci sau ai marilor copmpanii care sunt ignorați total cand se iau masuri de austeritate, reprezintă cea mai eficientă metodă de îmbunătățire a încasărilor bugetare care ar putea fi peticul perfect pentru bugetul țării.

Clar, o creștere a TVA poate duce la o scădere a puterii de cumpărare a populației, încetinind economia și afectând negativ anumite sectoare. Clar, impozitele indirecte, precum TVA, afectează în mod disproporționat persoanele cu venituri mai mici, întrucât reprezintă o cotă mai mare din bugetul lor. Clar, o creștere a TVA chiar și cu 1 sau 2 % este o măsură nepopulară dar râmân ferm convins ca acum e momentul oportun pentru a face asta. Multi patroni de întreprinderi mici și mijlocii ar putea fi speriați cu privire la povara financiară pe care o ar putea impune o creștere a TVA-ului. Le reamintesc doar sa priveasca spre Danemarca, acolo unde TVA-ul chiar este unic si este de 25%, spre Ungaria unde este de 27%, spre Grecia cu 24% sau spre Italia, țara unde viețuiesc milioane de români iar TVA-ul este de 22%.

Daca TVA-ul s-ar majora cu maxim 2 procente iar guvernanții vor avea abilitatea de a evita impozitul progresiv recomandat și de Comisia Europeană și de Banca Mondială pentru încă doi trei ani, altfel s-ar vedea austeritatea in Romania anului 2025. Nu mai spun ca, dacă va fi păstrată cota unică, cu condiția ca impozitul să fie de 16% pe toate palierele, să nu mai existe scutiri sectoriale, la fel de benefic ar fi, coroborat cu cresterea TVA la 21%. O soluție conexă ar mai fi fost și o impozitare a dividendelor cu 16%. Toate pentru a păstra sistemul cotei unice și a nu trece la impozitarea progresivă despre care se discută acum cu ușile închise de marii specialiști ai PNL și PSD.

Marcel Ciolacu anunță că și-a tatuat pe mână mesajul „Nu se mărește TVA!”. Cred ca tocmai asta va face și, de fapt, tiktok-ăreala asta este chiar un mesaj clar de notificare a modificării cotelor de TVA. Dar nu acum, nu pana la preidențialele din primăvara! Iar daca nu va modifica acea cota unica actuala de 19%, clar va majora sau elimina cotele reduse….

România traversează o perioadă intensă de campanie electorală, dar un element esențial al acestui proces democratic – confruntările directe între candidați – este aproape complet absent. Partidul Național Liberal a evitat constant participarea la dezbateri, un aspect care ridică semne de întrebare despre strategia sa electorală. Criticile nu au întârziat să apară, mulți considerând pe bună dreptate că PNL a împrumutat o tactică din arsenalul Partidului Social Democrat, care se confruntă cu un istoric similar de evitare a dialogului public. Ceea ce pare ca s-a demonstrat aseară prin lipsa lui Nicolae Ciucă și a lui Marcel Ciolacu de la dezbaterea organizata de Digi 24.

Pentru mine, de exemplu, care nu am timpul necesar de a merge prin piețele țării sau la diverse evenimente de partid pentru a-i cunoaste mai bine pe candidați, dezbaterea televizată de aseară m-a făcut să descopăr un candidat care chiar are profil de președinte, Kelemen Hunor, dar și să mi se întăreasca ideea, supoziția, că alții n-au ce căuta la Cotroceni decât ca vizitatori. Pe Ciucă nu l-am vazut și n-am avut ce cuantifica. Am ramas șocat sa aflu că Elena Lasconi și-a croit discursul electoral din această campanie inspirata fiind de Google și m-am elucidat, în sfârșit, de unde scotea tâmpeniile vorbind, de exemplu, de rolul Turciei în planul de apărare al NATO, despre procentele din PIB alocate România pentru Apărare, despre impozite, ș.a.m.d. Am vazut, de asemenea, un George Simion ce părea sosit de pe stadion, dintre ultrași, rânjind când i se reamintea de momentul „te agresez sexual, scroafo!” dar nefiind în stare să ofere un răspuns… prezidențial. Ori, hai să fim serioși, un astfel de președinte nu imi doresc.

La nivel local, erudiții PNL Argeș nu au aflat că, fapt confirmat, confruntările electorale sunt ocazii rare pentru alegători de a înțelege mai bine candidații, programele și viziunea acestora. În fața sondajelor care arată în Argeș PNL e plasat sub AUR, strategia de a evita dezbaterile pare contraintuitivă. De fapt, observ o echipă de campanie și de comunicare necompetitivă a liberalilor argeșeni care nu înțeleg că acest tip de dezbatere ar putea să aducă îmbunătățiri scorului PNL, în special în rândul alegătorilor indeciși și a celor care ar putea fi convinși să se prezinte la urne.

Afirm cu tărie, așadar, că dezbaterile din ceea ce a mai rămas din această campanie electorală ar putea schimba fără doar și poate percepția nu doar la nivelul indecișilor, ci și a celor care s-au obișnuit să nu meargă la vot. Este un moment care ar putea atrage atenția și care ar putea avantaja participanții din tabăra PNL, dar, din păcate, asistăm la o scădere drastică a dezbaterilor la care să participe candidații liberali argeșeni.

Refuzul de a se angaja în confruntări directe lasă o umbră de îndoială asupra transparenței și deschiderii partidului față de alegători. În fața provocărilor actuale, este vital ca toți candidații, inclusiv cei de la PNL, să recunoască importanța dialogului direct cu cetățenii. Așteptările sunt mari, iar evitarea confruntării nu va face decât să agraveze percepția negativă a alegătorilor.

Într-o lume în care informația circulă rapid, partidele și candidații acestora ar trebui să arate inteligenâa ca sunt conșienți că alegătorii caută candidați care nu doar că își exprimă opiniile, ci sunt dispuși să își apere viziunea în fața criticilor. PNL a avut ocazia perfectă de a schimba narațiunea și de a se reconecta cu electoratul prin dezbateri, dar a decis să rămână în umbra rivalilor ignorând această oportunitate pe care, oricum, o au doar o dată la 4 ani.

Născut în 1979 la Buenos Aires, multicalificat, studiile universitare de filosofie făcute în orașul natal urmându-le cele de Bizantinologie frecventate la Londra și un doctorat în Literatură comparată obținut la University of North Carolina, autor al unor cărți în care este analizată corporalitatea ființei umane din perspectiva artei, filosofiei și literaturii, profesor universitar în Florida, Pablo Maurette a debutat în roman în anul 2020, odată cu publicarea cărții „La Migracion”, recent apărută și în România, la editura ieșeană Polirom, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Care a optat pentru titlul „Transmigrație”.

Bine primit de critica literară care i-a admirat debutantului îndrăzneala socotită de unii drept „o nestemată de nesăbuință literară”, „Transmigrație” nu oferă o lectură dintre cele mai comode. Sunt multe referințe filosofice nu dintre cele mai la îndemână, autorul se joacă cu spațiul și cu timpul, de la un moment dat încolo cartea dobândește forma lecturii întrerupte. A unui manuscris cine știe cum salvat, expediat nu prea se știe bine de cine și cum, care dă seama despre avatarurile prin care trece un foarte tânăr cercetător preocupat de scrierile lui Giordano Bruno.

Tânărul pe nume Aaron își rezervase vacanta de Crăciunul petrecut la Chicago cufundării într-unul dintre complicatele texte ale binecunoscutului umanist italian. Își făcuse provizii, luase decizia de a comunica măsurat cu lumea exterioară, chiar și cu prietena lui pe nume Priscilla.

O întâmplătoare vizită la o librărie cu orar permanent i-a prilejuit descoperirea unei cărți despre care până atunci nu știa nimic. „The Magical Murder of Professor Culianu”. Scrisă de un anume Alistar Danton, profesor la Universitatea Loyola din Chicago.

Un complex întreg de fapte, începând cu detaliul că opera lui Giordano Bruno a însemnat un obiect de predilecție pentru profesorul Culianu, un fel de conspirație a tăcerii și în privința scrierilor acestuia (cercetările lui Culianu nu apar în nici o bibliografie), și în legătura cu moartea lui misterioasă din luna mai a anului 1991, ipotezele care mai de care mai bizare referitoare la posibilele motive ale scoaterii lui brutale din scenă stârnesc curiozitatea tânărului Aaron.

Acesta decide să își lase studiile doctorale baltă și să scrie o carte, poate chiar să facă un film despre moartea românului. Pusă ba în sarcina unor rămășițe ale fostei Securități, ba a KGB-ului, ba în cea a organizației legionare Fiii lui Avram Iancu, ba în cea a noului regim de la București.

Se pare că Ioan Petru Culianu plănuia să publice textele de propagandă legionară scrise de Mircea Eliade – ceea ce ar fi putut fi un mobil al crimei. Sigur era însă faptul că tot Culianu publica periodic articole cu caracter politic în „Lumea liberă”, publicație condusă de Dorin Tudoran (din motive care îmi scapă prenumele binecunoscutului poet apare transcris Sorin) ceea ce nu era tocmai pe placul noilor servicii secrete controlate de Iliescu și Măgureanu.

După o întâlnire eșuată cu autorul cărții de la care s-a declanșat totul, Aaron hotărăște să aprofundeze problema. Dă peste câteva dischete pe care le vrea decodate, studiază biografia accidentată a lui Culianu, face o vizită de câteva zile la Iași, ocazie cu care vorbește cu un anume Scarlat Callimachi prezentat ca vărul filosofului (ciudată coincidența de nume cu cel al Prințului Roșu), nu izbutește să se întâlnească cu sora filosofului.

Este preocupat de scrierile lui Miron Costin. O cunoaște pe tânăra chelneriță de origine română Amelia și din acest moment încolo ritmul cărții devine tot mai îndrăcit. Aaron are impresia că l-ar fi identificat pe ucigașul lui Culianu, este amenințat cu moartea, se identifică din ce în ce mai puternic cu Culianu.

Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro

În bancurile ungurilor despre români apare deseori figura ungurului persecutat, discriminat de români, mai ales în vremea comuniștilor, dar și după 1989. Alte bancuri vorbesc despre superioritatea maghiarului, iar altele ironizează obsesiile istorice românești. Istoricul Sorin Mitu descrie, în această a patra parte a studiului său despre bancurile interetnice, glumele, ironiile mai acide și cele triviale ale ungurilor față de români.

Dacă pretențiile maghiarilor de a lua Ardealul înapoi au mai curând o natură iluzorie, în schimb, oprimarea și discriminarea pe care o suferă aici este considerată o realitate evidentă. Ea conturează altă temă importantă prezentă în bancurile cu români și cu România lui Ceaușescu. Alteori, mai rar, această temă apare și în bancurile cu România de după 1989, mai ales din primul deceniu al acestei perioade.

Un banc spune că după ce lui János bácsi i s-a luat pământul, acesta ajunge muncitor într-o fabrică la oraș. Dar într-o zi e anunțat că va fi concediat. Îi roagă pe șefii lui să-l mai lase câțiva ani, până iese la pensie, dar aceștia spun că nu se poate, fiindcă nu e membru de partid. János bácsi cere atunci să fie primit în partid, ca să-și păstreze slujba. După un timp, iarăși se fac concedieri, iar șefii îi spun că nu pot să dea afară români, așadar trebuie disponibilizat un maghiar. „Atunci mă fac român”, spune János bácsi, și reușește să scape din nou. Mai trece un timp și este chemat din nou. „De data aceasta, chiar trebuie să pleci – îi spune șeful său. Am dat afară o grămadă de maghiari, acum mai trebuie să concediem și un român.”

Citește și:

Bietul ungur, nici dacă se face român, nu scapă

După cum se poate vedea, persecuția aplicată personajului nostru are o motivație complexă, discriminarea pe criterii politice se împletește cu cea de natură etnică, iar absurdul regimului comunist pune capac la toate. Desigur, morala este că orice-ar face bietul ungur, el tot va avea de suferit până la urmă; nici dacă se face român nu scapă! Dar, după cum am mai văzut, pentru maghiari, oprimarea care derivă din caracterul comunist al statului se suprapune peste cea de factură națională. Chiar dacă există bancuri în care apar și șefi comuniști maghiari, mai ales în calitatea lor de colaboraționiști ai regimului, comunismul este clar asociat cu românii. Ungurii suferă din cauza comuniștilor și a românilor, în egală măsură, deoarece cele două elemente se confundă, din perspectiva maghiarilor.

Alteori, este acuzată discriminarea care operează exclusiv pe criterii etnice. În armată, soldații români primesc ordin să măture curtea, să curețe gazonul, în timp ce colegul lor maghiar trebuie să spele latrina. „Da, să trăiți! Am ghicit eu! ” reacționează soldatul maghiar, care știe la ce se poate aștepta.

Deși foarte mulți români nu admit în ruptul capului că maghiarii sunt sau ar fi fost vreodată discriminați în România, este semnificativ faptul că și în bancurile românești apare totuși figura ungurului persecutat, uneori chiar călcat în picioare de tovarășii săi români. Bancul cu maghiarul dat afară chiar și când se face român a fost preluat și de români, devenind astfel (și) un banc românesc. Din nou, se poate spune, pe de o parte, că nu este decât o glumă. Dar faptul că românii râd când aud un asemenea banc arată că aceștia recunosc veridicitatea unei atari situații, în care ungurul e dat afară de la serviciu pentru că e ungur; recunoaștere la care se adaugă satisfacția de a-l vedea umilit pe acesta, într-o manieră simbolică.

Război asimetric cu opresorul român. Cum era pe vremea comuniștilor

Pe de altă parte, cazurile în care se poate întâmpla așa ceva în realitate sunt mai rare, iar ele implică de obicei aspecte mai nuanțate. Un șef român poate să poarte pică unui subordonat maghiar din varii motive, folosind însă etnicitatea diferită a acestuia ca o scuză sau un pretext, așa după cum un ungur se poate teme oricând, pe drept sau pe nedrept, că și-a pierdut slujba doar din pricina limbii pe care o vorbește. Lucrurile sunt complicate, iar bancul scoate la lumină ceva din complexitatea raporturilor sociale, chiar dacă o face apelând la clișee, pentru că așa sunt bancurile…

Confruntat cu oprimarea la care este supus, maghiarul o contracarează apelând la armele umorului. De multe ori, el face acest lucru sub înfățișarea „bătrânului secui” (székely bácsi), cel care reușește să câștige bătălia simbolică purtată cu românul abuziv, căruia îi este superior prin tenacitate, minte ascuțită și o ironie mușcătoare, deși face pe prostul.

De exemplu, la un congres de apicultură, unde se discută în prima zi despre istoria apiculturii, bătrânul secui intervine pe nepusă masă, cu întrebarea: „Este adevărat că pentru fiecare secui care emigrează statul primește 10.000 de forinți?” Este invitat să stea jos, nu era vorba despre asta. A doua zi, se discută despre viitorul apiculturii. Bătrânul secui se ridică din nou și pune aceeași întrebare. Este chemat din nou la ordine. În fine, a treia zi, procedează la fel. „Înțelege odată! Este un congres de apicultură! Dar dacă tot vrei să știi, este adevărat!” i se răspunde cu exasperare din prezidiu. „Păi, am întrebat doar ca să fac o propunere, în acest caz ar fi mai bine să creștem secui în loc de albine…”, răspunde secuiul, cu aerul cel mai nevinovat.

În bancul de mai sus, care face aluzie la emigrarea pe scară largă a maghiarilor în Ungaria, un fenomen ce începea să prindă contur în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, preopinentul agasat al secuiului nu are chip; el este doar reprezentantul impersonal al regimului, care poate fi și un maghiar, la urma urmei. Dar sub regimul comunist, instrumentul cel mai calificat al sistemului opresiv era securistul (szekus), adversarul cu care bătrânul secui este chemat să își măsoare puterile și pe care va reuși să-l învingă.

Amintirea vremurilor bune de altădată

Un prim banc de această factură ne arată o bătrânică din țara ceangăilor, vânzând la piață cergile ei de lână:

– Luați, dragii mei, luați, e marfă ca din vremurile bune de odinioară! Un agent în civil o ia pe femeie și o întreabă: – Ia spune, ce vrei să zici cu «vremurile bune de odinioară»? – O, suflețelule, era pe când băieții intrau și ieșeau la mine pe fereastră! – Bine, atunci mergi în plata Domnului!

Ironia vizează aici suspiciunea deplasată a agentului român, care e umilit atunci când se dovedește că bătrânica se gândea la isprăvile ei amoroase din tinerețe, și nu la fantoma stăpânirii ungurești pe care o vâna Securitatea. Dar în același timp era limpede că amintirea bunelor vremuri de altădată plutea peste tot, iar tentativele securistului abuziv și prostănac de a reprima credințele oamenilor erau învinse de tenacitatea și istețimea acestora, iar alteori, ca în cazul de față, pur și simplu de inocența lor.

Acest război asimetric cu opresorul român continuă și după 1989. De data aceasta, adversarul care va fi păcălit de secuiul hâtru este un agent SRI (fost securist), după cum precizează bancul în mod explicit:

Pe primăria din Odorheiu Secuiesc se arborează un drapel maghiar. Provocare. Un secui dintr-un sat vecin ajunge în oraș și se tot uită la steag. Un sereist (fost securist) îl împinge într-o parte și îl întreabă: – La ce te uiți, la ce te uiți? – Mă uit la steagul ăsta. – Și ce vrei, ce vrei? zice iar securistul. – Să putrezească acolo unde e! îi răspunde bătrânul secui interlocutorului mulțumit de cuvintele lui…

De data aceasta, securistul e prost grămadă, iar secuiul îl pune în inferioritate totală. El reușește să își exprime și adevăratele lui sentimente față de drapelul maghiar, pe care l-ar dori arborat pentru vecie în Secuime, dar în același timp îl păcălește pe securist, spunându-i acestuia ceea ce dorea să audă, deși adevărata semnificație a cuvintelor sale era cu totul alta. Morala este că voi ați pus de fapt steagul, ca să dați apoi vina pe noi, e provocarea voastră, dar planurile pe care le țeseți împotriva noastră nu vor reuși. Ne oprimați, ne luați la întrebări, ne suspectați mereu pe nedrept, dar noi suntem mai deștepți decât voi.

Victoria obținută de omul de rând în conflictul său simbolic cu aparatul represiv, posibilă datorită imbecilității atribuite polițistului primitiv și abuziv, este o temă universală. Ea poate fi întâlnită și în bancurile românești cu milițieni (unele dintre ele identice cu cele maghiare), continuate după 1990 cu ironizarea personajului Garcea de către trupa umoristică Vacanța Mare. În cazul maghiarilor însă, prostia milițianului se asociază cu caracterul opresiv al administrației românești. Nu este întâmplător faptul că în decembrie 1989 câțiva milițieni români din Secuime au fost masacrați de maghiari localnici, care îi considerau instrumente odioase ale regimului ce tocmai se prăbușea. Erau și milițieni, erau și români, iar aceste episoade tragice le-au dat din nou ocazia românilor să vorbească despre violența și sălbăticia care i-ar caracteriza pe maghiari. Pe de altă parte, incidente similare au avut loc și în zone locuite de români, de obicei în localități mai mici, în care oamenii au luat într-o manieră foarte directă răfuiala cu regimul, așa cum a fost la Cugir, unde milițienii au fost linșați de data aceasta de o mulțime majoritar românească, fără nicio conotație etnică.

Agentul provocator român apare și în alt banc de după 1989, în care acesta ia înfățișarea „vătrașului”, membrul organizației naționaliste Vatra Românească, identificat de multe ori de maghiari (dar și de românii aflați în opoziție cu regimul Ion Iliescu) cu membrii reciclați ai aparatului represiv și propagandistic al fostului regim:

Cine este vătrașul absolut? Cel care intră în UDMR, după care se spânzură, pentru ca UDMR-ul să aibă un membru mai puțin.

În pofida aparenței sale macabre, bancul este mai puțin ofensiv, deoarece el pune în evidență absurdul și excesul de zel al vătrașilor, care sunt mai mult caraghioși, decât periculoși.

Învinuirile aduse maghiarilor cu orice prilej, de Securitatea care îi supraveghează cu maximă vigilență, sunt ilustrate de un banc care are nevoie din nou de prezentarea unui întreg context istoric pentru a fi înțeles:

S-a aflat cine a aruncat în aer statuia lui Mihai Viteazul de la Sfântu Gheorghe. – Cine a fost vinovatul? – Béla! Securiștii spun: – Vedeți că un ungur a fost de vină?

Bancul evocă un episod misterios din 1984, rămas neelucidat până în zilele noastre, când în apropierea statuii lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe a fost detonat în plină zi un dispozitiv exploziv, care nu a produs însă daune semnificative monumentului. Maghiarii cred până în ziua de astăzi că a fost o provocare a Securității, mai ales că după aceea șefii locali maghiari ai aparatului represiv au fost înlăturați din pozițiile lor. Iar „Béla” este numele pe care l-au dat localnicii statuii Eroului Necunoscut din același oraș, înfățișat, desigur, sub chipul unui soldat român anonim. Ca urmare, bancul ironizează atât ascunderea adevărului din jurul acestui incident, cât și aruncarea responsabilității pe umerii maghiarilor, în condițiile în care nu se știe cine a fost vinovatul.

Deprecierea românului

După cum am mai amintit, multe bancuri referitoare la viața maghiarilor din România abordează de fapt teme foarte serioase. Unele chiar tragice, așa cum este cazul de față, în care a existat și o victimă, un copil maghiar de 11 ani, ucis în explozia respectivă. Maghiarii din oraș au păstrat amintirea acestui moment, astfel că în anul 2022 primăria a dezvelit aici un monument în memoria victimei inocente din 1984. Iar piața amprentată de figura voievodului român – înconjurat, e adevărat, de credincioșii lui ostași secui – s-a echilibrat simbolic (sau s-a dezechilibrat, în funcție de perspectivă) cu un monument semnificativ pentru maghiarii majoritari din oraș.

Ultima temă care trebuie analizată, una dintre cele mai consistente și ramificate, este cea care privește înapoierea și deprecierea românilor. Am văzut că românii, în bancurile lor, insistă să îl extermine pe maghiar. Maghiarul, în schimb, pune accentul pe primitivismul și lipsa de civilizație atribuite românilor.

Însușirea negativă întâlnită cel mai frecvent în bancurile cu români, repetată în zeci de exemple și modalități, este hoția. „Cum începe cartea românească de bucate? Fură două ouă…”; „Ce face bomba atomică românească? Fură totul pe o rază de 25 de kilometri”; „Ce lipsește din avionul românesc? Orice se poate lua din el”. Până și copilul maghiar prins că a furat ceva se scuză spunând că a învățat câțiva ani la o școală din Craiova. Sau:

– Cum spunem dacă un copil fură? – Manie [Mánia]. – Cum spunem dacă un adult fură? – Cleptomanie [Kleptománia]. – Și dacă o țară întreagă fură? – România [Románia].

Unele bancuri leagă furtul de România lui Ceaușescu. Este adevărat că multe trăsături negative ale imaginii românilor la maghiari, așa cum ar fi delăsarea, înapoierea sau sărăcia atribuite României – la fel ca hoția –, au fost consolidate de modul specific în care era văzută România comunistă: o țară săracă și înapoiată, în care toată lumea fură și nimeni nu îndrăznește să spună nimic. Dar așa cum am văzut-o ipostaziată în bancurile amintite mai sus, hoția era legată în mod indisociabil de specificul profund al acestei țări și al nației românești.

Alte bancuri scot în evidență sărăcia și lipsurile României lui Ceaușescu, mai ales așa cum se vedeau ele din direcția Ungariei lui Kádár: „Când are o familie românească două kilograme de carne pe masă? Când sare câinele pe ea!”; „Când vede câinele românesc un os? Când are o fractură deschisă!” (în România nici măcar câinii nu au de mâncare); „Cum sunt încălzite spitalele din România? Sunt dezveliți pacienții cu febră!”

În pofida acestor lipsuri atroce, românii sunt apatici și nu îndrăznesc să se revolte: „Care e cea mai electrificată țară din lume? România: tensiunea este înaltă, dar rezistența este scăzută.” O idee susținută și mai expresiv de bancul care spunea: „În Ungaria, Polonia, poporul se mișcă. De ce la noi nu se întâmplă nimic? Pentru că mămăliga nu explodează”.

Alteori nu se vorbește numai despre sărăcie și frig, ci este evidențiată mizeria și lipsa de civilizație care ar caracteriza România, într-o manieră concurențială, în comparație cu Ungaria:

Care e diferența dintre Dunăre și Dâmbovița? Dunărea este un fluviu, care separă o metropolă în două părți, Buda și Pesta, și se varsă în Marea Neagră. Dâmbovița este un pârâu, care împarte o capitală în două bude și se varsă în metrou.

Era o glumă menită să lovească adânc în Celălalt, cu atât mai mult cu cât critica haosului bucureștean, amplificat de urbanistica epocii Ceaușescu, contura o imagine împărtășită chiar de români, în timp ce strălucirea capitalei maghiare, în contrast, putea fi tăgăduită mult mai greu.

O înapoiere. Concurența între două națiuni

Dar înapoierea nu era atribuită numai României, ci și locuitorilor ei. Ceaușescu îl invită pe Kádár la București, pentru a-i arăta cât de frumoasă e România. Plimbându-se într-un parc, văd un român pe vine, care își făcea nevoile. Kádár se arată scandalizat: ce rușine! După o vreme, Ceaușescu îi întoarce vizita și plimbându-se într-un parc din Budapesta dau și acolo peste un individ în aceeași postură. Ce rușine! nu se lasă mai prejos Ceaușescu, exprimându-și și el indignarea. Kádár se duce să îl tragă la răspundere pe făptaș, dar acesta îi răspunde, în limba română: Nu știu ungurește!

Concurența dintre cele două națiuni este combustibilul care animă acest tip de bancuri. Maghiarii simt nevoia să dea o replică românilor, din poziția perdantă în care se află. Așa este, ne-ați luat voi Ardealul, dar atunci ne vom răzbuna la modul discursiv. Uitați-vă la voi în cel hal sunteți! Iar asemenea exhibări scatofile – care servesc de minune intenția de a-l mânji pe Celălalt în cel mai urât mod posibil – colorează, după cum am mai văzut, și alte imagini care îi implică pe români și maghiari.

Un exemplu care conturează foarte bine înapoierea românilor în comparație cu noi, maghiarii, este ilustrat de regățeanul, olteanul sau moldoveanul care vine în Ardeal, repartizat aici într-o fabrică de statul comunist. El este în același timp un intrus și un personaj extrem de primitiv, conturând una dintre cele mai antipatice ipostaze ale românului în ochii maghiarului. Într-un banc, desigur, putem să râdem de el. De exemplu, primind o locuință în Secuime, vrea să îi telefoneze mamei sale. Caută telefonul peste tot și găsește în fine dușul din baie, crezând că acela e telefonul. Sună, mirat că nu răspunde nimeni. Dar când ajunge acasă în Moldova, în vizită, se laudă cu locuința lui din Sfântu Gheorghe: „acolo beau apă din perete și fac c**a într-un porțelan…”

Altădată, o tânără muncitoare venită tot din Moldova le scrie fericită părinților ei că a reușit să își cumpere un „pikáp”. Aceștia îi vor răspunde, sfătuind-o să își cumpere ceva nu numai „pi cap”, ci „și pi cur, că și acolo ești goală”. Moldoveanul în fundul gol, care strigă „sârma” cocoțat pe vagoanele trenurilor foamei, cu care a venit în Ardeal (o imagine prezentă atât în bancurile românești, cât și în cele maghiare), reprezintă de altfel o țintă binevenită și pentru românii transilvăneni ori bănățeni. După cum se poate vedea, plăcerea oamenilor de a râde de Celălalt trece peste frontierele etnice. În cazul maghiarilor, corespondentul acestei situații este reprezentat de bancurile budapestane cu maghiarii ardeleni care vin în Ungaria și în care aceștia sunt tratați în modalități similare cu cele suferite de moldoveni din partea conaționalilor lor.

La modul mai general și, evident, tot în glumă, la fel ca în cazul bancurilor românești, conflictul simbolic cu aceștia poate să conducă și la formula extincției celuilalt, menită să evidențieze cât de rău ne înțelegem unii cu alții. Bancurile românești cu ungurul care merită să fie spânzurat, care tot intră și iese din furca românului, care este invitat să bea apă otrăvită dacă e ungur etc. își găsesc corespondentul în bancuri maghiare identice, în care românul este cel care ia locul ungurului. Este remarcabilă această capacitate de preluare a formulelor negative, de la unul la celălalt. Explicația acestui fenomen ține, probabil, de spiritul de concurență. Când auzi un banc tare spus de ceilalți pe seama ta, simți nevoia să formulezi o replică pe măsură. Dar acest lucru arată și cât de asemănător gândesc de fapt cele două comunități, cât sunt ele de apropiate, inclusiv la nivelul acestui mecanism al concurenței ironice. Pe de altă parte, după cum am arătat și în cazul bancurilor românești, caracterul excesiv al acestor bancuri sadice are și rolul paradoxal de a mai atenua de fapt asprimea imaginii. Hai să fim serioși, sunt niște glume!

După 1989, când hotarele libertății de expresie s-au lărgit enorm, în toate direcțiile, bancurile maghiarilor au putut să meargă mai departe, asemenea expresiilor similare românești. Am văzut ce le făcea Iancu ungurilor de pe statuie, în parodiile românești fără perdea. Ca urmare, maghiarii nu s-au lăsat mai prejos: „De ce este atât de înaltă statuia lui Avram Iancu de la Cluj? Ca să nu poată fi scuipată atât de ușor!” Gestul lui Csibi Barna, secuiul care în 2011 l-a spânzurat în efigie pe Avram Iancu, a fost precedat, așadar, de gluma de mai sus, amuzantă pentru cei care gustă acest tip de umor, mai ales în situația în care se află de partea potrivită a baricadei. În orice caz, un banc e preferabil întotdeauna în raport cu performarea efectivă a unui comportament de genul celui evocat mai sus. Iar una dintre funcțiile sale de bază este tocmai defularea discursivă a unor tensiuni sociale.

Trivialitatea e și în bancurile ungurilor despre români

După cum am amintit inițial, multe bancuri maghiare din ultimele decenii, adăpostite pe site-uri web din Ungaria, au devenit mai puțin filosofice, în comparație cu reflecțiile amare, ironice sau subtile ale maghiarilor ardeleni care au trăit sub comunism. Chiar dacă abordează teme mai vechi, ele recurg acum la trivialitatea aruncată în față fără menajamente, specifică noilor vremuri, la fel ca bancurile românești cu detalii sexuale pe care le-am analizat în contribuțiile anterioare. Tema continuității istorice românești, de exemplu, este abordată de maghiarii din zilele noastre într-o manieră similară cu cea imaginată de românii care cântă „sus e Iancu pe statuie”:

Academia Română de Științe a dovedit, dincolo de orice îndoială, că românii și romanii au origini comune. Pe baza cercetărilor s-a arătat că respectivul lup nu a crescut doi, ci trei copii: Romulus, Remus și Romanus. Dar Romanus nu a mai primit lapte, ci doar p**a lui taică-su, motiv pentru care ei se numesc daco-romani [în originalul maghiar: dákó-románok].

Poanta finală este asigurată de un calambur, deoarece în maghiară „dákó” înseamnă „tac de biliard”, aluzie la ceea ce a primit Romanus. Iar dacă jocul de cuvinte sau trimiterea explicită nu sunt totuși suficiente pentru publicul contemporan iubitor de imagini și mesaje cât mai rudimentare, unele site-uri care postează bancul rezolvă această problemă într-un mod vizual. Ele o înfățișează pe lupoaică alăptându-i pe cei doi gemeni faimoși, dar alături este plasat și tatăl lup însoțit de Romanus, plus o săgeată indicând ceea ce este de indicat, pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea.

În pofida trivialității sale de dată recentă, bancul reia toate elemenele de bază ale vechilor imagini care vorbesc despre obsesiile istorice ale românilor, dovedind o bună cunoaștere a acestora: lupoaica, interesul științific românesc față de problema originilor, continuitatea daco-romană, alături de interferarea (mai mult sau mai puțin) amuzantă a unor sintagme ungurești în orice ungher al istoriei românilor, ca un semn al faptului că pretențiile lor de a fi hălăduit prin Transilvania fără maghiari sau înaintea acestora sunt total nefondate. Oricât de grosolane ar fi în expresie, asemenea elemente sunt tipice pentru consumatorul de media contemporan. Deși vorbește ca un birjar de altădată, fără nicio inhibiție, el poate să fie un personaj relativ informat, posesor al unor cunoștințe care astăzi se pot dobândi cu mare ușurință.

Deprecierea românilor și sublinierea înapoierii care i-ar caracteriza pe aceștia poate atinge cotele cele mai înalte, în acest mediu necenzurat, prin intermediul bancului xenofob, cel care ultragiază fără limite. După cum am văzut și în cazul românesc, umorul de această factură se bazează pe plăcerea de a spune ceea ce nu este permis, șocând convențiile sociale. De exemplu, un banc asociază misoginismul cu prostia atribuită românilor:

– Ce se întâmplă când o blondă [din Ungaria] merge în concediu în România? – Crește media IQ-ului și la noi, și la ei!

Cu alte cuvinte, știm că blondele – la urma urmei, o metonimie pentru feminitate – sunt cele mai proaste făpturi de pe lume (și ne place să spunem acest lucru); dar românii sunt chiar mai proști decât ele.

Insulta taie și mai adânc și e apreciată de cei care se amuză pe marginea ei atunci când țintește feminitatea celuilalt. La fel ca „unguroaicele udemereu”, care sunt asociate de români cu naționalismul maghiarilor, româncele sunt asociate de maghiari cu murdăria și caracterul rudimentar, de-a dreptul dezgustător, al neamului lor. De exemplu:

Care e diferența dintre o româncă și o pizza? Poți să iei pizza și fără ciuperci!

Sau:

Cum poate fi recunoscută mireasa la o nuntă românească? Are părul de sub braț împletit.

Ultimul banc leagă primitivismul românilor de condiția lor etnografică țărănească, o reprezentare tradițională a românilor în ochii maghiarilor, pe care o vehiculează uneori înșiși românii. Leana lui Costel, de exemplu, eroina trupei Vacanța Mare, corespunde perfect imaginii din bancul de mai sus.

Mitocanul maghiar e la fel ca mitocanul român

Ultimul nivel până la care poate merge deprecierea românului este cel al animalității. Dat fiind faptul că Internetul este un mediu în care nimeni nu te poate opri, în care beneficiezi de 100% libertate și 0% responsabilitate, nu avem nici un motiv să nu ajungem și acolo:

Cine e virgină în America, Franța și România? În America fetele sub 16 ani, în Franța cele sub 14 ani, iar în România toate caprele care aleargă mai repede decât păstorul lor.

Că femeile cedează foarte repede la orice vârstă, mai ales în Occidentul frivol, asta o știm prea bine, deși nu are legătură propriu-zisă cu bancul, decât ca element de contrast, care să introducă în final o poantă la care nu ne așteptam. Dar cum este cu românul, asta chiar trebuie să le depășească pe toate!

Este remarcabil modul în care străvechile clișee referitoare la păstorul valah, pe care maghiarii le-au colportat din primul moment al conviețuirii lor cu românii, s-au transmis până astăzi. Ele au ilustrat mereu înapoierea acestor vecini exotici, punând în evidență superioritatea maghiarilor. Dar chiar dacă identificarea românilor cu ciobanii și cu apucăturile atribuite acestora ar fi trebuit să își piardă între timp relevanța, fiind contrazisă de realitățile secolului XXI, observăm că ea rămâne activă.

Bagajul de simboluri, imagini și stereotipii moștenite din trecut reprezintă în continuare o resursă prețioasă pentru imaginarul contemporan, când vrem să spunem ceva semnificativ despre noi sau despre ceilalți, chiar dacă peisajul înconjurător s-a schimbat complet în ultima mie de ani. Ca urmare, românii tot păstori au rămas, iar dacă libertatea de expresie și manierele îndoielnice care caracterizează zilele noastre ne permit să-i trimitem să alerge după capre, precum satirii de odinioară după nimfe, cu atât mai bine!

Fără îndoială, mitocanul maghiar este la fel de mitocan ca mitocanul român. Ne putem întreba dacă formule precum cele citate nu sunt caracteristice doar unei minorități needucate din ansamblul populației; sau că ele sunt în primul rând niște glume, nu trebuie luate în serios! Într-un fel, așa este. Ar fi o greșeală, o generalizare nepermisă, să spunem că maghiarii sau românii gândesc despre vecinii lor la fel ca personajele din aceste bancuri. Cu toate că, după cum am văzut, cei care pot fraza în modul amintit se numără uneori cu milioanele.

Pe de altă parte, nu este lipsit de importanță faptul că aceste reflecții sau aprecieri cu privire la Celălalt există, pot fi formulate, pot să stârnească râsul sau, dimpotrivă, să ofenseze și să rănească. Nu poți să știi niciodată când un maghiar sau un român va scoate pe gură asemenea perle, din cele mai felurite motive: ca să se amuze, ca să insulte, ca să mai treacă vremea… Reacția la prezența celuilalt și arsenalul verbal atașat acesteia reprezintă o rezervă culturală aflată mereu la îndemână, în depozitele imaginarului colectiv. Oricine și orice o poate scoate la lumină. –

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro