Guvernul va aproba miercuri alocarea de bani din fondul de rezervă pentru sprijinirea achiziționării de către Biserica Ortodoxă Română (BOR) a două imobile în Franța și Italia, a anunțat premierul Marcel Ciolacu. „Imobilul din Paris va fi transformat într-o școală românească, iar cel din Roma va găzdui un centru social rezidențial pentru mamele și copiii care vin la tratament la Spitalul Pediatric Bambino Gesù, a spus premierul.

Premierul a făcut acest anunț la începutul ședinței de Guvern. Proiectul se află în analiză pe agenda ședinței de miercuri.

• „Ca prim-ministru mi-am asumat consolidarea parteneriatului dintre stat și culte, mai ales în domeniile social, medical și educațional. De aceea, aprobăm azi sprijinirea achiziționării de către Biserica Ortodoxă Română a două imobile în Franța și Italia.
• Imobilul din Paris va fi transformat într-o școală românească și va contribui la păstrarea identității spirituale, culturale și lingvistice a românilor din Franța. Cel din Roma va găzdui un centru social rezidențial pentru mamele și copiii care vin la tratament la Spitalul Pediatric Bambino Gesù. Astfel, vom fi alături de familiile românilor care au nevoie de sprijinul și empatia noastră”, a declarat premierul Marcel Ciolacu, la începutul ședinței de Guvern.

Surse: Este vorba de peste 5,2 milioane de euro. Cum se vor împărți banii

Surse guvernamentale au precizat pentru HotNews.ro că bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte se va suplimenta cu 26,2 milioane lei, echivalentul a peste 5,2 milioane de euro.

• „Din această sumă, 18,2 milioane lei vor fi alocați Parohiei „Sf. Parascheva și Sf. Genoveva”, Paris, din cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale, pentru achiziționarea și transformarea unui imobil într-un complex educațional, care va cuprinde o școală pentru mai multe cicluri de învățământ, o sală multifuncțională și o capelă, pentru a sprijini activitățile sociale și educaționale ale comunității românești din Franța.
• Colegiul românesc va găzdui un centru de excelentă în discipline precum Limba Română, Matematică și Informatică, spațiul multifuncțional va include o sală de sport modernă, precum și săli adecvate organizării activităților extracurriculare.
• Diferența de 8 milioane lei va fi alocată de Centrul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, pentru achiziționarea unui imobil în Roma, pentru a-l organiza într-un centru social, în care să fie găzduiți atât copiii români bolnavi care vin la tratament de specialitate la spitale de profil pediatric din Roma, cât și pe aparținătorii acestora”, conform informațiilor HotNews.ro.

Sumele rămase neutilizate se vor restitui la Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului până la sfârșitul anului 2024, potrivit informațiilor HotNews.ro.

Cândva, în anul 2008, regizorul Mihai Măniuțiu, pe atunci director artistic al Teatrului Național din Cluj, avea ideea de a consacra una dintre primele ediții a ceea ce aveau să devină în timp Întâlnirile Internaționale de la Cluj, dramaturgei britanice Sarah Kane.

Decizia nu era defel întâmplătoare. La Naționalul clujean, Andrei Șerban tocmai montase Purificare, Mihai Măniuțiu însuși se dovedise interesat de operele scriitoarei, punând deja în scenă la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad un foarte bun spectacol cu piesa Iubirile Fedrei și chiar în zilele festivalului tot el a lansat la publicul clujean propria lui montare cu 4, 48 Psychosis. Scriere în care Sarah Kane descria cu lux de amănunte procesul pregătirii și ducerii la capăt a unei sinucideri. Pregătindu-și astfel, la modul simbolic, propria ieșire din scenă printr-un act suicidal.

Măniuțiu a mai avut atunci o foarte bună idee. A invitat-o la dezbateri pe doamna prof.univ. dr. Doina Cosman de la UMF Cluj-Napoca, expertă în Suicidologie. Care în intervenția domniei-sale a spus, firește, printre altele, că se înmulțesc dovezile științifice potrivit cărora înclinația către sinucidere ar fi înscrisă în bagajul genetic, în ADN-ul unor oameni. Că tocmai de aceea în tot mai multe locuri din lume, inclusiv în țara noastră, s-au înființat asociații profesionale vizând identificarea unor modalități de contracarare a tendințelor suicidare.

Mi-am amintit toate aceste detalii când am avut ocazia de a vedea un bun, uinteresant spectacol al Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe cu piesa Anatomia unei sinucideri. Scrisă în 2017 tot de o dramaturgă britanică pe nume Alice Birch (născută în 1986), tradusă în românește, adaptată și edificată scenic de Diana Mititelu. Piesa pornește exact  de la ideea prezenței în informația genetică a propensiunii către sinucidere.

Anatomia unei sinucideri e un fel de Trei generații. Fără Lucia Demetrius, firește, și fără intervenția salvatoare a sănătoasei morale comuniste. În anii ‘70, Carol a fost salvată in extremis de la sinucidere, însă ani buni mai încolo a fost victima unei recidive.Riguros planificată ca atare. În 1990 fiica ei, Anna, a făcut și ea același lucru. Conștientă că este parte a unui lanț toxic, în anii 2030, Bonnie, fiica Annei, le cere doctorilor să o sterilizeze spre a evita alte tragedii asemănătoare. Povestea este completată de o multitudine de alte și alte acțiuni și informații suplimentare, unele utile, altele nu tocmai, de apariția unor personaje secundare sau episodice (soți, medici, mătuși, iubiți, iubite) al căror rost este acela de a înfățișa complexitatea universurilor în care și-au dus existența Carol, Anne și Bonnie.

Complexitatea aceasta i-a ridicat unele probleme regizoarei Diana Mititelu. Prima ținând de clarificarea și ordonarea firelor narative ale poveștii de ansamblu. Adică de faptul că, în ciuda unor semnale vizuale, spectatorul se dumirește relativ târziu și cu o anume dificultate asupra faptului că istoriile înfățișate la modul întretăiat de Alice Birch se petrec la date diferite.Spectacolul mai suferă și de o bogăție de finaluri a căror sursă nu exclud  să se afle în însăși scriitura Alicei Birch. Recurgând în chip declarat la o adaptare, Diana Mititelu putea să facă apel ceva mai frecvent și mai eficient la foarfece.

Piesa ca si spectacolul sunt construite pe formula unei succesiuni de secvențe delimitate între ele în principal de recursul la fragmente dintr- un mare hit al anilor ’60. Binecunoscutul Down Town,  în interpretarea Petulei Clarck. Respectivele secvențe se petrec în casa cumpărată cu zeci de ani în urmă de familia lui Bonnie, în locuințele celor trei femei din generații diferite, în saloane ori camere de primire și de tratamente de spital, individualizate ca atare de piese de mobilier ce completează zidul mare, înalt, alb care înseamnă piesa principală a decorului creat de Alexandra Badianu. Un decor alb, un alb înțeles nu ca semn al purității, al bolii, al existenței de spital. O boală percepută ca o fatalitate.

Punctul forte al spectacolului îl reprezintă indubitabil jocul actoricesc. Am în vedere, în primul rând, evoluția de excepție, în mai multe personaje secundare, a fabuloasei Oana Jipa. Excelentă în rolurile de copil cât și în cel al băiețoasei-copilăroasei-generoasei Jo cât și în rolurile de copil. Mi-au plăcut și Ioana Alexandra Costea dstribuită în rolul atât de versatilei și meticuloasei Carol, Fatma Mohamed care o joacă pe complicata Anna (din păcate, unele replici nu s-au auzit cum trebuie) și Nicoleta Lefter, interpreta raționalei și tragicei Bonnie. Mona Codreanu și Camelia Paraschiv trec dezinvolt prin ani și prin mai multe roluri. Personajele masculine, poate cu excepția lui Jamie interpretat de Iulian Trăistaru, sunt mai sumar conturate. Cu toate acestea, Ion Fiscuteanu îi conferă consistență lui John. Lucru ce, din păcate, nu se poate spune și despre evoluțiile timide în mai multe roluri ale lui Daniel Rizea din ale cărui replici nu am înțeles nici jumătate. Sigur, o explicație ține de schimbarea spațiului de joc,de diferențele considerabile de dimensiune între sala instituției producătoare și cea a Cubului Naționalului ieșean unde am văzut spectacolul. Se presupune însă că actorii profesioniști pot depăși măcar în parte astfel de impedimente. – Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro    

Statutul femeii în Vest și în lumea musulmană este explorat de două artiste cu origini diferite, însă cu viziuni complementare. Najaax Harun și Ioana Sisea aduc laolaltă normele societății, pe care le abordează atât în pictură, cât și în ceramică, și viețile secrete ale femeilor.

Unsprezece lucrări de pictură și o instalație care are în centru un mire înconjurat de 23 de soațe ocupă spațiul recent renovat al Galeriei Catinca Tăbăcaru.

Najax Harun (n. 1995) dezvăluie, așa cum se și numește expoziția ei, „Hagoogtir”, identitatea femeii în Somaliland, locul de origine a artistei, dar și sexualitatea subiectelor ei. Picturile sunt bazate pe experiențe proprii, ca martoră la persistența normelor sociale învechite în generația post război civil.

Citiți mai mult pe Curatorial.

Desi Moldova e vecina cu o tara răvășită de razboi, Ucraina, starnește interesul crescand al strainilor. Numarul turistilor straini e in crestere: vizitatorii sunt atrași de peisaje, tradiții culinare și atmosfera de țară autentică. In acest context, celebra platforma de streaming video va difuza, anul viitor, un film despre traditiile moldovenești. Vor fi incluse toate aspectele patrimoniului cultural si spiritual al Republicii Moldova.  Mai multe informatii aici https://indexstiri.ro/netflix-va-difuza-un-film-despre-traditiile-moldovenesti/

Nu voi începe prin a enumera toate filmele (multe, puține?) în care este vorba despre Revoluția română din Decembrie 1989. Nici nu voi încerca în spațiul acestei cronici să aproximez cât de modern este, prin comparație cu ele, în ceea ce privește tehnica cinematografică ori structurarea narațiunii, Anul Nou care n-a fost.  Filmul din anul 2024, scris și regizat de Bogdan Mureșanu. Asta deși mi-e clar că avem de-a face cu un film mai curând de factură clasică în care regizorul nu vrea să dezlege enigma.  În care contează povestea, personajele ce-I conferă acesteia consistență și în care importantă este întretăierea destinelor. Au făcut deja asta, în cronicile lor, Andrei Gorzo și Victor Morozov. Duri, critici. Parcă prea din cale afară.

Cred și eu, asemenea lui Ionuț Mareș, că filmul nu e deloc didactic. Ceea ce nu înseamnă însă că el nu funcționează asemenea unui antidot la nostalgiile celor tot mai numeroși de altfel, care ne tot spun că în comunism a fost mai bine decât acum și decât credem.

Două cred că sunt calitățile fundamentale ale filmului. Minuția reconstituirii, preocupare cvasi-obsesivă pentru detalii și distribuția aproape fără cusur. Directoarea de casting, Viorica Capdefier, binemeritând toate laudele.

Suntem în Bucureștiul din ultimele zece zile ale lunii decembrie a anului 1989. Cu câteva zile înainte de Crăciun. Pe care se pregătesc să îl sărbătorească și despre care vorbesc și ofițerii de Securitate, așa cum este Ionuț Dincă (Iulian Postelnicu) și colaboratorii acestora. Cum se va dovedi că este producătorul tv Mihalcea (Marian Râlea). Lumea încearcă să se aprovizioneze, așa cum face Nea Chican (Mircea Andreescu), victorios și mândru că a pus mâna pe niște portocale,  să facă rost de brad și să cumpere cadouri, fie ele și numai simbolice (cazul lui Gelu, admirabil interpretat de Adrian Văncică). Copiii, asemenea lui Marius (Luca Toma) îi scriu lui Moș Crăciun travestit în Moș Gerilă. De aici o dandana de care regizorul se servește spre a propune o explicație pentru dezordinile care au compromis ultimul discurs al lui Ceaușescu.. Se mai salvează câte ceva și din viața de familie, chiar dacă ea nu e, în mod obișnuit, tocmai perfectă (povestea vecinilor Florinei interpretați de Florinela Grapini și Gabriel Spahiu), farmacistele (Dana Voicu) dau medicamente fie presate, fie pe sub mână.

Reconstituirile de spații sunt hiper-detaliate. Scenografii Iulia și Victor Fulicea  refac minuțios interioarele, lucrurile stând cam tot la fel precum stăteau în Metronomul lui Alexandru Belc. Vedem mileuri, carpete, mobile cu nume feminine.  Costumele create de Dana Anghel așijderea. Reflectă amestecul de peticeală, de imitație a Occidentului și de sărăcie lucie.

În aer plutește o falsă veselie. Filmul este asezonat cu mai toate șlagărele vremii, de la Magistrala albastră la Casa mea e un cântec cu acorduri ample și Oameni, acesta din urmă prilejuind câteva minute de virtuozitate actoricească a altminteri mereu  magnetizantei Nicoleta Hâncu. Ca și cu fragmentele din emisiunile de propagandă și de știri orientate. Am recunoscut la un moment dat vocea Georgetei Iordăchescu.

Oamenii vorbesc timid, rezervat pe la colțuri despre ce s-a întâmplat la Timișoara cu începere din ziua de 16 decembrie. Sunt sceptici în privința reușitei celor de acolo, crezând mai curând în invincibilitatea dictaturii și în cea a Securității și în omniprezența informatorilor. Apar și în film vreo câțiva, interpretați de deja amintitul Gabriel Spahiu și de tânărul Theodor Șoptelea. Curios, intervin relativ târziu inserturile din emisiunile Europei Libere. Este introdusă celebra înregistrare de la Timișoara difuzată pe post în seara zilei de 19 decembrie. Plus vocea gâtuită de emoție și revoltă a mereu al nostru N.C. Munteanu.

La etajele superioare ale Televiziunii Române, au loc intense ședințe de producție. Tovarășul Vîrtosu, pesemne directorul general al instituției (Ion Sapdaru), le cere regizorului Ștefan Silvestru (Mihai Călin), șefului de producție cu dublă comandă Mihalcea (Marian Râlea), cameramanului Gabi (Radu Gabriel) și editorului de montaj  (Mircea Lăcătuș) să o elimine din Plugușorul patriotic  pe actrița Lili (Victoria Răileanu) care tocmai alesese libertatea. Și care, Doamne ferește!, ar putea vorbi la Europa Liberă. Mai ales dacă ar apărea în Plugușorul patriotic. Se face apel la actrița Florina (Nicoleta Hâncu face un rol excepțional salvând eroic unele burți ale scenariului și micile neverosimilități ale rolului), actriță la Teatrul Nottara. Unde repetă în Claire din Cameristele lui Genet. De menționat că piesa a fost montată aievea, însă la Teatrul Mic, în 1988, în regia lui Alexandru Darie. Înlocuirea lui Lili cu Florina devine prioritate zero și pentru cei din TVR, și pentru directorul (Răzvan Vasilescu) și regizorul (Angel Popescu. Ambii de la Nottara.

Florina este marcată de silă, de dezgust, se gândește la oprobriul public (sugerat și de secvența în care este dată jos din taxi de șoferul interpretat de Nicodim Ungureanu), prin încăpățânările și blocajele sale îi complică și mai mult viața regizorului de la TVR. Oricum complicată de un manifestările unui fiu rebel (Andrei Miercure) care, împreună cu colegul Vlad (Vlad Ionuț Popescu), plănuiește trecerea ilegală a frontierei. Povestea celor doi studenți, asezonată de prezența în distribuție a lui Vasile Muraru (nea Romică), eșecul tentativei lor ar fi avut, cred, nevoie de dezvoltări suplimentare. Trec peste faptul că orice încercare de trecere a frontierei în acele zile în care toate instituțiile de forță ale Statului comunist român erau in stare de alertă maximă însemna sinucidere pură.

Securistul Dincă (Iulian Postelnicu, ireproșabil ca întotdeauna) își mută mama (absolut senzațională în rol Emilia Dobrin)  din casa din Uranus ce urmează a fi demolată, aceasta în vreme ce bătrâna autodeclarată fostă comunistă nutrește proiecte suicidare. Eșuate prin tăierea bruscă a gazelor. Mutarea este făcută de o echipă condusă de Gelu (l-am citat și l-am lăudat deja pe Adrian Văncică), insul speriat de consecințele posibile ale gafei din scrisoarea copilului. Și care, convins că nu mai are ce pierde, detonează la ultimul miting al lui Ceaușescu binecunoscutele și totuși enigmaticele petarde.

Și fiindcă, vorba lui N. C. Munteanu, repet,  mereu al nostru, e un început în tot sfârșitul, de la un moment dat încolo ritmul se accelerează (bună ideea regizorului, remarcabil susținută de operatorii  Boroka Biro și Tudor Platon și de monteurii Vanja Kovacevici și Mircea Lăcătus) pe muzica Bolero-ului lui Ravel. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

Viețile multor mari artiști ai lumii au reprezentat subiect de film. De la genii la artiști aflați la început de drum, cu demonii interiori de explorat în lungmetraje care au beneficiat de interpretări pe măsură.

Vincent van Gogh (1853 – 1890)

Cel puțin cinci filme biografice au fost dedicate lui Vincent van Gogh. Primul actor important care l-a interpretat pe artist a fost Kirk Douglas, în „Lust for Life” din 1956, regizat de Vincente Minnelli. Actorul a fost premiat cu un Glob de Aur pentru rol principal, iar Anthony Quinn, cu Oscar pentru rol secundar. În 1990, Tim Roth și Paul Rhys au fost protagoniștii „Vincent and Theo”, de Robert Altman, film centrat pe relația dintre pictor și fratele său, cel care i-a consolidat moștenirea. Ultimele zile ale lui au fost redate în „Van Gogh” din 1991, în care a fost jucat de Jacques Dutronc, premiat cu César. „At Eternity’s Gate” (2018), de Julian Schnabel, cu Willem Dafoe nominalizat la Oscar pentru rolul principal, vine cu teoria că Van Gogh a fost ucis.

Citiți mai mult pe Curatorial.