Deși reflexul nostru natural este de a ne distrage atenția când simțim disconfort, un studiu recent răstoarnă vechile concepții: a fi atent la senzațiile neplăcute transmise de corp poate ajuta sistemul imunitar să își regleze răspunsul mult mai eficient. În loc să amplifice problema, concentrarea pe punctul sensibil ajută organismul să gestioneze mai bine inflamația.

Cercetarea, realizată de o echipă coordonată de neurologul Liron Rozenkrantz de la Universitatea Bar-Ilan din Israel și publicată în Nature Human Behaviour, indică o legătură directă între atenție și reglarea sistemului imunitar.

Inflamația reprezintă unul dintre principalele mecanisme prin care organismul reacționează la infecții sau leziuni. În zona afectată apar căldură și umflături, iar celulele sistemului imunitar sunt mobilizate pentru a răspunde amenințării, scrie Science Alert.

În același timp, sistemul nervos transmite creierului informații despre ceea ce se întâmplă în organism. Aceste semnale pot fi percepute sub forma unor senzații precum mâncărime, usturime sau arsură.

Experimentul cu histamină: ce se întâmplă când te concentrezi pe inflamație

Pentru a testa dacă atenția acordată acestor senzații influențează doar percepția durerii sau și răspunsul imun, cercetătorii au folosit testul cutanat cu histamină, utilizat în mod obișnuit pentru evaluarea reacțiilor alergice.

În primul experiment au participat 37 de adulți sănătoși. Fiecare participant a efectuat testul cutanat în două sesiuni diferite.

Într-una dintre sesiuni, voluntarii au fost instruiți să își concentreze atenția asupra senzațiilor provenite din zona inflamată. În cealaltă, atenția le-a fost direcționată către videoclipuri menite să îi distragă.

Rezultatele neașteptate ale primului test

Rezultatele au fost surprinzătoare. Participanții au perceput disconfortul ca fiind mai intens atunci când se concentrau asupra inflamației. Cu toate acestea, reacția inflamatorie propriu-zisă a fost mai redusă.

Dimensiunea medie a zonei umflate, numită „wheal”, a fost de aproximativ 3,5 milimetri atunci când participanții își concentrau atenția asupra inflamației, comparativ cu 5 milimetri atunci când erau distrași.

Și zona de roșeață din jurul reacției a fost mai mică în condiția de concentrare: 10,6 milimetri, față de 14 milimetri în cazul distragerii.

Aproximativ 90% dintre participanți au prezentat o reacție inflamatorie mai puternică atunci când atenția le era distrasă.

Cercetătorii au observat diferențe și în evoluția reacției cutanate.

După 20 de minute, aproape 90% dintre participanții care își concentraseră atenția asupra senzației aveau o zonă inflamată care era deja stabilă sau începea să se reducă. În grupul în care atenția fusese direcționată în altă parte, proporția a fost de doar 46%.

Validarea ipotezei și rolul sistemului nervos autonom

Un al doilea experiment, realizat pe 20 de participanți, a produs rezultate similare. Voluntarii au privit forme abstracte, folosindu-le fie ca elemente care să le amintească să se concentreze asupra pielii iritate, fie concentrându-se asupra formelor în sine.

Inflamația a fost din nou mai redusă atunci când atenția era îndreptată către senzația internă.

Cercetătorii consideră că atenția ar putea transmite creierului informații mai precise despre ceea ce se întâmplă în organism.

Concentrarea asupra senzației inflamatorii ar putea crește importanța semnalului pentru creier, oferindu-i mai multe informații despre intensitatea și localizarea reacției. Acest lucru ar putea permite organismului să ajusteze mai precis răspunsul imun.

Efectul lidocainei și legătura cu nervul vag

Pentru a verifica această ipoteză, cercetătorii au repetat experimentul după amorțirea zonei cu lidocaină. Atunci când senzația era diminuată, efectul atenției asupra inflamației devenea mai slab, dar nu dispărea complet.

Analiza sistemului nervos autonom a oferit un indiciu suplimentar. Cercetătorii nu au identificat diferențe semnificative în ceea ce privește ritmul cardiac, conductanța pielii sau temperatura pielii, însă au observat modificări ale variabilității ritmului cardiac, un indicator indirect al activității parasimpatice.

Sistemul vagal este implicat în reglarea inflamației, iar creșterea variabilității ritmului cardiac asociată cu atenția internă s-a menținut chiar și atunci când senzația fusese diminuată cu lidocaină.

Limitele cercetării și avertismentul oamenilor de știință

Cercetătorii subliniază că rezultatele trebuie interpretate cu prudență.

Studiul a inclus doar 57 de persoane și a analizat o reacție inflamatorie cutanată mică, temporară și controlată experimental. Nu există deocamdată dovezi că aceleași mecanisme ar funcționa în cazul infecțiilor, inflamației cronice sau bolilor autoimune.

Prin urmare, rezultatele nu înseamnă că simpla concentrare asupra unei boli grave o poate vindeca.

Studiul sugerează însă că atenția ar putea avea un rol mai important în comunicarea dintre creier și sistemul imunitar decât se credea până acum. Ceea ce simțim și modul în care alegem să acordăm atenție acestor senzații ar putea influența, cel puțin în anumite situații, modul în care organismul își reglează răspunsul inflamator.

Un tânăr de origine română, în vârstă de 31 de ani, a murit în urma unui atac de cord în timp ce se afla pe bancheta din spate a mașinii părinților săi. Fără să bănuiască nicio secundă ce s-a întâmplat, aceștia au mers aproximativ o sută de kilometri crezând că fiul lor doarme, înainte de a realiza că acesta își pierduse cunoștința și nu mai respira, informează news.ro.

Tragedia s-a produs în jurul orei 7:30 pe autostrada A21, între punctele de taxare Casteggio şi Voghera, în timp ce familia, de origine română şi rezidentă la Piacenza, se îndrepta spre Torino.

Tatăl conducea maşina, soţia sa stătea lângă el, iar fiul lor se afla pe bancheta din spate.

Un atac de cord brusc și fără semne de avertizare

Conform informaţiilor publicate de cotidianul italian „Corriere della Sera”, tânărul a suferit un stop cardiac brusc. Se pare că nu a avut timp să rostească niciun cuvânt pentru a-şi chema părinţii în ajutor.

O bună bucată de drum, cuplul nu a observat că fiul lor nu mai dădea semne de viaţă, crezând pur şi simplu că adormise.

Abia după o lungă perioadă de timp de la ultimele sale cuvinte au început să-l strige, fără să primească răspuns. Parcurseseră deja 100 de km.

Descoperirea șocantă în zona de odihnă

Părinţii au oprit atunci într-o zonă de odihnă. Atingându-l, au constatat că fiul lor îşi pierduse cunoştinţa şi că nu mai avea puls.

Au alertat imediat serviciile de urgenţă, dar medicul trimis la faţa locului nu a putut decât să constate decesul acestuia.

Conform informaţiilor comunicate serviciilor de urgenţă, tânărul suferea de uşoare probleme cardiace.

Istoria regimurilor autoritare ascunde secrete cutremurătoare despre paranoia liderilor obsedați de propria securitate. Timp de zece zile, colonelul Dumitru Burlan din Direcția a V-a a Securității a trăit pe propria piele riscul suprem: semăna atât de mult cu Nicolae Ceaușescu încât a fost plasat în mașina prezidențială pentru a atrage eventualele gloanțe ale atentatorilor.

Acasă îl așteptau soția și copiii. Dar ordinul era ordin: dacă cineva plănuia un atentat, acel cineva trebuia să-l vadă pe Ceaușescu acolo unde Ceaușescu nu era. Povestea lui Burlan sună ca o relicvă a Războiului Rece.

Însă ea explică mai bine decât orice teorie ce se întâmplă astăzi în jurul unei alte figuri autoritare: Vladimir Putin. De la Stalin la Saddam Hussein, liderii care se tem de propriul popor au folosit dubluri.

În cazul președintelui rus, întrebarea nu a mai fost doar o glumă de internet, ci un subiect de analiză pentru serviciile secrete.

Cum explică serviciile secrete dublurile lui Putin

Zvonurile au apărut la mijlocul anilor 2000 și au căpătat o intensitate fără precedent după începutul războiului din Ucraina. Ce anume i-a convins pe sceptici? În primul rând, chipul. Forma bărbiei, linia urechilor, ridurile frunții, umflăturile feței au părut să varieze de la o apariție la alta.

Medicii și analiștii de imagine explică însă aceste diferențe prin îmbătrânire, kilograme în plus sau intervenții estetice, de la botox la proceduri de rejuvenare facială. Apoi, mersul. Celebrul „mers de pistolar”, antrenat în perioada KGB, părea uneori mai rigid, alteori mai lejer.

Mișcările brațului drept, gesturile de la întâlnirile oficiale, atitudinea din fața mulțimilor au fost analizate la microscop. Și mai ciudat a fost contrastul dintre regulile stricte din pandemie și comportamentul de după.

În timpul COVID-19, Putin impusese mese de dialog lungi de câțiva metri și carantină pentru orice vizitator. Apoi, brusc, a apărut îmbrățișând cetățeni în deplasări regionale. Cum poate un om atât de obsedat de siguranța lui să devină atât de accesibil?

Analiza serviciilor secrete și poziția marilor agenții

Poate pentru că omul din imagini nu era chiar el, spun teoreticienii. Această teorie are susținători serioși.

Serviciul de Informații al Ucrainei, GUR, a afirmat în repetate rânduri, prin vocea lui Kyrylo Budanov, că Putin ar folosi două sau trei dubluri modificate prin chirurgie plastică, atât pentru a-și ascunde problemele de sănătate, cât și pentru a evita tentativele de asasinat. Ucrainenii s-au bazat pe algoritmi de recunoaștere facială și pe analiza stilului de mers.

De partea cealaltă, Sir Richard Dearlove, fostul șef al MI6, a explicat că folosirea unei dubluri în situații de risc ridicat, cum ar fi vizitele în zone de conflict, este o practică standard de securitate pentru un lider important.

Dar CIA și alte agenții occidentale nu au confirmat niciodată că un substitut l-ar fi înlocuit pe Putin în activități diplomatice sau de guvernare.

Kremlinul neagă, dar îndoiala rămâne

Oficial, Kremlinul respinge totul. Dmitri Peskov a calificat acuzațiile drept „falsuri” și „minciuni ridicole”. Însă însuși Putin a oferit o mărturie interesantă.

În 2020, într-un interviu pentru TASS, a recunoscut că în timpul celui de-al doilea război din Cecenia, în anii 2000, i s-a propus oficial să folosească o sosie pentru aparițiile în locuri periculoase. A spus că a refuzat categoric și că nu a folosit-o niciodată.

Trei ani mai târziu, în decembrie 2023, la conferința de presă maraton, un avatar generat prin Inteligență Artificială, care semăna cu el, l-a întrebat despre dublurile sale. „Ești prima mea sosie”, a glumit Putin. Analitic, răspunsul rămâne suspendat.

Nu există nicio dovadă incontestabilă, biometrică sau ADN, care să confirme că un dublu i-a luat locul la masa deciziilor sau în marile reuniuni internaționale. Este adevărat că serviciile de protecție, inclusiv FSO din Rusia, au folosit istoric manechine sau dubluri de corp pentru a deruta potențialele amenințări.

Cazul colonelului Burlan și logica regimurilor autoritare

Este la fel de adevărat că zvonurile despre sosiile lui Putin sunt un instrument perfect de război informațional: orice imagine poate fi pusă sub semnul întrebării, iar imaginea de control absolut pe care Kremlinul încearcă să o proiecteze este permanent erodată.

Poate că tocmai de aceea povestea rezistă. Rezistă pentru că dictaturile au o logică proprie. Cazul lui Burlan o demonstrează fără echivoc. În 1972, colonelul a intrat în escorta lui Ceaușescu. În toamna anului 1973, a fost ales să devină sosia oficială a dictatorului.

I s-a spus că s-au primit informații despre un atentat iminent. Iar el semăna prea bine cu „Tovarășul” ca să nu fie folosit. Misiunea lui nu presupunea discursuri ținute în public, ci prezențe scurte menite să inducă în eroare filajele străine și eventualii atentatori: apărea în mașini oficiale pe trasee secundare, staționa în locuri publice, lăsa ca privirile să se fixeze asupra lui.

În fiecare dimineață, se așeza pe locul prezidențial, îmbrăcat și pieptănat identic. Avea două mașini în față, două în lateral și o mașină a Salvării. „Știam că mă așteptau acasă copiii, soția, nu puteam să dau înapoi. Și datoria mea era să-l apăr pe președinte”, a povestit Burlan în memoriile sale.

Zece zile a fost Ceaușescu. A supraviețuit. Dar ordinul care l-a pus acolo, în locul unui om, în fața morții, spune totul despre felul în care regimurile autoritare își tratează proprii supuși: ca pe niște piese de schimb.

Fie că vorbim despre România anilor 1970, fie despre Rusia de astăzi, obsesia pentru securitate și paranoia duplicității rămân aceleași. Singura diferență e că acum, în locul unei singure sosi, un întreg sistem poate fabrica și alimenta neîncetat îndoiala. Iar această îndoială e, poate, cea mai eficientă armă împotriva unui lider care vrea să pară de neînlocuit.

De-a lungul secolelor, Europa s-a confruntat cu episoade de secetă și caniculă extremă mult mai devastatoare decât cele din prezent. Acei ani negri au rămas în memorie drept veri ale morții, soldate cu zeci de mii de victime și dezechilibre majore pe termen lung. Dintre toate, trei veri s-au transformat în adevărate catastrofe climatice.

În ultimii zece ani, verile în Europa au devenit extrem de secetoase și caniculare, marcate de valuri de căldură timpurii, doborâri de recorduri termice istorice și un deficit accentuat de precipitații care a generat secetă pedologică extinsă. Conform statisticilor, Europa se încălzește acum de două ori mai repede decât media globală. Unul dintre marile șocuri de anul acesta a fost scăderea debitului Dunării, inclusiv pe teritoriul României.

În anumite puncte hidrografice s-a ajuns până aproape de secarea marelui fluviu. În special, este vorba despre secetele și perioadele caniculare din anii 1473, 1540 și 1757. Istoricii și meteorologii au încadrat acei ani aproape la categoria dezastrelor climatice. Căldura excesivă și consecințele secetei au dus la moartea a sute de mii de oameni. Au fost ani în care nimeni nu și-ar fi dorit să trăiască, perioade în care oamenii se pârjoleau efectiv la umbră.

Valul de căldură din 1473 și anul fără iarnă în Europa

Începând cu anul 1471, Europa a început să experimenteze veri caniculare, nefirești, secondate de episoade de secetă. Era doar un avertisment pentru ceea ce avea să urmeze. În anul 1473, peste Europa s-a abătut un val de caniculă fără precedent, urmat de o secetă care a îngenuncheat populația Europei. A fost un adevărat dezastru care a durat un an și două luni, afectând Europa Occidentală, Centrală și de Est, precum și sudul Scandinaviei, Irlanda, nordul Italiei și anumite regiuni din Spania.

Din punctul de vedere al duratei și al extinderii geografice, aceasta a fost probabil cea mai amplă și mai severă perioadă de căldură și secetă înregistrată în Europa în ultimul mileniu. Tiparele meteorologice și efectele acestora au fost reconstruite pe baza unor relatări consecvente consemnate în documentele istorice contemporane. Situația a fost atât de gravă, încât nici nu putem imagina astăzi cum ar fi putut supraviețui unei asemenea cataclisme. În Spania, Elveția, Anglia, Belgia, Țările de Jos, Franța, Polonia, Germania și chiar Principatele Române, nu au existat deloc precipitații în iarna anului 1472-1473.

Doar câteva zile ploioase la Metz și fără niciun fulg de zăpadă la Basel. Situația era atât de gravă, încât cireșii au înflorit de două ori pe an. Adică și în luna noiembrie. Pe la mijlocul lunii, când de obicei ningea, cireșele s-au copt și au putut fi recoltate. În luna decembrie, înfloreau tot soiul de plante, dând impresia oamenilor că venea Apocalipsa.

Din cauza unui val nefiresc de căldură, nu a fost iarnă aproape deloc, iar multe plante sau culturi se dezvoltau și cu 4-5 luni înainte de termen. La Metz, culesul strugurilor albi a început pe 13 august, iar în orașul Beaune, strugurii roșii din soiul Pinot Noir au fost recoltați începând cu 5 septembrie. În împrejurimile orașului Basel, cireșii au început să înflorească încă de la începutul lunii martie. Până și cei mai înalți munți au rămas fără zăpadă, scria în jurnalul său personal juristul Johannes Knebel din Basel. În vara lui 1473, soarele a ars ca niciodată și a pârjolit totul. Arborii și-au pierdut efectiv frunzele, iar râurile și pâraiele au secat complet. Marile cursuri de apă, precum Rinul sau Dunărea, aveau un debit atât de mic, încât puteau fi traversate cu piciorul în multe locuri. Adică este foarte posibil ca Dunărea să fi avut un debit mult mai mic ca-n prezent. Marile lacuri se transformau în mlaștini.

Consecințele economice și sanitare au fost efectiv catastrofale. Majoritatea morilor au încetat să mai funcționeze. Acest lucru, împreună cu seceta care a ajuns să pârjolească câmpurile, a lăsat populația fără mâncare. Incendiile de vegetație izbucneau necontrolat, arzând ogoare, așezări și oameni de vii, mai ales în sudul Europei. Livezi și vii se uscau la soare. Oamenii mureau din cauza caniculei, dar și a bolilor infecțioase care apăreau din cauza mizeriei, a foametei și a lipsei de apă. „În anul 1473, în luna august, a avut loc o procesiune împotriva morții subite, precum și pentru a cere ploaie în timpul unei perioade secetoase și călduroase.

Nimeni dintre cei care trăiau în aceste ținuturi nu își amintea de o perioadă atât de excesiv de călduroasă și lipsită de ploaie, care a făcut ca strugurii de pe viță să se ofilească și să se strice aproape în întregime”, arată o relatare de epocă. Unii mureau pur și simplu de căldură, cu febră acută și hipertermie, sete severă și reacții inflamatorii. Alții de ciumă sau dizenterie, de la apa contaminată. Ninsorile din iarna lui 1474 au venit ca o izbăvire, în fața unei veri atât de extreme, încât a ucis aproape 2% din populația Europei.

Mega-seceta din 1540 și râurile mari traversate cu piciorul

La aproape un secol de la dezastrul din 1473, a urmat un altul, aproape la fel de intens. Cercetările moderne, efectuate mai ales de Andrea Toreti, cercetător în cadrul Centrului Comun de Cercetare al Comisiei Europene, cu sediul la Milano, au ajuns la concluzii absolut șocante. Mai precis, în anul 1540 a fost înregistrată cea mai gravă mega-secetă din ultima jumătate de mileniu.

Căldura din timpul secetei din 1540 a fost atât de extremă, încât nici măcar cele mai avansate modele climatice moderne nu au reușit să o anticipeze, chiar și atunci când au fost alimentate cu date climatice care acopereau aproape 1.200 de ani. Se spune că ceea ce s-a întâmplat în 1540 a fost cu adevărat extrem. Mai precis, cronicile italiene din secolul al XVI-lea precizează că în acea iarnă nu a nins și nici nu a plouat deloc. Mai mult decât atât, în multe părți din Europa nu au căzut precipitații deloc timp de șase luni. Specialiștii consideră că cantitatea de precipitații în Europa Occidentală și Centrală scăzuse cu 80%.

Era vorba despre un continent calamitat. Ca și în 1472, marile râuri din Europa au înregistrat un debit ireal. Rinul, Elba sau Sena puteau fi traversate cu piciorul, fără probleme. Tamisa a ajuns la un nivel atât de scăzut, încât apa mării a pătruns în amonte și a inversat direcția de curgere a râului. La fel cum se întâmplă astăzi cu Dunărea, retragerea apelor a scos la iveală vestigii ale trecutului. Cronicarii vorbesc inclusiv despre comori găsite din vremea romanilor. Bucuria oamenilor a fost de scurtă durată, fiindcă, cu toate monedele de aur romane găsite, nu puteau cumpăra mai nimic.

Producția agricolă a fost efectiv pârjolită. În sol erau crăpături atât de mari, încât oamenii puteau să intre cu picioarele direct în ele. Predicatori precum Martin Luther anunțau deja Apocalipsa. Se organizau slujbe aproape zilnice, prin care preoții, cu mulțimile de oameni, implorau venirea ploii. Singura consolare era producția de vin, care, în mod bizar, înregistrase un succes incredibil. Era atât de mult vin, încât se vindea aproape pe nimic. Cronicarul Hermann von Weinsberg, care scria din Köln, descria oameni din întregul oraș zăcând beți morți pe marginea străzilor, „ca porcii”.

Seceta și căldura excesivă au adus însă mizerie, foamete, miasme rău mirositoare și, în cele din urmă, bolicumplite. Din cauza apei contaminate s-a declanșat o epidemie cumplită de dizenterie. Fredrik Charpentier Ljungqvist, de la Universitatea din Stockholm, estima că, din cauza dizenteriei provocate de caniculă, au murit o jumătate de milion de europeni. Catastrofa era totală, vitele și oamenii mureau pe capete din cauza foametei, insolației și bolilor. Dacă vinul era foarte ieftin, pâinea era incredibil de scumpă. Producția de lactate a Europei a suferit o prăbușire fără precedent. Incendiile făceau ravagii. Mai ales în orașele medievale cu străzi înguste și multe case de lemn.

De exemplu, incendiul din orașul german Einbeck a provocat moartea a 500 de oameni. Întregul oraș s-a prăbușit în doar câteva ore. Pe drumurile desfundate ale Europei bântuiau sute de mii de oameni fără locuințe, fără locuri de muncă, bolnavi, insolați și flămânzi. Paranoia a dus la lupte de stradă și căutarea de țapi ispășitori. A fost un dezastru continental.

Vara ucigașă din 1757 și mărturiile medicilor vremii

O arșiță foarte puternică a avut loc și în anul 1757, un alt cataclism canicular căzut pe capul europenilor. Se spune că a fost cea mai călduroasă vară din intervalul 1540-2003. Temperatura medie a fost de 37,5 de grade Celsius în luna iulie a anului 1757. Majoritatea mărturiilor privind acea vară caniculară a anului 1757 ne-au rămas de la medicul John Huxham, în lucrarea „An Account of the Extraordinary Heat of the Weather in July 1757, and the Effects of It”.

Mărturiile lăsate de medic sunt cutremurătoare. A fost atât de cald, încât oamenii sufereau de „hemoragii din mai multe părți ale corpului”, mai ales sângerări nazale și probabil multe accidente vasculare. În plus, mulți oameni acuzau „dureri bruște și violente de cap, amețeli, transpirații abundente, slăbiciune extremă și o apăsare puternică asupra stării de spirit”. În cele din urmă, se vorbește de „febrele putrede”, care indicau boli foarte severe favorizate de caniculara extremă. Oamenii erau disperați, mureau de cald și la umbră. Căldura era efectiv toropitoare. „Am crezut că voi muri din cauza căldurii! Câți ani de acum înainte vom vorbi despre vara lui 1757!”, preciza scriitorul Horace Walpole. Canicula a fost atât de insuportabilă, încât a ajuns și în scrierile literare. „Pierdut este chipul însuflețit al pământului; izvoarele sunt scăzute, șanțurile cu trestie sunt uscate; niciun loc verde nu se mai găsește în întreaga vale, în afară de ceea ce oferă rezervele neîntrerupte ale acelui pârâu”, se arată într-o poezie a lui John Scott de Amwell.

Controlul asupra Strâmtorii Ormuz a devenit miză majoră în conflictul cu Iranul. Deși ambele părți au susținut în ultimele luni că dețin superioritatea, generând confuzie, datele recente arată o realitate clară: Marina SUA câștigă teren, în timp ce Teheranul pierde treptat controlul asupra uneia dintre cele mai importante căi navigabile din lume, notează CNN, citat de news.ro.

Modificarea rutei de navigație și eșecul Iranului de a colecta taxe

Potrivit firmei specializate Kpler, care urmăreşte navele folosind transpondere şi date satelitare, peste 80% dintre navele care au tranzitat Strâmtoarea Ormuz în ultimele două săptămâni au urmat ruta omaneză – un canal de navigaţie autorizat de ONU, la care Iranul se opune vehement.

Iranul, declarând că strâmtoarea se află sub controlul său, a atacat zeci de nave care au încercat să traverseze această cale navigabilă pe lângă coasta de nord a Omanului. În ciuda riscului, majoritatea navelor au ales recent să ignore cererile Iranului şi să traverseze strâmtoarea, având promisiunea protecţiei din partea forţelor navale americane.

„Se pare din ce în ce mai mult că Iranul şi-a pierdut, cel puţin parţial, controlul asupra strâmtorii”, a declarat Homayoun Falakshahi, şeful departamentului de analiză a ţiţeiului de la Kpler.

Această situaţie contrastează puternic cu cea de acum o lună, când Kpler nu a observat practic niciun fel de trafic maritim pe ruta omaneză.

Reducerea bruscă a traficului în jurul rutei preferate de Iran a împiedicat această ţară să mai perceapă taxe de trecere pentru traficul naval prin strâmtoare – aşa cum o făcuse în primăvară.

Expirarea, în această săptămână, a Memorandumului de înţelegere dintre Statele Unite şi Iran permite, în teorie, Iranului să înceapă din nou să perceapă taxe de trecere. Însă, potrivit Kpler, nu pare că Teheranul a mai reuşit să facă acest lucru.

Petroliere mari și transpondere oprite pentru evitarea atacurilor

„Solicitarea Iranului de a percepe taxe de trecere este ceva ce majoritatea celor din Orientul Mijlociu nu doresc să se întâmple şi nu au dat curs solicitării până acum”, a declarat Dan Pickering, fondator şi director de investiţii la Pickering Energy Partners. „Aşadar, ruta prin Oman este, fără îndoială, cea mai logică”, arată el.

Kuweitul, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au închiriat petroliere foarte mari (VLCC) – cele mai mari posibile – pentru a ieşi din Golful Persic prin Strâmtoarea Ormuz, transferând apoi petrolul către petrolierele clienţilor aflate în afara zonei de pericol în Golful Oman, potrivit lui Andy Lipow, preşedinte al Lipow Oil Associates.

Pentru a evita atacurile Iranului, aceste nave şi-au oprit transponderele, adesea timp de săptămâni întregi. Acest aşa-numit „trafic ascuns” pare să fi scăpat şi unor servicii de monitorizare a datelor, precum Kpler. Deşi unele nave pot fi detectate prin satelit, este mai dificil să fie urmărite prin mijloace tradiţionale.

Însă Statele Unite, care dispun de o forţă militară semnificativă pe apă, supraveghează toate navele care trec prin strâmtoare şi au raportat cifre referitoare la transportul de petrol semnificativ mai mari decât sugeraseră anterior majoritatea estimărilor tradiţionale.

Secretarul pentru energie, Chris Wright, a declarat săptămâna trecută că tranzitul combinat de petrol prin strâmtoare şi cel redirecţionat în jurul acesteia a totalizat aproximativ 15 milioane de barili pe zi pe parcursul unei săptămâni – o cantitate mult mai apropiată de media de 20 de milioane de barili înregistrată înainte de război.

Cine deține cu adevărat controlul asupra strâmtorii

Acest lucru l-a determinat pe preşedintele Donald Trump să declare luni că Statele Unite au „control total asupra strâmtorii”, o afirmaţie discutabilă pe care a reiterat-o deseori pe parcursul conflictului. Atacurile continue ale Iranului şi fluxurile de petrol care se menţin încă cu mult sub nivelurile dinainte de război sugerează că Statele Unite nu controlează pe deplin Strâmtoarea Ormuz.

Dar nici Iranul nu o controlează.

„Dacă scopul lor este să fie «la conducere», atunci aş spune că, de la bun început, nu au deţinut niciodată controlul deplin”, a afirmat Pickering. „Se pare că scopul lor este descurajarea, pentru a fi recunoscuţi ca având controlul. Cred că încă exercită un efect de descurajare”, arată expertul.

Dar dacă petrolierele transportă într-adevăr atât de mult petrol prin strâmtoare pe cât susţine Statele Unite, atunci capacitatea de descurajare a Iranului şi controlul său asupra Strâmtorii Ormuz sunt diminuate faţă de acum o lună sau două.

Situaţia este complicată de faptul că Omanul şi Iranul poartă discuţii pentru a restabili libertatea de navigaţie prin strâmtoare – fără participarea Statelor Unite –, spre marea nemulţumire a lui Trump. Nu este clar cum vor afecta aceste discuţii traficul petrolier sau controlul asupra căii navigabile.

„Aş lua în considerare toate informaţiile şi titlurile din presă”, spune Lipow. „Dar este corect să spunem că Iranul a pierdut parţial controlul asupra strâmtorii”, conchide el.

Incendiul din Delta Dunării, care a afectat 700 de ha de vegetaţie uscată şi 1.000 de mp de fond forestier, nu a fost încă stins, întrucât zona în care se manifestă ultimele focare este greu accesibilă salvatorilor. Operaţiunea a fost oprită la lăsarea serii, dar zona este supravegheată.

„Pe fondul lăsării întunericului, având în vedere faptul că zona în care se manifestă ultimele focare este greu accesibilă salvatorilor, misiunea de stingere a fost oprită în urmă cu puţin timp”, a transmis, marţi seară, ISU Tulcea, despre incendiul din zona Ostrovul Babina.

Pompierii precizează că incendiul este în continuare supravegheat, iar suprafaţa afectată din fondul forestier nu s-a extins.

„În cursul dimineţii, salvatorii vor efectua o recunoaştere în teren şi, în funcţie de situaţia operativă, misiunea va fi reluată”, au mai transmis pompierii.

Aceştia au intervenit toată ziua pentru localizarea şi lichidarea incendiului izbucnit în zona Ostrovul Babina.

Suprafaţa estimată afectată de incendiu este de aproximativ 700 de ha de vegetaţie uscată şi 1.000 de mp de fond forestier.