Conecteaza-te cu noi

NATIONAL

Adevărul, ca un mare ars. Câteva gânduri despre Colectiv şi Jurnalul lui 66

Publicat

in

Încă un 30 octombrie, 7 ani de la tragedia naţională de la clubul Colectiv. Iar eu aleg să scriu acum despre asta aflat încă în siajul lecturii unei cărţi fabuloase: Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, carte scrisă de Alexandra Furnea, supravieţuitoare şi martor al cumplitului eveniment.

Doru Valentin CăstăianFoto: Hotnews

Ca să fiu sincer, rar mi s-a întâmplat să citesc ceva cu gura căscată. Şi nu doar cu gura. Cu simţurile, cu viscerele, cu toate căile empatiei, groazei şi furiei căscate. Nu mă aşteptam să am o lectură facilă în jurnalul Alexandrei Furnea, dar nu mă aşteptam nici la sinistra şi necesara capodoperă pe care o am în faţă. Cruzimile de nedescris te impresionează acut doar în primele zeci de pagini, apoi durerea empatică prin care cartea Alexandrei te obligă să treci devine un susur aspru care însoţeşte întreaga lectură. În plan secund, dar deloc mai puţin semnificativ, te impresionează acurateţea şi luciditatea cu care autoarea depăşeşte pura empirie a ororii şi desprinde (dureros, întocmai ca o descoamare epidermică de felul celor descrise abundent în carte) tiparele invizibile şi eficiente ale imoralităţii metastatice și ubicue care a transformat România într-un iad, într-un iad care s-a schimbat prea puţin de la Colectiv încoace. Fără să exagerez în vreun fel, nu am găsit o descriere mai convingătoare a infernului fizic şi moral în toată literatura pe care am parcurs-o până acum. Dar poate meritul ultim al cărţii este că reuşeşte să devină acel document necesar, deopotrivă substanţial şi pe alocuri sclipitor, convingător şi riguros care să fixeze pentru totdeauna oroarea Colectiv în memoria noastră colectivă (ce ironie!). Cartea Alexandrei Furnea nu este o carte oarecare. Pentru români ar trebui să fie un document istoric necesar şi imposibil de ignorat care, după părerea mea, poate sta fără probleme alături de paginile Evgheniei Ghinzburg sau ale lui Primo Levi. Ar trebui citită de fiecare român măcar o dată. De cel puţin două ori dacă eşti politician aspirant, cadru medical sau profesor. România ar trebui să fie alta după cartea Alexandrei Furnea.

Nu ştiu în ce măsură s-a întâmplat asta. Mă tem că mai degrabă nu. Ceea ce naşte, desigur, întrebarea de ce. Ce sordidă imunitate la fapte au dobândit sistemele noastre[i], ce oribilă cecitate, ce reţele subterane ne împiedică să săltăm în picioare această lume cu susul în jos? Citind Jurnalul lui 66, ne aflăm brusc în mijlocul acestei interogaţii.

Cartea Alexandrei Furnea a fost, cel puţin pentru mine, un document unic şi revelatoriu. Nu doar pentru că am înţeles mai bine ce s-a întâmplat în noaptea incendiului şi în toată perioada care a urmat, ci pentru că am înţeles lucruri fundamentale despre România şi despre oameni în general. Citind textul Alexandrei, privirea mi s-a impregnat (cred că pentru totdeauna) cu o anumită formă de înţelegere, cu un fluid care colorează, în sensul cel mai propriu, realitatea cu un fum asemănător cu răul şi cu un rău asemănător cu fumul, un soi de lentilă gnostică urmând a traduce, în fiecare zi a vieţii mele, oricare amănunt, oricare volută a realităţii, într-o limbă nouă, o limbă a lucidităţii. Desigur, ştiam dinainte despre autorizaţiile date pe spăgă, despre superficialitatea criminală si iresponsabilă a instituţiilor româneşti, despre mizeria medicală şi umană din spitale, despre contraselecţie şi cinismul nulităţilor care nu îşi doresc decât să-şi conserve puterea şi privilegiile şi, totuşi, cartea Alexandrei a aşezat toate acestea într-o structură nouă, forţând un alt palier al înţelegerii, un etaj existenţial, calitativ superior, în care mintea luminează inima şi inima stimulează şi dă pronfuzime intuiţiilor intelectului. Mai presus de toate, mi-a atras atenţia întrebarea pe care Alexandra o aşază în inima mărturiei ei: de ce? „Nu voi înţelege niciodată de ce s-au jucat astfel de-a Dumnezeu cu noi. De ce au minţit. De ce m-au chinuit la băi, refuzând să îmi dea un analgezic mai puternic. De ce m-au torturat cu acel cateter contaminat. De ce nu au lăsat-o pe Cristina să mă ia de acolo. De ce, probabil, i-au îmbrobodit pe medicii din Germania veniţi să ne ajute. De ce mi-au riscat viaţa ca să ascundă mizeria care îi împiedică pe ei să fie doctori adevăraţi, să fie oameni. De ce a contat mai mult păstrarea funcţiilor? Pe cine, oare, protejează condamându-ne şi condamnându-i pe toţi cei care le încap pe mână?”

E o succesiune cutremurătoare de întrebări fără a ne lipsi, totuşi, ipotezele. Întrebări care vizează natura umană și avatarul ei românesc fără a fi, totuşi, un mister. Răspunzând la un nivel general-etologic, voi spune că, adesea, suntem laşi, autocomplezenţi, incapabili, atunci când e convenabil, să mai distingem iluzia de realitate, suntem adaptabili şi ne putem convinge că iadul e o formă a normalităţii, suntem hulpavi după putere, bani şi influenţă, obedienţi şi cu memoria scurtă. La un nivel mai general, dar cu nimic mai puţin concret, suntem prinşi, sociologic vorbind, în acvariile care ne servesc drept realitate, forțați în România să alegem strict una dintre următoarele trei stări:

1) ticăloşi între ticăloşi, cunoscând lumea celor puternici, fiind dispuşi să îi preia schemele şi să profite de ele, devenind direct interesaţi de perpetuarea cutumelor, algoritmilor şi culturii corupţiei;

2) supravieţuitori între ticăloşi, alegând fatalist non-combatul moral, considerând urâţenia şi imoralitatea distopică a lumii noastre ca fiind datul primordial şi nemodificabil. În această categorie stă, cred, grosul oamenilor, oameni bucuroşi că nu sunt atinşi de morbul ticăloşiei, crescându-şi onest copiii şi visând adesea să-i vadă plecaţi de aici pentru totdeauna. Aceştia sunt oamenii care ştiu, care intuiesc, mai mult sau mai puţin lucid şi analitic, dimensiunile răului, dar care nu au puterea, voinţa şi motivaţia pentru a lupta cu el. Aici ne aflăm, probabil, eu şi tu, cititorul textului meu. Aici se află oamenii medii, raţionali, cei care decid utilitarist şi perfect omeneşte să nu îşi risipească resursele în cauza don quijotescă a modificării profundei culturi a corupţiei şi răului în care s-au născut şi pe care nu speră să o vadă vreodată sfârşindu-se. Aici sunt părinţii noştri, siliţi la toate compromisurile pentru a ne creşte şi a ne a da o şansă. Aici sunt oamenii-excepţie, despre care vorbeşte Alexandra Furnea în cartea ei, cei care refuză să-şi predea bunătatea şi umanitatea malaxorului inuman al realităţii româneşti de fiecare zi. Asistenta care te îngrijeşte, secretara de şcoală care mai ştie să zâmbească şi vrea să te ajute, profesorul care îşi face timp pentru suferinţele şi poverile elevilor lui. Oamenii-excepţie definesc o nişă existenţială şi probabil că ei ţin încă busola lumii (noastre). Dar ei nu pot deranja molohul, bunătatea lor resemnată nu ştie să se traducă în forţa care să atace răul din rădăcină, răul veşnic, mereu vioi, energic, puternic, neobosit. Despre oamenii-excepţie, Alexandra Furnea scrie convingător şi definitiv: „Oamenii buni sunt puţini aici şi sunt obligaţi să joace după regulile murdare ale celor care conduc instituţia. După un timp, pentru a supravieţui, ajung să creadă că fac bine. Au nevoie de locurile de muncă şi le place meseria, le place să ajute. La un moment dat, nu mai disting clar graniţa dintre minciună şi adevăr, dintre bine şi rău. Cum să schimbe ei ceva? Sunt mici, foarte mici. Cei puternici i-ar strivi într-o clipă şi atunci ar pierde totul. În plus, când vorbesc, nu îi susţine nimeni. Pleacă toţi capetele în pământ şi tac, deşi, până nu demult, aveau glasuri şi păreri. Rămân singuri, faţă în faţă cu aceşti călăi care le spun că totul este în mintea lor şi că lucrurile stau nespus de bine.”[ii]

3) în fine, o a treia categorie este aceea pe care îmi permit să o numesc a „mărturisitorilor”, a celor care spun răului pe nume, asumându-şi riscurile existenţiale, financiare, psihologice şi sociale ale acestui act vertical, aflat dincolo de calculul utilitarist şi de interesul pur personal. Al celor de felul Alexandrei Furnea, al Emiliei Şercan şi al altor câtorva. Puţini, extrem de puţini, impresionanţi prin curajul lor moral şi refuzul de a participa la maligna iluzie comună.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

Citeste mai mult
Click si comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NATIONAL

Adio sancțiuni: Coca Cola, Fanta și Sprite revin în Rusia

Publicat

in

În aprilie, producătorul de băuturi The Coca-Cola Company, care a părăsit piața rusă, a depus cereri la Serviciul Federal pentru Proprietate Intelectuală (Rospatent) pentru înregistrarea a 8 mărci comerciale în Rusia, rezultă din baza de date a Rospatent, conform agenției TASS.

Compania dorește să înregistreze mărcile Sprite, Power Ade, Fanta și altele sub această clasificare. În martie 2022, producătorul american de băuturi răcoritoare The Coca-Cola Company și-a suspendat activitățile în Federația Rusă, dar în magazinele rusești clienții pot cumpăra băuturi Coca-Cola importate din alte țări.

Context

O parte din companiile străine care și-au anunțat planurile de a părăsi piața rusă după invazia trupelor ruse în Ucraina în 2022 au rămas să lucreze în Rusia, relatea în urmă cu două săptămâni publicația Financial Times.

Potrivit publicației, sute de companii au rămas în Rusia. Printre acestea se numără producătorul brazilian de cosmetice Natura &; Co (care include Avon Products), producătorul francez de gaze industriale Air Liquide și grupul britanic de consumatori Reckitt, care produce produse chimice de uz casnic, produse de igienă, prezervative (pe larg despre acest subiect, aici).

Citeste mai mult

NATIONAL

Producția de cereale a Ucrainei, neprofitabilă și în 2024. Care sunt culturile din care ucrainenii câștigă bani

Publicat

in

Cultivarea cerealelor în Ucraina va rămâne o activitate neprofitabilă în anul 2024, din cauza invaziei ruseşti, chiar dacă pierderile vor fi semnificativ mai mici decât în 2023, a anunţat vineri Ministerul ucrainean al Agriculturii, transmite Reuters, preluată de Agerpres.

Cereale ucrainene descărcate în portul ConstanțaFoto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia

Ucraina este un mare cultivator şi exportator mondial de cereale şi oleaginoase însă recoltele şi exporturile sale au scăzut după invazia rusească din luna februarie 2022. „Îmbunătăţirea profitabilităţii, comparativ cu perioada precedentă, se datorează restabilirii rutelor de export pe mare”, a informat Ministerul ucrainean al Agriculturii într-un comunicat de presă.

Restabilirea rutelor de transport pe mare a redus costurile cu logistica şi a îmbunătăţit rentabilitatea pe piaţa internă, în pofida scăderii preţurilor mondiale la toate tipurile de cereale şi olaginoase. „Din păcate, producţia de cereale va rămâne neprofitabilă”, a subliniat Ministerul ucrainean al Agriculturii.

Sursa citată nu a oferit detalii cu privire la cât de neprofitabilă va fi cultivarea de cereale dar a apreciat că profitabilitatea culturilor de oleaginoase va creşte semnificativ. De exemplu, la floarea soarelui, profitabilitatea va urca până la 45 de dolari pe tonă în 2024, de la pierderi de 4 dolari pe tonă în 2023. De asemenea, la soia boabe, profitabilitatea va creşte de la 69 până la 83 de dolari pe tonă, în timp ce la rapiţă va creşte de la 5 până la 78 de dolari pe tonă.

Ministerul ucrainean al Agriculturii estimează că Ucraina va recolta 56 de milioane tone de cereale în 2024, dintre care 21 de milioane tone de grâu, 28,5 milioane tone de porumb şi cinci milioane tone de orz. Recolta din 2024 ar mai putea include şi 13 milioane tone de seminţe de floarea soarelui, patru milioane tone de rapiţă şi o recoltă record de cinci milioane tone de soia boabe.

În ceea ce priveşte exporturile, în anul agricol 2024/25, Ucraina ar putea exporta 60 de milioane de tone de cereale şi oleaginoase, dintre care 15 milioane tone de grâu, 2,5 milioane tone de orz, aproximativ 25 milioane tone de porumb. Exporturile de oleaginoase şi produse procesate ar urma să treacă de 17 milioane de tone.

Citeste mai mult
Publicitate

Curtea de Argeș

Publicitate

Câmpulung

În Trend