Parcul Trivale sau padurea Trivale aşa cum este cunoscută nu numai de piteşteni dar şi de cei care nu au pus niciodată piciorul în Argeş, reprezintă nu numai un loc de promenadă ci şi o sursă importantă de aer pentru un oraş poluat şi sufocat de gaze de eşapament, praf, pulberi în suspensie şi diferite substanţe nocive provenite de la firmele de deşeuri sau de la cele puternic poluante. Pentru toate aceste gaze, pădurea Trivale acţionează ca un filtru protector. Dincolo de rolul ecologic al pădurii cu care, prin generozitatea ei fără limite natura ne-a înzestrat oraşul, în parcul Trivale se află un monument istoric, un loc cu o încărcătură energetică deosebită care poate, cu uşurinţă, să atragă nu numai credincioşi ci şi turişti. Este vorba despre Schitul Trivale construit între 1672 şi 1688 de către Varlaam, mitropolitul Tării Româneşti .
Acesta a ales să construiască schitul Trivale pe locul în care fusese în secolul XV , un schit din lemn, metoh al Mânăstirii Cotmeana. Istoria acestui lăcaş de cult este parte integrantă a istoriei Piteştiului, aşa cum schitul nu a fost niciodată absent de la întâlnirea cu piteştenii.
Odată ajuns la Schitul Trivale te întâmpină, în poartă, doi cerşetori. Sunt soţ şi soţie şi au ales să trăiască din mila oamenilor. Nu îţi cer nimic , doar te salută în speranţa că urările lor te vor sensibiliza suficient de mult încât să scoţi ceva bani din buzunar.
Dacă vrei, te opreşti la ei, daca nu, îţi continui drumul pe scările care te aduc mai aproape de istoria ortodoxiei româneşti. Schitul este foarte bine adminstrat însă dinspre cartierul de case din Trivale vin mirosuri şi vorbe care mai de care mai grele, semn că pe alocuri, Piteştiul nu se poate ridica deasupra noţiunii de mahala. Pe lângă înjurături şi ţipete din acelaţi cartier se scurg, către inima păduri, gunoaie iar imaginea este dezolantă.
Undeva în apropierea locului în care pădurea a fost transformată în groapă de gunoi de locuitorii caselor din zonă, stă un anunţ postat de Primăria Piteşti prin care eşti „ameninţat” că dacă arunci gunoaie rişti să fii amendat. Tot amendă iei şi dacă rupi sau deteriorezi mobilierul din parc. Fix lângă anunţul inutil al primăriei se află o bancă distrusă de cei care nu cunosc nici noţiunea de civilizaţie şi nici pe cea de bunuri publice. Nici nu e de mirare că astfel de specimene sunt libere să-şi manifeste apucăturile sălbatice din moment ce, indiferent în direcţia ]n care te-ai plimba nu dai nici măcar peste o urmă de poliţist local, semn că acestă instituţie există în special în bugetul primăriei şi mai deloc în slujba celui care aduce banii la buget.
Dacă Poliţia Locală lipseşte cu desăvârşire lăsând astfel cale liberă vandalilor , nu acelaşi lucru se poate spune despre cei care se ocupă cu curăţenia parcului şi cu întreţinerea spaţiilor verzi.
Aleile sunt măturate, spaţiile verzi bine întreţinute. Doar cei care ar trebui să le ferească de rău făcători sunt de negăsit.
Natura însă rămâne generoasă în ciuda lispei de respect pe care oa avem faţă de ea. Toată pădurea este plină de planta miraculoasă denumită popular untişor, ale cărei frunze conţin cantităţi impresionante de vitamina C, vitamina E, calciu şi potasiu. Alături de urzici, macriş, ştevie şi păpădie, untişorul contribuie major la detoxifierea organismului, curaţă sângele şi ficatul, întăreşte imunitatea şi ne umple de energie vitală. În trecut salatele de untişor erau nelipsite de la masa de Paşte, semn că bătrânii nostri ştiau cum să se hrănească. Dar pădurea ştie să ne hrănească şi sufletul, nu numai trupul. Pe lângă untişor creşte în voie şi oferă pădurii o mantie lunga şi albă, floarea Paştelui, plantă care a primit această denumire datorită perioadei de înflorire –întotdeauna în preajma Paştelui. Tradiţia populară oferă acestei plante puteri miraculoase fiind considerată o barieră în calea spiritelor rele şi magiei. Dar dacă spiritele rele sunt ţinute departe de inima pădurii iar magia nu poate trece de bariera de floarea Paştelui, nicio plantă şi niciun copac nu a putut sta în calea omului . Din faţa lui nu a scăpat nici pădurea Trivale, care a pierdut hectare întregi pe care omul, în lăcomia lui, le-a defrişat de copacii de sute de ani pentru a face loc betoanelor. Iar procesul de distrugere nu pare a fi stopat de autorităţi care au fost de-a lungul timpului coautoarele masacrului din pădurea Trivale. Atârnate în copaci, ca o confirmare a lăcomiei umane, stau anunţurile de vânzare.
Par mai degrabă nişte sentinţe definitive prin care ne condamnăm la moarte, semn că miile de ani care s-au scurs peste noi nu ne-au ajutat să evoluam aproape deloc şi că legenda regelui Midas,care a transformat tot ce atingea în aur şi a cărui avariţie i-a adus moartea , nu ne-a deschis nici mintea, nici sufletul, lăsându-ne prada propriei lăcomii.
You must be logged in to post a comment Login